Concurs Words & Quarantine Ediția I

Cântec de noapte bună

Cântec de noapte bună

de Adrian Păsărin

La capătul holului, pe podeaua umedă, uitat în întuneric, zăcea un urs de pluș. Din spatele lui pornea o ață aproape inobservabilă ce străbătea podeaua în partea dreaptă a jucăriei. La capătul ei, un mic mâner de plastic. Jane înghiți în sec. Văzu cum plasticul se apropia tot mai mult de urs. Cu fiecare sunet. Cu fiecare răsuflare. Cu fiecare notă muzicală. Cu fiecare bătaie de inimă.

Cu fiecare ultimă clipă de speranță.

***

Soarele apusese de mult timp atunci când fata trecuse de primul copac de la marginea pădurii – cel mai bătrân dintre toți. Îl depășise în fugă, speriată. Îi era teamă să privească în urmă, să arunce măcar o mică privire peste umăr, fără să se oprească măcar din alergat. Însă putea auzi pașii haotici și rapizi ai animalului. Mârâituri și lătraturi. Și, în tot haosul din mintea ei, nu mai părea un simplu câine. Părea un monstru – de fapt, era convinsă că era un monstru. Ea iubea câinii. Un câine nu ar fi încercat să o atace.

Știuse că în scurt timp avea să fie prinsă din urmă. Era prea lentă în comparație cu bestia. Era prea mică și firavă, iar picioarele nu o mai țineau mult. În curând aveau să-i cedeze sub greutatea trupului. Încerca să evite crengile, dar în zadar. Avea mâinile și picioarele și fața pline de zgârieturi și, dacă nu ar fi fost atât de captivată în fuga pentru propria viață, probabil ar fi urlat de durere.

Apoi, brusc, simțise cum pământul îi fugise de sub picioare, luând-o cu totul la vale. Se rostogolise printre frunze trase și noroi și crengi uscate până ce simțise cum tot trupul i se izbise de ceva tare și rece. Simțise un scurt timp junghiuri în ceafă, apoi îi fusese prea greu să mai țină ochii deschiși. Câinele parcă dispăruse. Totul în jurul ei parcă dispăruse.

Se trezi cu urechile țiuindu-i și capul zvâcnindu-i. Simți o mână mângâindu-i părul uns și murdar și se forță să deschidă ochii larg, însă vederea-i fu încețoșată câteva clipe bune.

— Nu te forța, se auzi o voce tremurândă de femeie. Nu-ți face bine să te forțezi.

Fata tresări și-și duse în grabă o mână spre păr. Își strânse câteva șuvițe în pumn, încercând să-și focuseze privirea spre femeie. Cea din urmă își retrase mâna și se ridică în picioare. Opri veioza aproape stricată de pe noptiera de lângă pat și, apăsând pe un întrerupător ce abia mai stătea fixat în perete, porni un bec din tavan. Becul se stinse și se reaprinse singur de câteva ori. Se auzi un bâzâit vag. Lumina era atât de slabă încât singura diferență dintre bec și veioză părea să fie doar poziționarea sursei.

— Cum te cheamă? rosti femeia.

Fata nu-i răspunse. Încercă să se ridice în șezut, însă sfârși cu doar jumătate de spate pe perna uzată și capul proptit în perete. Încă o mai durea ceafa. Femeia chicoti.

— E în regulă, micuțo, zise ea. Vreau doar să te ajut. Așa că spune-mi, cum te cheamă?

Avea vocea subțire și inofensivă. În lumina fadă din încăpere, fata putu distinge câteva trăsături ale femeii – era slabă, cu părul în mare parte albit și tuns scurt. Pielea-i atârna pe oase în riduri albicioase. Mâinile îi tremurau constant, la fel ca vocea. Totuși, nu părea bătrână, ci îmbătrânită. Arăta de parcă ar fi dus o viață grea, dar nu extrem de lungă. Se ținea bine pe picioare.

— Jane, răspunse fata în cele din urmă.

Avea gâtul atât de uscat încât cu greu se abținu să nu tușească după ce-și rosti numele. Nici măcar nu voia să se gândească la felul în care vocea ei sunase.

— Stai așa, să-ți dau o cană de apă, zise femeia. Te râcâie gâtul, așa-i? Sărăcuța de tine.

Fata dădu din cap și zâmbi cu un colț al gurii. Femeia privi prin jur grăbită. „Oh, aici erai”, rosti când văzu sticla cu apă răsturnată lângă un picior al patului. Îi desfăcu dopul și mai că fugi până la noptieră, unde, chiar lângă veioză, era o cană. Când turnă apă în ea, Jane se întrebă cum de nu vărsă mai multă pe lângă, la cât de rău îi tremurau mâinile.

— Poftim, zise femeia și-i întinse paharul. Bea, bea tot. E cumpărată – mie-mi place apa de la fântână, dar e tulbure când plouă.

— Cine ești? întrebă fata brusc atunci când puse cana înapoi pe noptieră.

Femeia îi zâmbi și se așeză din nou pe marginea patului. Îi luă o mână într-ale ei. Fata vru să și-o tragă înapoi, dar se răzgândi. Înghiți în sec.

— Greta. Îmi poți spune Greta.

Și-i zâmbi din nou. Fata, în schimb, făcu ochii mari. Era ceva în privirea Gretei, în zâmbetul ei. Ceva ce lui Jane nu-i părea în regulă. O privea cu căldură și, totuși, pentru Jane nu părea să inspire siguranță.

— Unde sunt?

Greta își mută privirea, se ridică și se apropie de ușă. Când o deschise, lemnul trosni și balamalele scârțâiră. Îi aruncă fetei o privire peste umăr.

— Ești acasă, Jane, șopti și lăsă ușa să se închidă zgomotos în urma ei.

Pereții din lemn putred părură să se cutremure. Jane tresări. Nu înțelese prea bine ce-i zise femeia. Auzise cuvintele – sau, cel puțin avea impresia că le auzise bine –, dar nu putea înțelege la ce se referă. Se trase cu mâinile în spate, reușind acum să stea în șezut. Trase pătura mai bine pe ea. Privi spre partea opusă a încăperii. Era o fereastră acolo, iar perdeaua era pe jumătate trasă. Geamul era pătat, prăfuit. Nu se vedea nimic afară, era încă întuneric.

Ploaia începu din nou. Se oprise cam pe la apus prima dată, poate mai dăduse și cât ea dormise, însă asta nu avea de unde să știe. Cerul tună zgomotos, iar tunetele fură apoi urmate de fulgere puternice. Încăperea se lumină preț de o clipă. Și, în acea clipă, Jane putu să vadă ce era dincolo de fereastră – pădurea. Copaci, tufișuri. Și iar copaci și iar tufișuri.

Fata se ridică panicată din pat și se apropie de fereastră. Aproape că-și lipi fața de geam încercând să vadă mai bine dincolo de el. Se dădu speriată înapoi atunci când tună și fulgeră din nou. Ochii o usturară de la lumină, iar inima începu să-i bată alert. Păși în spate până ce ajunse în mijlocul încăperii. Se roti pe călcâie lent, analizând fiecare colțișor. Lemn, udeală, obiecte vechi și prăfuite. Asta era tot. Un pat, o noptieră, un dulap, o masă joasă cu un scaun ce părea rupt. O fereastră, o ușă. Asta era tot.

Se întoarse către ușă și țâșni ca arsă către ea. Scutură clanța agitată, trăgând și împingând. Podeaua îi trosnea sub picioare. Ușa se zgâlțâia și scârțâia. Și, totuși, refuza să se deschidă. În mod clar, Greta o încuiase. Și, gândindu-se la asta, Jane se agită și mai tare. Începu să respire sacadat. Se avântă iar spre fereastră. Privi mai bine de data asta și observă ceva ce în primele dăți neglijase – pe exterior, fereastra avea gratii de metal. Ar fi putut să o spargă, dar nu ar fi putut trece de gratii.

Se întoarse către ușă.

— Greta! strigă ea. Greta, vino aici, te rog!

Și, strigând, lovi ușa cu pumnii. Se depărtă când auzi câteva clinchete de metal. Ușa se deschise, iar Greta păși în încăpere, agitată.

— Aici sunt, Jane. Aici sunt. Ești bine?

Vocea îi tremura mult mai rău de această data – Jane o speriase.

— De ce m-ai închis aici? întrebă fata, aproape plângând.

Greta îi zâmbi, se așeză pe pat și-i făcu semn să facă și ea la fel.

— Am vrut să fii în siguranță, scumpa mea Jane, îi spuse femeia pe un ton blând și, când vru să-i mângâie iar părul, Jane se trase în spate.

Buza de jos îi tremura și privea speriată.

— Vreau să merg acasă, spuse cu greu.

Greta chicoti și-i răspunse calm:

— Dar ești acasă, Jane.

Fata scutură panicată din cap. Greta continuă să-i mângâie părul, încercând să o liniștească. În cele din urmă, se ridică și ieși iar din încăpere, dar reveni imediat. Avu în mână o ceașcă pe care i-o întinse fetei. Jane rămase nemișcată.

— Un ceai, să te ajute să te liniștești și să dormi bine, zise femeia. Bea-l, o să-ți facă bine. O să vezi. Hai, ia cana și bea-l.

Jane apucă nesigură cana și-i aruncă Gretei un mic zâmbet forțat.

— Să-l bei tot. I-am pus miere, să fie dulce. Gustă, sigur îți place. Gustă, hai.

Și, la insistențele femeii, Jane duse ceașca la gură. Sorbi nesigură și înghiți. Greta rânji și ieși iar din cameră. De data asta, Jane putu auzi încuietorile închizându-se. Privi în ceașca de ceai. Avea gust bun, arăta bine. „Cu siguranță e ceai”, gândi ea. Și mai luă o înghițitură. Îi fu teamă, însă, să bea toată ceașca. Așa că atunci când ajunse la jumătate, vărsă ceaiul între pat și perete și puse cana pe noptieră. Se ghemui în pat și se acoperi cu pătura. Nu-i luă mult să adoarmă. Era obosită și o durea capul.

*

Furtuna încetase înainte ca soarele să răsară. Și, când fata se trezise, încăperea era deja luminată de fascicule de lumină ce penetrau coroanele copacilor. Jane dormise bine. De obicei dormea bine în nopțile furtunoase, însă se gândi că poate ceaiul Gretei ajutase. Se ridică în picioare. Era pregătită să-i mulțumească femeii pentru ajutor și apoi să plece în grabă din locul ăla. Să meargă acasă, la mama ei. Să-i spună că e bine, că nu trebuie să-și facă griji.

Însă ușa nu se deschise atunci când ea trase de clanță. Greta nu o descuiase. Sau, dacă o făcuse, o și încuiase la loc. Fata își duse mâinile la cap, speriată. Nu mai putea rămâne acolo. Nu știa ce vrea femeia de la ea, de ce nu o lasă să plece. Era ceva ciudat la Greta. Putuse observa asta în privirea ei, însă nu-și putuse da seama ce anume. Se gândi că, dacă nu avea să-i dea drumul, ar fi putut să fugă atunci când Greta avea să intre în cameră. Însă, deși femeia era slabă, cu semne de bătrânețe și mâini tremurânde, părea mai puternică decât ea. Ea era mică și firavă. Mai scundă decât Greta, mai speriată și cu mai multe șanse de a fi prinsă dacă voia să fugă. Și, totuși, știa că, dacă avea să fie cazul, atunci trebuia neapărat să încerce.

Când vru să bată în ușă, în speranța că femeia urma să vină, ceva o întrerupse. O voce. Două voci, de fapt. Prima dată o recunoscu pe a Gretei, subțire și tremurândă, dar nu-i putu distinge cuvintele. Cealaltă voce era groasă și fermă, precum a unui bărbat masiv – sau, cel puțin, mintea ei asocia acea voce cu a unui bărbat masiv. Și atunci își dădu seama că exista posibilitatea ca Greta să nu fie singură. Nu putea pur și simplu să fugă. Ar fi fost oprită de un munte de om care ar fi închis-o înapoi în odaia dărăpănată a Gretei.

Când vocile se opriră, auzi altceva. Un zgomot vag care la început îi păru un bârâit, precum cel făcut de bec, ori bătaia vântului. Apoi își dădu seama că, de fapt, se auzea un cântec de leagăn, precum cele de la jucăriile bebelușilor.

— Îmi pierd mințile, murmură Jane și se trânti în șezut pe pat, oftând puternic.

Și rămase acolo, gândindu-se. Întorsese situația pe toate părțile și, în final, ajunsese la o singură concluzie: habar nu avea ce voia Greta. Și poate că doar încercase să o ajute. O salvase din râpa aceea, o salvase de câine, o adăpostise. Poate că acum urma să o lase să plece. Poate că voia să o ajute să ajungă în siguranță acasă, acum că era ziua.

Clinchetul încuietorilor se auzi iar. Gândurile lui Jane se pierdură în aer, iar fata își fixă brusc privirea spre ușă: Greta intră cu grijă în cameră, având în mâini o tavă. O puse pe masă.

— Bună dimineața, scumpa mea Jane. Vino să mănânci, ți-am pregătit micul dejun. Hai, vino, o îndemnă Greta chicotind.

Jane se ridică nesigură. Își lungi gâtul vrând să vadă ce era pe tavă.

— Așază-te pe scaun, insistă Greta.

— Vreau să merg acasă, spuse fata, iar zâmbetul Gretei se stinse preț de câteva clipe, apoi îi reveni și, ignorând spusele fetei, repetă:

— Așază-te pe scaun. Hai, se răcește mâncarea.

Și se răsuci pe călcâie, părăsi încăperea și trânti ușa în urma ei. Jane se așeză pe scaun, apoi analiză tava. Avea un bol cu ceva ce părea a fi piure de cartofi și o bucată de pâine veche de cel puțin o zi. Piureul era fierbinte, căci ieșeau aburi din el. Pe cealaltă parte a bolului era o lingură rătăcită. Încercă să mănânce, însă simți cum stomacul i se întoarce pe dos după primele înghițituri. Nu era de vină gustul mâncării, ci simplul fapt că în acel moment nu ar fi putut mânca absolut nimic.

Se ridică în picioare. Luă sticla de apă de pe podea și-și turnă în cana de pe noptieră, apoi dădu o dădu pe gât. Se apropie de fereastră și încercă să privească în jur. Erau numai copaci și tufișuri. Totul era ud și nămolit. Nu putea distinge absolut nimic – dacă locul i-ar fi părut măcar familiar, ar fi presupus că era doar vina faptului că toate locurile din pădure arată la fel. Încercă să-și dea seama cum erau prinse gratiile. Geamul era așa firav, iar lemnul pereților nu părea foarte rezistent. Dar probabil că era la fel ca în cazul ușii – părea să cadă la cea mai mică atingere, însă încuietorile erau suficient de puternice pentru a o menține blocată.

Încuietorile.

Încercă să-și amintească ce auzise atunci când Greta ieșise din cameră. Ușa fusese trântită. Auzise trosnetul lemnului și scârțâitul balamalelor. Dar atât. Niciun clinchet metalic, nicio încuietoare mișcată. Nu, în mod clar Greta nu încuiase ușa, iar ea putea să se asigure într-un singur fel. Însă, înainte să încerce să iasă, se gândi la ceea ce ar fi putut întâlni dincolo de ușă. Cântecul de leagăn îi răsuna în minte atât de tare încât îi era prea greu să se concentreze, să-și dea seama dacă încă se mai auzea sau doar i se părea. Vocea bărbatului, în schimb, dispăruse încă de dinainte ca Greta să-i aducă mâncarea. Probabil că el plecase, iar probabil că femeia era acum singură, căci nu se mai auzea niciun fel de voce, nici măcar a ei.

Se apropie de ușă și-și așeză mâna pe clanță. Deschise ușa cu grijă, încercând să nu facă prea mult zgomot. Dădu de un hol lung, întunecos. Își miji ochii încercând să privească în jur. În capăt era o altă ușă, cu un geam mic și murdar pe care reușea să se strecoare puțină lumină – probabil ușa ducea direct afară. În partea stângă o altă ușă, iar în dreapta două. Holul era îngust. La capătul său, sprijinit de ușă, Jane putu distinge forma unui urs de pluș. Din spatele lui pornea o ață aproape inobservabilă ce străbătea podeaua în partea dreaptă a jucăriei. La capătul ei, un mic mâner de plastic. Fata înghiți în sec. Știa acum de unde venea cântecul de leagăn.

Înaintă panicată. Când ajunse în dreptul celeilalte uși, se aplecă și ridică ursul de pluș. Cântecul era plăcut, liniștitor. Îi amintea de jucăriile pe care mama ei i le cumpăra atunci când era foarte mică. Îi plăcea să le pornească pe toate, iar tot ce se mai auzea erau sunete haotice – întreaga armonie a cântecelelor devenea un haos de necontrolat.

Exact ca acum.

Strânse ursul la piept cu o mână, iar pe cealaltă și-o așeză pe clanță. Când vru să apese, zgomotul unei alte uși deschizându-se o întrerupse.

— Jane! rosti Greta, alarmată.

Fata tresări. Se răsuci temătoare pe călcâie. Greta o privi câteva clipe fără să schițeze nicio reacție, apoi, brusc, un zâmbet îi răsări pe față și, bucuroasă, rosti:

— L-ai găsit! Probabil l-am scăpat din mână de dimineață când m-a vizitat cineva. Chiar acum îl căutam, voiam să ți-l aduc! Sunt așa zăpăcită!

Jane îi zâmbi.

— Greta, vreau să merg acasă. Acasă la familia mea. Mulțumesc mult pentru ajutor, dar mă descurc acum.

Zâmbetul Gretei dispăru din nou. Jane se întoarse și, când vru iar să deschidă ușa, femeia îi puse o mână pe umăr.

— A fost jucăria fetiței mele, îi șopti deprimată.

Jane rămase blocată. Nu o privi pe femeie, însă o întrebă:

— Unde e fetița ta acum?

Greta oftă.

— Era așa mică… Îmi plăcea să am grijă de ea, să o strâng în brațe. O iubeam mult, Jane. Și ea mă iubea pe mine, sunt sigură.

—  Unde e acum? repetă Jane, pe un ton neutru.

— Într-o noapte a făcut febră, spuse femeia și-și drese glasul. Așa-s copii, mai răcesc, încercă să glumească și râse scurt, însă vocea îi rămase la fel de abătută. Ardea ca o sobă în mijlocul iernii. Apoi a adormit. Și dimineața nu s-a mai trezit. Tatăl ei, căci încă nu plecase atunci, a spus că o prinsese vreo gripă – una mult prea puternică pentru un copil așa mic și fragil. Am îngropat-o în grădină. Îi plăcea mult să stea acolo.

Jane se cutremură. Ar fi vrut să simtă măcar puțină empatie pentru Greta, dar pur și simplu nu putea. Era doar speriată. Voia să plece, voia să meargă acasă, voia să fie în siguranță. Și, fără să mai stea pe gânduri, apăsă clanța și împinse ușa. Dădu să fugă, dar Greta o prinse de braț și o trase înapoi.

Fata se întoarse spre ea și-și înfipse mâna în părul scurt al femeii. Îi împinse capul cu putere în peretele de lemn. Greta gemu și păși dezechilibrată în spate, dându-i drumul fetei, care reuși să iasă din cabană. Doi metri mai în față se opri. În jur era un gard, dar ea nu văzuse niciunul pe fereastra din camera unde Greta o închisese – probabil că în spate nu era. Se învârti panicată de câteva ori, încercând să decidă în ce direcție să o ia. În dreapta, gardul se unea cu peretele casei. În stânga, în schimb, părea să fie o potecă. Nu putea să sară gardul, căci Greta ar fi avut destul timp la dispoziție să o prindă. Nu-și dădea seama unde anume era poarta și, chiar și așa, probabil era încuiată. Așa că decise să ocolească cabana.

Când aproape luă colțul, un mârâit puternic îi captă atenția. Făcu ochii mari când privirea întâlni un câine lup și nu-i luă mult să-l recunoască. Era câinele care o fugărise noaptea trecută. Inima începu să-i bată atât de tare încât simțea că o să-i sară din piept. Respira sacadat. Câinele făcu câțiva pași spre ea, iar ea dădu să fugă înapoi. Animalul sări și, când îi simți labele uriașe pe spatele său, Jane se prăbuși la pământ. Simți cum colții masivi îi ating pielea gâtului și, chiar înainte să apuce să o străpungă, vocea Gretei făcu câinele să se oprească.

— Zoro! strigă ea, nervoasă. Dă-te la o parte!

Iar câinele o ascultă. Jane ridică privirea spre femeie. Pentru prima dată, o vedea pe Greta nervoasă – nu că ar fi avut multe ocazii până atunci. Văzu și că în mâna dreaptă avea ursul de pluș, care acum se oprise deja din cântat.

— Ridică-te, o îndemnă femeia.

Și se apropie de ea. Atât de aproape încât își puteau simți respirațiile una alteia. Greta își puse mâna stângă pe fața fetei, apăsându-i fiecare obraz cu câte un deget.

— Ești un copil obraznic, Jane, spuse ea. Știi ce pățesc copii obraznici?

Fata o privi cu dispreț. Își lăsă capul pe spate, apoi și-l lăsă în față cu putere, lovind-o pe Greta. Femeia se depărtă, cu privirea într-o parte. Din colțul gurii i se prelinse un fir de sânge spre bărbie. Îl șterse cu degetul mare, apoi își acoperi întreg maxilarul cu palma.

— Copiii obraznici sunt pedepsiți, Jane, răspunse ea la propria sa întrebare. Nu mă așteptam la asta din partea ta, adăugă, apoi, întorcându-și capul spre animal, spuse: Zoro, sari!

Jane făcu ochii mari și-și mută privirea de pe Greta pe câinele ce se năpusti în secunda următoare pe ea. Fata căzu din nou la pământ și, de data asta, nimic nu-l mai întrerupse pe Zoro din a-i sfâșia carnea. Sângele țâșni la fel de puternic precum țipetele fetei. Greta trase de mânerul de plastic al ursului și-i dădu drumul jucăriei pe pământ.

— Data viitoare ai să mă asculți, rosti ea, depărtându-se.

Și ultimul lucru pe care Jane îl putu auzi fu cântecul de noapte bună al ursului. Și nimic altceva decât întuneric mut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *