de Adam S. Q. David. Deşi urmăresc destule show-uri pe Netflix, fie ele seriale, filme sau stand-up comedy, nu am văzut „Bird Box” când a apărut. Şi bine am făcut că am tot amânat, pentru că Editura Corint a tradus cartea (publicată inițial în 2014), moment în care m-am hotărât să fac ce consider că e cel mai bine întotdeauna. Să citesc cartea înainte de a vedea filmul.

Romanul lui Josh Malerman a fost un best seller şi la prima apariție, dar după lansarea filmului pe Netflix, vânzările au explodat. Întotdeauna m-a enervat ideea că un roman cu priză la public are totuşi nevoie de un film pentru a ajunge cu adevărat la un număr impresionant de cititori, dar recunosc că nici eu n-aş fi citit „Bird Box. Orbeşte”, dacă nu s-ar fi făcut atât de multă vâlvă în jurul filmului.

Trebuie să spun din start că romanul este superior filmului (aşa cum se întâmplă în 99% din cazuri). În primul rând prin emoția transmisă, prin conexiunea directă cu personajele până la nivel de empatie.

Cartea lui Josh Malerman are elementele tipice unui horror clasic. Induce frica, panica, suspansul, dorința de a afla ce se întâmplă mai departe. Aş spune că e un thriller horror pentru că acțiunea, deciziile rapide sunt motorul poveştii.

Romanul are o premiză ciudată, dar proaspătă, altfel față de temele ultrafolosite în cărțile cu temă post-apocaliptică – zombi, vampiri, îngeri, diavoli sau mai ştiu eu ce. „Bird Box. Orbeşte” te introduce într-o lume în care n-ai vrea să trăieşti. O lume în care văzul devine cel mai mare dezavantaj, unul chiar mortal. Faptul că totul se învârte în jurul unuia din cele cinci simțuri (văz, auz, miros, gust, tactil) este cu atât mai interesant cu cât Josh Malerman a anunțat că va mai scrie alte romane în care simțurile devin „personaje principale”.

Filmul porneşte de la aceeaşi idee, dar nu respectă în totalitate povestea, personajele şi traseele lor, producătorii fiind preocupați mai mult să introducă elemente de „corectitudine politică”(political correctness), decât să redea ce a scris autorul.

Dacă în carte personajul principal este mult mai complex, mai introspectiv, în film pare fără esență. De altfel toată construcția filmului mi s-a părut fără adâncime. Dar până la urmă asta este diferența între o carte şi un film.

Ca să concluzionez, voi face o comparație la modă în zilele noastre.

Când citeşti o carte te simți ca într-o bisericuță mică din lemn în care tu singur te rogi, fără alți oameni, fără preoți, fără ceremonialuri. Tu, într-un spațiu magic, în directă legătură cu Dumnezeu (în cazul ăsta scriitorul). Când priveşti filmul, eşti ca într-o catedrală plină de mulți alți oameni gălăgioşi, cu soborul de preoți cântând fiecare pe limba lui, totul mare şi spectaculos, dar fără nicio legătură magică.

Recomand cartea lui Josh Malerman (8.5 din 10), nu neapărat şi filmul (6 din 10).