Mărturisesc că îmi place Cioloș. Iar asta pentru că naturalețea și modestia lui te fac să îl pui aproape de suflet, lucru extrem de rar printre liderii actuali. Toate gesturile pe care le-a făcut de când e în vizorul direct al publicului sunt total atipice față de cele cu care am fost obișnuiți.

Și totuși mi-e frică. Nu pentru că aș crede că aceste gesturi sunt un populism ieftin, pentru că Prim Ministrul deja a demonstrat că e integru și că are bun simț și decență.

Și nu mă sperie nici euforia irațională din jurul lui ci faptul că noi ca nație, ne-am atașat masiv de cineva care, paradoxal, orice decizie va lua pe viitor, ne va dezamăgi.

Încet, încet, Dacian Cioloș a ajuns un personaj ce pare ireal, venit parcă dintr-o lume ideală. Un supererou care prin modestie și puterea exemplului a ajuns simbolul luptei pentru salvarea nației îngenuncheate de porcii aroganți ce și-au pus copitele pline de lături pe averea și conștiința națională. Un idol necesar, pe care-l urmăm necondiționat. Mulți spun „vom vota cu cine ne va sugera Cioloș, indiferent de cine ar fi”.

Dar ce ne vom face în ziua când Dacian Cioloș, omul, va fi pus să aleagă drumul pe care va continua?

Dacă se va retrage din spațiul public după alegeri, atunci tot freamătul pozitiv și speranțele create au fost degeaba. Dacă va rămâne în afara politicului, dar va continua ca Prim Ministru, probabil că fără compromisuri nu va avea susținere pe viitor. Iar dacă va intra în politică, va face o alegere. Și asta va însemna sfârșitul supereroului și nașterea politicianului.

Și atunci cum să facem să păstrăm și după alegeri acest pur bibelou național fără ca noi să-l întinăm și fără ca el să ne dezamăgească?…