Concurs Words & Quarantine Ediția I

Dominique

Dominique

de Mihai Ştefan

Domnișorul I. Popescu locuiește pe strada Nuferilor, în București. E o straduță liniștită, umbrită mai mereu de copacii de peste tot: din curțile vecinilor, de pe trotuar și de pe lângă trotuar; un aspect care-l deranjează pe acesta. Nu că ar avea ceva de împărțit cu coroanele stufoase, ba din contră, ar avea cu rădăcinile, dar asta e o altă poveste…

 

 

Încă de la începutul toamnei, Popescu l-a întâlnit la Litere pe remarcabilul Dominique, un tânăr modest, subțirel, cu un ten albicios și îngrijit. Are două pietre de smarald în locul ochilor și doi iriși ca două râpi adânci în care Popescu se pierde de fiecare dată fără să vrea. E franțuz și foarte discret, și nu ar ști să zică nici după trei luni de ce a părăsit Marele Paris în schimbul unei imitații, mult mai mici.

„E cât se poate de inteligent și intrigant…” ar spune Popescu.

Un curs de literatură franceză, o carte pătrunsă de amândoi – și iată cum s-a înfiripat prietenia!

Ușor-ușor și-au dat întâlniri, ușor-ușor strada Nuferilor a devenit bătătorită de cei doi, amurg de amurg. Discuțiile aprinse datorate lecturilor paralele sculptau miezul plimbărilor lor. Excepția o făceau scurtele împiedicări ale românului în rădăcinile crescute în pavaj, fapt ce-i stârnea francezului un râs de copil, iar „inculpatului” un deranj simpatic și o antipatie mai mare pentru pomi.

Într-o zi cenușie de octombrie, Dominique îl învită pe I. la el acasă, cu scopul de-a dezbate niște lucrări nesfârșite, cu care „se tot chinuie de-o vreme încoace”. Popescu, plin de avânt, acceptă.

– Luăm și cina!, a adaugăt D. într-un rânjet.

Popescu a râs și el și a pus telefonul în furcă. Avea emoții, dar nu știa de ce.

S-a pregătit de-a binelea pentru întrevedere: și-a călcat cea mai bună cămașă, și-a lustruit cei mai buni pantofi, și-apoi și-a așteptat ca un cavaler loial prințul în fața porții forjate.

Limba ceasului a arătat spre 7 și 12. Ora cu pricina.

  1. era îmbrăcat elegant, în cămașă și frac negru, iar Popescu i-a observat tenul alb în contrast puternic cu ținuta.

– Bine ai venit!

După ce l-a întâmpinat, l-a condus la biblioteca uriașă, au discutat despre lucrări, și în final, după multă pălăvrăgeală, s-au așezat la masa lungă și singuratică, din sufragerie.

Era o încăpere vastă, cu tablouri mari ancorate pe pereți; cu o lumină palidă și un candelabru ce trona deasupra. Câteva margarete aruncate într-o vază încercau să risipească atmosfera mortuară.

– Poftă mare!

I-a mulțumit. Și-au așezat ștergarele. Erau numai ei doi în toată casă. D. se ocupase de tot… aranjamentul.

Când Popescu își tăie friptura în sânge, tacâmurile scârțăiră nemilos. Mai stranie de-a lungul cinei era chestia că Dominique mânca cu un apetit nestăvilit. Mai că sălbatic.

– Grea foame, nu? șopți I. peste masă.

– Nici n-ai idee, răspunse D. printre înghițituri.

Înfuleca ca un animal hain. Era prima dată când I. mânca alături de el și ceea ce la început fu pentru el gândul că are să se înnece, la sfârșit se transformă într-o spaimă.

El ciugulea ca o vrabie, iar celălalt devora ca o hienă.

Dominique își termină cele două hălci în mai puțin de 5 minute. Popescu nu ajunse la cea de a două.

Carnea fusese preparată prea în sânge. Era roșie și grețoasă. Avusese gust amărui, dar și dulce. Era altceva…

– Nu-mi dau seama, nu se abținu I. să întrebe. E carne de…?

– Căprioară, completă imediat D. Am pe cineva care se ocupă cu vânătoria… și a fost de curând la vânat.

Tuși mai mult răspunsul. Nu ridică nici capul din farfurie. Îl ofensase întrebarea?

– Întreb pentru că e tare curios gustul. E altceva… altceva…

– Da…

Începu să bată în masă, să rotească cuțitul în vreme ce-l privea pe Popescu. Acesta se simți stingher, dar emoționat, la fel ca înainte, fără să știe de ce.

– Se zice în popor că nu e bine să te joci cu cuțitul, că fuge îngerul de lângă dumneata…

Dominique pufni în râs.

– Am fost cât se poate de sincer, ironiză I. ca ripostă. Îl vei speria și-și va lua zborul…!

Tratase de multe ori cu el basme și legende românești. Îl interesau într-o oare care măsură. De data asta, se pare că îl amuzau.

– Dacă e vorba așa, al meu și-a luat zborul de mult…

Surâse, iar I. îl acompanie. Însă I. observă că D. surâse răutăcios. Nu era senin ca altădată.

Îl privi lung. Pielea i se albise, pupilele i se dilataseră, mâinele îi tremurau pe sub masă. Toate ca niciodată.

Gazda se ridică brusc, cu mâinile încleștate:

– O să merg până sus! Am de luat niște doctorii…

Anunță oaspetele cu reprezeală și alergă deja spre scară.

– De la friptură, nu mi-a făcut bine!

Asta a mai prins urechea lui I. înainte ca D. să se piardă după colț.

Se neliniști. Se resemnă apoi că nici el nu se simțea grozav. Avea aceleași furnicături în stomac, același neastâmpăr, aceeași emoție.

Trecu o cincime de ceas, o zecime și apoi un sfert. Nimeni nu se mai auzea, nicăieri.

Tăcere, timp în care I. zăcea pe scaun și își frământa degetele lungi în fața fripturii care prinsese miros. O muscă tot îi dădea târcoale, iar I. decisese să o alunge cu mână.

„Ce tot face, Dominique? ”

„Ar fi bine să mă duc să văd…”

„Sau o să pară că-i încalc intimitatea?”

”Dar dacă îi e cu adevărat rău? Pe pastile nu te poți baza orișicând.”

Șiruri de gânduri îi străbăteau mintea. Se împlinise jumătate de oră.

Deodată, se auziră bubuituri.

Se impacientă, se ridică și-l strigă din capul scărilor.

Nimic.

Alte bubuituri apoi. Un strigăt sugrumat.

Puse piciorul pe trepte și urcă cu avânt. Inima îi bătea de să-i spargă pieptul. Ce să fi fost? Ce pățise Dominique?

Alte zgomote. Uși trântite. Pumni în pereți. Groaza îl cuprinse. Ajunse la etaj.

  1. era în genunchi, agoniza, în vreme ce scrilejea podeaua. Salteaua fusese scoasă, tapetul sfâșiat. O glastră era fărâme pe jos.

-Domi, ce s-a întâmplat??? a țipat celălalt.
S-a aruncat lângă el. D. ținea privirea în pământ. Răsufla anevoie.

– Lasă-mă! Pleacă, pleacă cât mai poți!

  1. rămase înmărmurit. Un răstimp gol.

– De ce?!!

– Pleacă, am zis, salvează-te!

Văzând că nu-l părăsește și se împotrivește, D. îl aruncă cât colo pe I. cu o îmbrâncitură. Puterea îi era anormală. L-a izbit pe I. de-un perete.

  1. s-a cules de pe jos, deși și-a simțit toate oasele rupându-se laolaltă. S-a apropiat de

prieten. L-a luat pe după gât. A fost ultimul său gest.

  1. s-a sculat ca și gând n-ar fi avut nimic, ca și gând s-ar fi prefăcut. I-a zâmbit lui I. până la urechi. Ochii îi sclipeau și jugulara îi pulsa pe sub piele. Era alb ca neaua. Venele, violete ca vânăta.

L-a apucat pe I. de guler, l-a lipit de perete și a început să-l lingă. Și-a târât limba pe gâtul lui, apoi pe obraz, apoi pe frunte… I. nu se putea mișca, era țintuit de mâinele omului care nu mai era om.

Și-a strivit apoi buzele de ale lui. Îl săruta cu patimă. Nebunește. Lui I. îi dăduseră lacrimele. Se mistuia odată cu sărutarea. Furnicăturile îi reapărură în stomac. Atunci a realizat- nu erau furnicături, erau fluturi.

Îl avea la inimă din prima clipă. De când făcuseră cunoștință și până în acest moment. Nu știuse, deși simțise de sute ori.

Dominique a sfârșit sărutarea. L-a privit adânc în ochi. Și i-a șoptit aproape de ureche:

– Trebuia să fugi cât ai avut vreme…

Maxilarul i-a trosnit. Gura s-a deschis larg. Dinții au răsărit de peste tot.

Nu mai era Dominique pe care Popescu îl cunoscuse…

Era un monstru, cu dinți încovoiați, cu ochii învăpăiați de sălbăticie. Cu aproape nimic din ce avusese înainte. Numai sclipirea pielii și-o păstrase ca ultimă amintire pentru „vechiul” prieten.

L-a lovit cu capul de perete, și-a adâncit ghearele în umerii săi și a urlat.

A fost ultima atingere pe care I. a simțit-o.

Printre valurile de sânge, a mai intrezărit un fir lung de salivă și un bot lăsat de tot pe spate, gata-gata să muște…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *