Deochiul
– Nu dormi bine. Ți-am zis să iei pastilele alea. Sunt naturale. Au doar valeriană.
– Lasă-mă, tu. Sunt doar niște cearcăne. Unii oameni mai și învață. Avem licența în două luni.
– Toate lumea știe că îl placi, Marga. De-aia nu ai acceptat întâlnirea cu el? Cu Ștefan? Că stai să înveți? Sau te duci iar la Vălureni? Nu-mi spune că știu deja. Ai bagajul făcut. Alergi acolo de fiecare dată când ai ocazia de parcă ai fi găsit o oază în deșert. Îmi fac griji pentru tine, Marga, iar tu nici nu mă bagi în seamă. Ai dat ignore la tot…
Mestecam absentă cu paiul în frappe făcând desene în frișcă și ma uităm în jos ca să nu o privesc în ochi pe prietena mea. Avea un talent să țină predici de parcă cu astea se hrănea la micul-dejun. Știam ca are dreptate, că mă depărtasem de toți și toate, dar nu aș fi recunoscut neam în fața ei. Continua polologhia ei despre cum ar trebui să îmi trăiesc viața. Ar fi putut să-și cumpere o mașină cu banii jos în fiecare zi dacă ar fi fost plătită pentru fiecare sfat nesolicitat pe care îl acorda.
-Deci nu înțeleg de ce te mai duci acolo. Nu mai trăiește nicio rudă de-a ta. Deci?
-Deci, ce?
-Deci de ce te duci? La Vălureni.
-Crezi că nu știu că nu mai sunt bunicii? țip eu brusc către ea. Pun rapid mâinile pe masă și mă ridic zgomotos. Scaunul se bălăngăne pe două picioare. Ioana ma privește cu ochii mari și gura căscată.
-Știu…spun cu glas șoptit….dar, e casa mea…
Casa mea…
*
Să fi avut vreo cinci anișori când am fost prima dată la Vălureni. Îmi amintesc gardul de lemn vopsit în verde închis si o bătătură plină cu găini porumbace care se plimbau leneșe, ca pe bulevard. Casa era în mijlocul bătăturii si era copie aproape perfectă cu celelalte case din sat, de parcă tot satul era un joc de Monopoly. Din chirpici, văruita și cu un cuib de rândunele pe veranda. În fața prispei o mica grădină cu flori la care ajungeai dacă treceai printr-o bolta pe care vara creșteau strugurii. Îmi amintesc ghioceii. Am rupt exact atâția câți încăpeau în mâna mea de copil. Erau albi ca pereții casei văruiți cu grijă și trudă.
-Marga, hai în casă la ăl bătrân!
Am intrat veselă în casă, dornică să văd cum este interiorul. Așez ghioceii cu grijă pe patul acoperit cu un macat gros și aspru, de lână, cu flori galbene ce se împleteau pe un fundal verde. Soba maro de teracotă strălucea într-un colt al camerei și oglinda era puțin aplecată în fața, susținută de ciucuri veseli și colorați, făuriți cu grijă de andreaua bunicii mele.
-Și zici că o să vii la noi în vacanțele de vară? mă întreabă bunicul cu ochi negri, lucind de bucurie.
‘’Îmi place aici‘’, îmi zic în gând dar nu reușesc să articulez niciun cuvânt. Apare doar un zâmbet cu dinți mici, încadrați de buze groase care nici nu bănuiau ce blestem vor învăța să murmure…chiar aici, pe patul cu ghiocei.
*
Pe drumul principal din Vălureni, Rada dansa bezmetic alături de Ștefan într-o horă a pierzaniei. Știa că nu era bine ce face dar se desprinsese de toți ceilalți și urmă brațul lui puternic care o conduse în centru. Simți cum o strânge tare de mijloc și bluza de in se lipește de ea mai tare ca privirea tuturor sătenilor care asistau la petercerea de la căminul cultural. Era duminica cea mai așteptată când puteai să dansezi cu bărbatul pe care îl sorbeai din priviri toată vara, la câmp, și puteai să te apropii de el.
În văzul tuturor.
-Lasă-ma, Ștefane, îi spune la ureche, gâfâind de la ritmul pașilor de dans. Nu e bine…te rog…
-De ce nu e bine, Rada? De ce nu e bine când știu că și ție îți place…te simt și se simte…ești a mea!Nu a lu’ Mircea, auzi? Băgă bine la cap ce spun…a mea…Prostu’ de frate-miu poate să creadă ce vrea…nu te măriți cu el, auzi?…mai bine te omor!
Pământul se învârte cu Rada și sime gust de vomă în gura. Șiroaie de transpirații reci îi curgeau pe frunte de la căldură…lăutarii cântău ca dracii și sângele i se scurgea din tâmple…și toată lumea se uita….nu e bine…și el o strângea mai tare și e bine…Mircea trebuia să fie lânga ea la hora…cu el se mărita în două luni ca o fată cuminte, cum au aranjat părinții…și Ștefan o învârtea mai tare și praful se ridica de parca voia să îi înghită….nu își dădea seama dacă mai e lucidă când auzi vorbele lui …’’Diseara să vii…lângă cimitir, la biserică…e Botezul…să vii că ești a mea, auzi?’’
*
Știu că e ceva în neregulă dar nu știu de ce. Bunica bate furioasă ouăle să facă omletă și nu se uită la mină, cum mă sorbea din priviri mereu. Am pus doar o întrebare, o aud mereu și nu știu ce este.
-Nu îmi spui bunico, ce este al doilea Botez? De ce vorbește lumea de el?
Mă țin de fusta ei și nu îi dau pace. Oriunde se întoarce în tinda mică unde pregăteste tăiețeii de casă, dă peste mine.
-E ceva secret? Hai, bre, zi ceva!
Continui șirul. Nu mă las. Poate dacă o enervez îmi spune. Oricum am enervat-o.
-Se face lângă biserică, doar într-o zi anume. N-are cum să fie ceva rău, așa-i? Dacă nu e rău, de ce nu îmi spui? Zice că primești alt nume și boala nu te mai recunoaște. Am auzit că poate să vindece oamenii?
Bunica se oprește și furculița face un clinchet în castronul cu ouă.
-Sau să îi omoare. Sunt mulți oameni bolnavi pe lumea asta și multe boli…dacă nu știi, nu te bagi, auzi? Boala iubirii e cea mai grea….nu cunoaștem noi bolile sufletului…doar Âl de Sus, auzi? Si nu te bagi…sufletul se poate chinui timp de șapte vieți dacă nu știi…și în a șaptea viața tot se întamplă…că așa e scris…și noi nu tre’ să ne bagăm, auzi? Peste ce e scris, nu te bagi…chinui sufletul omului degeaba…și nu e chin mai mare ca dragostea…Să nu mă mai întrebi!
Rămân nemișcată, cu gura găscată și ochii goi. Numele meu se aude din ce în ce mai tare.
-Hai, făi fată în casă, că de când te strig! zbiară bunicul din prispa casei. Hai să vezi cine a venit!
O las pe bunica în tindă și intru în casă. Căldură sobei mă izbește de mă ustură ochii. Femeia stătea cu picioarele complet întinse în pat și sprijintă de spătar. Avea un zâmbet lat și hâd de vrăjitoare și se uita la mine de parcă aștepta cu nerăbdare să mă mănance, ca în Hansel și Gretel. Mă uitam curioasă la ea și nu știam ce să fac. Bunicul îmi face semn cu capul să ma duc lângă ea și mă roagă să îi țin de urât străbunicii mele până aduce el niște țuică. Deci e strabunica mea. Nu cunoscusem niciun bătrân care să aibă atît de multe riduri. Mă așez cu agilitate unui copil de zece ani lânga ea și începe:
-Fugi deochi dintre ochi și lasă-l curat ca aurul și ca argintul…fugi în păduri unde cocoșii nu cântă…
Îi sorb toate cuvintele și poezia se termina după doua minute. Ca prin vis memorez fiecare șoapta a ei și deși înțeleg cuvintele, nu pricep sensul…nu știu ce descântec mi-a zis și de ce mi-a zis….pleoapele mi se fac grele și dau să cad într-o parte, moleșită de apropierea somnului ce mă cuprinde…o aud pe bunica țipând dar nu mai pot ține ochii deschiși…de ce strigă bunica? Îi simt disperarea din glas și parcă vad cum a venit în fugă….apuc să mai aud o singură dată glasul rânjind al străbunicii
-Are leac, o să-l țină minte toată viața.
Și apoi liniștea…
A fost prima și ultima dată când am vazut-o pe străbunica…acolo, pe patul cu ghiocei.
*
De când am intrat la facultate am început să mă duc foarte des la Vălureni. Bunicul murise și îmi plăcea să o văd măcar pe bunica, chiar dacă avea momente din ce în ce mai dese când își pierdea luciditatea. Satul mă atragea ca o vrajă și nu mă împotriveam. Lunile iulie și august erau călduroase în oraș și liniștea satului îmi facea bine ca o apa rece băută cu nesaț în toiul verii. Crescusem și multă lume din sat nu mă mai recunoștea. Îmi plăcea când mergeam acolo să stau retrasă, în bătătura mea, cu găinile porumbace sau să cutreier drumurile prăfoase ale satului, cele mai îndepartate de ochii sfredelitori ai bătrânilor de la poartă.
În pelegrinările mele ajung lângă cimitirul satului și mă plim agale printre morminte. O iau în sus spre pădurice și crucile încep să se micșoreze. Sunt din ce în ce mai mâncate de timp și literele de pe ele nu par cunoscute în nicio limbă. Mă zgâiesc la crucile micuțe și văd ca sunt lipite două câte doua. Au forme desenate, cercuri, triunghiuri și ochi și urme ce par a litere, dar nu recunosc nimic.
-Cruci îngemănate. Sunt celtice.
Mă întorc spre fata care a vorbit. Are părul negru și e plină de praf, poartă o haină albă, lungă și abia răsuflă de parcă ar fi făcut un efort fizic copleșitor să urce pe mica colină. Broboane de transpirații îi curg pe frunte, în ciuda adierii blânde de vară. Nu am vazut-o niciodată și îmi pare că seamană la față…cu mine.
-Și astea? O întreb arătând spre trei cruci care sunt lipite între ele. Astea sunt toate câte doua, de ce astea sunt trei?
-O crima, îmi spune încet și ochii negri aruncă străfulgerări de drac. De fapt, trei… spune cu un rânjet diavolesc. Toți trei sunt morți și toată lumea știa. Nu i-au putut despărți. I-au îngropat pe toți trei aici. Dar ea era a lui…și lumea nu i-a lăsat, părinții stabiliseră tot. Și în toate viețile se caută….nu e chin mai mare ca boala sufletului…și ei se caută în șapte vieți…pâna cand li se face dreptate…
Vântul bate mai tare si ma trec fiori pe șira spinării…simt că mi se lasă picioarele și dau să mă asez pe pământ dar vad sânge cum se scurge pe picioarele fetei….sau poate visez? Mă întorc spre cruci să îmi feresc privirea, poate nu mai văd eu bine și urmele de sânge vor dispărea dar aud țipete din depărtare și parcă mă strigă pe mine…întorc capul și văd cum fata este cu spatele, deja departe, mult prea departe, spre pădurice…și pe bluza ei alba are o urmă roșie sângerie pe spate care tot crește…sau poate nu văd eu bine…
-Marga, nu vii? fetițele din sat țopăie spre mine cu ochii mari și obrajii roșii de la alergătură. Te caută bunica ta, a început filmul. Nu poți să ratezi filmul, e prima dată când avem cinema în aer liber în sat! Haide, Marga, ridica-te, ce stai acolo stană, de parcă ai vazut o stafie?
Cinema…bunica…fata cu urme de sânge…unde trebuie să merg? Cred că am visat cu ochii deschiși. Îmi revin repede când aud de bunica. Mă caută. Trebuia să stau langă ea, dacă are iar vreun episod când nu mai știe de ea? Și eu umblu brambura…
Cobor dealul de lânga cimitir cu fetițele din sat sărind zglobiu înaintea mea. Ajungem toate în centrul satului unde tronează un ecran de cinema gonflabil pe care se va proiecta filmul. În fața ecranului sunt rânduri – rânduri de scaune albe de plastic, aproape toate ocupate de săteni curioși. ’’Sunt toate scaunele din sat aici’’ îmi zic în mintea mea. Zâmbesc forțat când îmi dau seama la ce mă gândesc ….’’Lasă scaunele, Marga, găsește-o pe bunica ta’’.
-Acolo, în fața, o vezi? Hai du-te, întrebă de tine! Fetițele îmi arată locul cu mâna și dispar precum caprițele printre scaune.
Pe mijloc este un culoar pentru trecere și de o parte și alta sunt scaunele…bunica este cel mai în față, lângă ecran…îi vad basmaua cu flori mărunte, albastre. De ce trebuie să fie așa în față? Încep să merg spre ea cu pași mici. E liniște, toată lumea așteptă, toată lumea se uită și parca pașii mei se aud pâna la cer. Sunt cu spatele și îi văd că se uită la mine…nu mă recunosc și se întreabă a cui sunt. De ce se uită așa la mine? Simt ceafa cum începe să îmi ardă și o presiune în cap începe să coboare în tot corpul…picioarele sunt de plumb și nu mă mai ascultă…le târăsc greoi prin praf…ajung la bunica…îi pun mâna pe umar.
-Bre, mi-e rău…
O iau la dreapta și ocolesc ecranul. Văd salvare mea. O bancă. Mă prăvălesc pe ea și cad în partea dreaptă. Cerul se învârte cu mine și fetițele dansează ca ielele…le văd…sunt fetițe…sunt căprițe…râd și behăie în același timp și totul se învârte….Mă aștept să simt lemnul tare al băncii dar un braț moale mă sprijină și apoi cineva mă ia în brațe. Ochii sunt închiși de ceva timp dar e bine și moale….nu pot să îmi revin și corpul încă nu mă ascultă…și atunci îmi amintesc și încep cu glas tare, în minte ‘’Fugi deochi dintre ochi și las-o curată ca aurul și ca argintul…Fugi deochi în pădure unde…. ’’ spun tot descântecul…nu știu cum de mi l-am amintit…dar a aparut clar ca și cum citeam o carte….cu greu reușesc să deschid ochii și nu îmi dau seama ce aud… ’’fugi, fugi și las-o curată ca aurul și ca argintul.’’
-Ce ai spus acolo? o întreb pe bătrâna care mă ținea în brațe.
-Ți-am zis de deochi, maică, ăsta-i lucru serios, puteai să mori…
-De unde îl știi? Mi l-am spus eu singură în gând, nu mata.
-Nu fii proastă….nu poți să ți-l zici singură….nu-s mulți oameni în sat care îl știu..dar eu îl știu…ăsta se fură, nu se învață. Îl auzi o dată și apoi îl știi. Se zice la al doilea Botez. Dacă nu reușește Botezul și nu știi deochiul…au murit oameni maică….te duc acasă să te hodinești.
*
Sunt în casa mea de la țară. În patul meu. Probabil am dormit mult. Baba care mi-a spus decântecul este lângă mine și ma îmbie să mai dorm. Pleoapele se lasă grele și cad iar într-un somn adânc. Deschid ochii. Sunt trează? Dar văd clar…este totul în fața mea. Rada stă în patul ei, în bluza albă lungă, cu ochii aproape ieșiți din orbite, cu spume fine, albe, la gură… sunt trei femei în jurul ei și disperare lor îți intră până în oase.
-E bolnavă maică…boala sufletului e grea.
Rada se zbate în pat și îl strigă pe Ștefan.
-Făceți-i Botezul maică, e timpul, ridic-o!După botez va avea alt nume și boala nu o să o mai cunoască. Mergem în spatele bisericii. E gata! Totul e gata. Și dacă nu iese botezul, baba Tanță știe descântecul.
Plec o dată cu convoiul și văd cum Rada se zbate în mâinile babelor. Nu simt că pășeșesc, nu știu dacă visez…dar ajungem și Rada se zbate și urlă ca un porc la tăiere. O văd cum face ochii mari spre babe și cu toată forța de om nebun se răsucește și fuge spre cimitir. Bluza albă se vede în depărtare…
Ajung iar langă Rada, în cimitirul satului, departe, spre pădure, unde Ștefan o strânge tare în brațe. Rada plânge și râde în același timp și se uită în ochii lui când îi jură iubire adevărată. Ștefan o soarbe din priviri și nu aude… nu vede…Niciunul nu îl văd pe Mircea în spate. Cuțitul alb lucește doar o dată în lumina lunii și Mircea îl înfige cu turbare în spatele ei. Cade pe pământul rece cu ochii deschiși spre scena la care mă uit și eu. Simt înțepături în inimă și durerea îmi cuprinde și mie oasele. Cuțitul intră pe rând când în Stefan, când în Mircea și oasele lor pârâie ușor. Lupta dintre ei se stinge încet pe măsură ce viața li se scurge din corp și totul e pământ amestecat cu sânge și urelete. Vaietele lor încă mă bântuie în urechi și simt că vomit. Corpul mă doare peste tot și aud șoapte ‘’…te caut în șapte vieți, Rada, și te gasesc…ești a mea, auzi?’’…
*
Trag aer în piept. Am visat. Dar mă doare corpul, am simțit durerea. Țip după bunica dar iese doar un icnet chinuit. Babele stau în jurul meu și în pat sunt eu. Este iar scena. O văd din nou.
-E bolnavă, maică, zace de două săptămâni în pat. N-are șanse, maică…
Rada nu are șanse…vorbesc de mine acum. Simt transpirația rece șiroie pe spatele meu și o spumă albă ,fină, mi se scurge din gură. Nu e vis. Vorbesc de mine. Mie mi-e rău.
-Îi facem Botezul, maică, boala sufletului e grea…
-Nuuuuuuuuuuuu…..nu vreau Botezul!
-Vezi maică? Nici să vorbească nu mai poate, uite cum se zbate, ca un porc la tăiere, uite cum se chinuie!
Cuvintele nu mi se aud. Babele ma ridică cu forță și mă zbat frenetic…sunt eu, nu e Rada… și Rada sunt eu. Sufletul ei. De aceea am simțit durerea în corp…în cele șapte vieți. Rada acum e cu mine. E în mine. Acum știu…îmi aduc aminte descântecul. O să ma salveze. De aceea l-am învățat. Străbunica a simțit, a știut.
Mă cară pe brațe spre locul botezului. Am camșă albă pe mine. Știu fără să o văd. E aspră și rece. Baba care mi-a descântat e lângă mine și însoțește convoiul. Se uită și simt că vrea să îmi spună ceva dar e prea tărziu. E noapte. Botezul începe. Mă așează în genunchi și oala din lut pictată, adusă special pentru Botez se sparge lângă mine și simt valuri mici de sânge cald și cioburile care mă înțeapă în picioare. Aud cuvinte murmurate și mi-e rau…mi-e din ce în ce mai rău…noaptea parcă mă înghite și mă trage într-un abis negru. Baba e speriată lângă mine…le împinge pe celelalte…mi-e din ce în ce mai rău și Botezul nu reușește. O simt din privirea disperată a babei. Se uită la mine cu ochii ieșiți din orbite și țipă din tot rărunchii, ca un prunc nou-născut, să îmi spun descântecul.
-Eu sunt Rada…nu pot să mi-l zic singură…o să mor…
Fața babei se mărește și dinții devin lungi ca cuțitele. Chipul i se schimonosește și ridurile devind adânci de parcă vor să mă îngroape în ele. Cuvintele ei zboară prin vântul turbat și nu înțeleg. Noapte mi-a cuprins mintea și frica m-a înghețat.
-Nu fii proastă…spune deochiul…și o vei găsi…cine simte la fel ca tine? Gândește-te, Marga…de ce ai simțit durerea…nu era durerea Radei…cine simte durerea unui om mai bine ca…
…cel care te iubește.
Ștefan o iubea. Ștefan a murit cu ea. Și sufletul lui o caută. Și acum înțeleg. Ștefan…nu, Rada.
În agonia morții îmi dau seama că pot spune deochiul. Mă pot salva. Nu mi-l spun mie însămi pentru că sufletul lui Ștefan este în mine, nu al Radei. Gura îmi este arsă și tremurul corpului nu se oprește. E întuneric și frig și durerea mă încleștează. Trupul îmi stă inert pe pământul negru. Doar gândul mă mai ajută și fac un ultim efort:
-Fugi deochi dintre ochi și las-o pe Marga curată…
Liniștea.
Totul e negru. E cald și a trecut. Corpul mă doare dar sunt calmă. Și aștept pentru că nu știu ce să fac. A trecut totul și e bine. O să mă întorc la viața mea, la facultate, o să ies la întâlnire cu Ștefan și o să dansăm bezmetic, o să vin în vizită la Vălureni…o să culeg iar ghiocei albi ca varul de pe casă…
Vocea îmi întrerupe gândurile line și se aude:
-Deschide ochii, Rada!
