Bătăile inimii

Îți aud respirația.

Așa știu că nu ai murit.

Rămâi învăluită în umbrele trecutului, fără să simți aerul care încearcă cu disperare să-ți iasă din plămâni. Întunecimea gândurilor te acaparează într-atât de tare încât nu-ți mai poți da seama dacă mai există vreo diferență între realitate și ficțiune, Iad și Rai, Dumnezeu și lume. Liantul,  atât de subțire, de neobservabil. Nu mai ești capabilă să-l remarci. Îți e străin. Cu toate că, într-un trecut apropiat, făcea parte din rutina ta. Te contopeai cu el, îl știai pe de rost. Acum? La fel de subțire precum un fir de ață desprins dintr-un ghem desfășurat accidental pe stradă.

Îți pot citi gândurile. Nu am vrut să o recunosc niciodată, cu toate că avem părți asemănătoare, bolnăvicioase. Voiam să nu mă consideri altfel decât sunt, să nu mă judeci mai mult decât o faci deja. Am păstrat secretul cât de mult mi s-a permis. Am avut răbdare cât cuprinde. Până când nu s-a mai putut. Până acum.

Îmi face plăcere să-ți ascult gândurile. În cortex îmi apar formulare de nimeni altele decât mișcările buzelor tale. E o senzație stranie. Te aud vorbind în capul meu, însă conturul buzelor tale reale tot neclintite rămân. Statice, ușor crăpate din cauza frigului. De ceva timp am abandonat frecarea palmelor între ele. M-am împăcat cu ideea de a rămâne blocat în gheață atâta timp cât îți pot auzi gândurile. Îți ating emoțiile una câte una, în funcție de cât de rapid le prind și descifrez. Aș vrea să te pot studia, să te afund într-un gigantic borcan plin cu formol și să te studiez. Să-ți analizez temerile, să ți le înlocuiesc cu imagini ale unor câmpii scăldate în lumină. Să-ți selectez amintirile fericite, să te oblig să le vizualizezi mereu. Să-ți ascult piesele metalice, să mă bucur alături de tine de notele lor joase.

De obicei, gândurile îți curg într-un ritm relativ mediu. Sunt capabil să înțeleg tot ceea ce nu-ți dorești să exprimi pentru urechile tuturor. Acum, însă, lucrurile stau diferit. Totul se mișcă alarmant de rapid. Simt gustul putred pe cerul gurii și văd negru. Circumstanțele sunt de vină, sută la sută. Și, la fel ca și mie, și ție ți-e frig. O simt până în măduva oaselor. Ai doar un tricou negru cu Rotting Christ pe tine. E ok. Ne asortăm. Și eu tot cu un tricou negru mă laud. E cu Nightwish. Mi-e dor să mă duc la un concert la ei. Data viitoare iau două bilete. Îmi dai banii mai târziu. Mult mai târziu.

De câteva minute bune stau în genunchi, pe întuneric și aștept. Nimic. Ești dispărută, știu. Nu te-au dat la știri, nu a trecut suficient de mult timp. Iar ei nu știu că aștept în cimitir. Vreau să se termine totul mai repede și să vii. Să te aud pășind printre morminte. În bătaia lunii, să nu fiu în stare să te recunosc. Să te ocolesc, să te cred străină. Nu te știu, ne-am intersectat foarte puțin. Nu m-ai remarcat până acum. Nu-ți cunosc adevăratele fețe. Și nu știu dacă mi le vei arăta voluntar sau va trebui să te oblig să o faci. Să-ți prind bărbia între degete și să te citesc pe viu. Ești un mister, un mister al meu, al lumii, al Universului. Ești o creatură pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Ești o abominație, o contorsionare a realității. O îmbinare între wendigo și succubus aflată atât de aproape de extincție încât îmi dai întreaga rațiune peste cap cu existența ta. Nu poți trăi, nu poți. Logic nu ai cum.

Însă iată-te aici, folosindu-ți plămânii acoperiți de pete de nicotină pentru a striga ca din gură de șarpe. În jur e liniște. Cu toate astea, îmi acopăr urechile și scrâșnesc din dinți. Te aud și, vai, cât de bine te aud! Îmi torturezi timpanele și nu te interesează decât propriul scop. Capul îmi pulsează, degeaba te-ai oprit. Mi-ai marcat existența prin zbierătele tale ascuțite. Frecvența lor îmi e întipărită pe piept și arde. Ai trasat-o cu ceară fierbinte și mi-ai smuls carnea de pe oase. Știi că nu-mi pot face tatuaj de bunăvoie, așa că m-ai tatuat tu. Ai găsit metoda. Metoda perfectă pentru a mă însemna și a rămâne anonimă în același timp.

Aparținem unor orizonturi existențiale diferite. Tu adormi în miez de zi, eu mă trezesc în miez de noapte. Tu îți umpli plămânii cu fum, eu inspir transparența aerului. Tu duci la buze sticle verzi, eu numeroase căni cu lichid cafeniu. Tu îți încânți simțurile cu prafuri albe, eu cu mirosul ierbii după ploaie. Tu îți petreci timpul în compania masculilor, eu am renunțat la ideea de a mă mai dezlipi de canapea. Tu lucrezi în orice circumstanță, eu trebuie să atrag muza la ore întunecate. Tu ești un cameleon, eu un visător. Tu ești tu, iar eu sunt eu.

Dar totuși suntem aici. Și tu și eu. Și chiar și aici un obstacol ne desparte. O distanță infernală, un drum mult prea lung. Din când în când, o bufniță se mai aude, iar atunci inima mi se zbate. Îmi lipesc urechea de pământ și strâng iarba umedă între degetele pe care nu le mai simt. Disperarea mi se prelinge pe creier. Dar aud. Te aud. Inima îți pompează sânge în vene și totul revine la normal. Ești ok, bun, asta contează.  Doar asta contează.

Rămân cu capul sprijin de sol și, încet-încet, îmi închid ochii. Nu adorm, îți promit. Moțăi doar puțin. Ascult sunetele cadavrelor și mă gândesc la tine. Tu nu ai putea muri. Ai o nemurire aparte. Ești o muritoare care nu are cum să se stingă din viață. Flacăra ta va arde în permanență. În continuare gândurile îți sunt învolburate. Mi se face rău. Sunt pe un Titanic contemporan, iar apele înspumate mă aruncă dintr-o parte într-alta. Tu controlezi intensitatea valurilor. Eu nu fac altceva decât să mă supun. Nu am cum să te manipulez, să-ți spun ce să faci.

Sparg în bucăți ceea ce presupun că a fost doar o amintire a unei alte versiuni de-ale mele dintr-un univers paralel. Mă concentrez pe vocea ta. O aud, ce frumos sună! O intonație puternică, cu o urmă aproape insesizabilă de neliniște. Atât de mult autocontrol pentru atât de puțini centimetri. Ești atipică. Nu faci parte din lumea asta. Cineva te-a aruncat aici. Sau ai urcat și ai spart suprafața scoarței terestre cu mâinile goale. Ai evadat din Iad, iar Iadul îți duce dorul, îți simte lipsa.

Oare ce procent din tine e demon? Te poți considera om? Măcar puțin? Ai o umanitate bine ascunsă de coarne și coadă. Nu a fost mereu cazul. Ceva te-a făcut să-ți mărești latura demonică și să o reprimi pe cea umană. Încă nu-mi pot da seama ce a cauzat asta. Am bănuieli, dar nimic concret. Ești un mister pe care, dintr-un oarecare motiv, doresc să-l descifrez. Dar nu îmi permiți. Te menții la distanță. Mă obligi să-ți citesc gândurile, să-mi devină pământie fața și să sufăr alături de tine.

Îmi frec obrazul de iarba aspră și roua îmi intră în ochi. Nu șterg nicio urmă. Doar ascult. Cucuveaua, greierii, șoaptele numai de bine ale morților și zgârieturile tale. Ecourile mă lovesc, amplificându-mi migrena. Însă de data asta sunt calm. Te aud mult mai bine, cu toate că ai gândurile înnegrite. Mă bucur că nu mai trebuie să ți le citesc pentru a te înțelege. Acum îți lași reacțiile corporale să vorbească de la sine. Știam. Știam că dacă voi face asta mi te vei deschide. Îmi vei expune sufletul pe tavă. Așa vreau să te văd. În felul acesta te simt aproape. Zâmbesc, iar vina mă roade pe interior. Știu că nu te simți absolut deloc confortabil. Oarecum regret că nu sunt acolo, alături de tine. M-ai mușca și răni, dar nu m-ar interesa. Te-aș ține strâns în brațe, aș încerca să-ți alin durerea. Ți-aș auzi bătăile inimii pe viu. Atât de calde și fugitive în același timp. Ritmice și speriate. Simboluri ale vieții, însă prevestitoare ale morții. Până la urmă nu poți muri fără să trăiești înainte, nu?

Pentru a te descoperi, a trebuit să iau niște decizii atât în numele tău, cât și în al meu. Decizii crunte, satisfăcătoare. Egale.

Am decis să-ți sângereze unghiile date cu ojă neagră. Am decis să-ți lași urmele de ADN pe lemn. Am decis să-ți strici vocea, să-ți folosești corzile vocale până la ruperea lor. Am decis să-ți arăți în totalitate culoarea fumului albăstrui a irișilor tăi. Am decis să vezi în nuanțe noncolore. Am decis să-ți lași părul liber, să-ți rămână încâlcit. Am decis să-ți colectez saliva într-un borcan. Am decis să-ți las limba uscată. Am decis să-ți acopăr timpanele cu noroi. Am decis să-ți dau posibilitatea de a-mi auzi gândurile. Am decis să te analizez din cap până-n picioare. Am decis să realizez comanda perfectă, care să ți se potrivească precum o mănușă din piele. Am decis să aștept momentul oportun. Am decis să-ți lipesc o batistă cu cloroform pe buze. Am decis să te iau în brațe. Am decis să obosesc. Am decis să mă afund în mâl până la genunchi, să mă murdăresc. Am decis să te păstrez curată. Am decis să rămân cu tine. Am decis să te las să mă strigi. Am decis să te ascult. Am decis să zâmbesc. Am decis să mă intereseze. Am decis să-ți las un trandafir sângeriu între mâini. Am decis finalul.

Mă ridic din iarbă. Genunchii pătați îmi tremură, iar părul mi-e transpirat. Pașii mă poartă printre pietre și gropi. Mă strigi mai departe, însă continui să mă îndepărtez. Nu privesc înapoi. Mă simt liniștit și anxios în același timp. Am avut de luat multe decizii într-un timp foarte scurt, mult prea scurt. Decizii legate de tine, de noi. Ești greu de descifrat, știu. Dar de data asta am descoperit adevăratele tale culori. Mi le-ai spus tu, de una singură. Nici nu a fost nevoie de prea multe insistențe. A trebuit să duc la bun sfârșit o singură acțiune. Complexă, horror.

Draga mea, pentru a te descifra aș face orice.

Chiar și să te îngrop de vie.