Concurs Words & Quarantine Ediția I

Două mingi portocalii

Două mingi portocalii

de Ana Maria Cioroianu

Un pachet de țigări se transformă în trei. După în cinci, șapte, zece, ne oprim aici. Dau ca fraiera scrum pe mine, înjurând de parcă mare tragedie s-a produs. Pasăm sticla de vin de la unul la altul, sorbind guri întregi până ne săturăm. Când vine rândul meu, detest că am vrut să iau vinul ăsta grețos, dar asta e tot ce-am găsit în casă. Poate d-aia l-au și lăsat ai mei fără să îl ascundă sau să-mi spargă sticla în cap.

-Haide, bă, mai dă-mi și mie, îmi urlă în față unul dintre băieți, pe care fetele îl consideră gentleman.

Nici nu apuc să obiectez că mi se ia din mână vinul. De nervi, mă ridic și inhalez, privind țintă spre un tip cu care una vrea să-mi facă lipeala. Nu mă deranjează.

Se golește sticla, și la fel și grupul vesel. Mă uit la tip și încerc să îi zâmbesc. Aparent, îmi zâmbește și el înapoi.

Zece minute mai târziu, își băga limba în gura mea într-o parcare de la Mc. Să nu mai spunem de pipăielile ce vin de obicei la pachet.

-Uite, uite, zice el într-un final, luându-mă de umeri și trăgându-se înapoi, cred că ești o tipă mișto…

Căcat.

-…dar nu pot continua. Nu ai nicio vină tu, dar nu sunt atras de fete în general.

Clipesc de două ori.

Am venit acasă fără niciun chef, scoțându-mi tricoul și pantalonii de pe mine. M-am băgat în duș, gândindu-mă la ce naiba s-a întâmplat cu 40 de minute în urmă, dar ajung să îl dau naibii pe tip. Aud soneria de la telefon din baie. Fix acum! Nici nu îmi aduc aminte cum mă înfășor în prosop și răspund. Era tipa care a vrut să mă combine cu tipul din parcare.

-Da, zic.

-Alo, ești tu?

-Ghicește.

-Ai văzut știrea?

-Ce știre?

-De pe ProTv. Cică un meteorit va lovi planeta mâine și vom muri toți.

-Să mori tu!

-Dă pe ProTv dacă nu mă crezi! Vine sfârșitul lumii!

Îi închid nervoasă că mă ia la mișto și mă bag în pat. Cică ,,sfârșitul lumii’’.  Adorm și deodată îmi apar imagini cu doi oameni certându-se pe o sticlă de vin, scrum și o parcare. Mă trezesc imediat de cum aud ușa de la cameră trântindu-se de perete. Era mama care arăta de parcă murise cineva. Sau avea să moară.Uitasem că trebuia să fiu la școală de câteva ore, dar părea că nici nu îi păsa.

-Ai văzut ce e la televizor?

-Deci e pe bune?

Mă ridic și aproape alerg în sufragerie. Într-adevăr, un meteorit va lovi Pământul în mai puțin de o zi. După erau arătate imagini cu haos, oameni lovindu-se, aruncându-se de pe clădiri înalte, țipete și plânsete de pe străzi, proteste (împotriva cui, nu știu). Repet, haos.

Mă sună pe FaceTime tipa de mai devreme.

-Deja am postat pe Insta un story cu sfârșitul lumii, îmi spune…fericită.

-De ce ai face asta?

-Hai că deja mă enervezi.

Îmi închide.

Ajunge și tata acasă. Împreună cu mama se plimbă prin bucătărie, vorbind grav de parcă își spun secrete.  Eu nu știu cum să reacționez. Automat murim, așa că de ce lumea se mai panichează? Dar totuși, mă simt ciudat să se termine totul atât de …brusc.

Îmi iau telefonul și ies, fără ca ai mei să-și dea seama. Urc pe acoperișul mall-ului și acolo îi văd pe toți.

-Planeta noastră va fi lovită de un meteorit, iar voi stați ca legumele aici ca de obicei?

-Și vrei să jelim? spuse tipul care îmi luase sticla de vin mai devreme.

-Nu mai avem țigări, comentă tipa cu FaceTime-ul. Și nici bani.

-Am eu o idee, rânji altul.

Cinci minute mai târziu, stau în fața unei tejghele și a unui tip de 20 și ceva de ani care se holba la sânii mei. Nu e prima oară când fac asta, dar aproape râd când îi văd pe restul furișându-se prin spate, înșfăcând sticle de alcool. Dar și multe pachete de Dunhill.

-Nașpa că e sfârșitul lumii, zise el fără să își ridice privirea.

-Nașpa, repet.

Când vânzătorul se întoarce și vede jaful, începe să urle că va chema poliția, iar noi o rupem la goană râzând.

-Pe cine dracu’ mai chemi când vine meteoritul? urlu în timp ce ieșim din magazin.

Afară, unul dintre tipi îmi cere să arunc folia de la pachet, în timp ce ia o gură din Absolut. Lângă coș, sunt parcate mașinile tuturor angajaților din mall plus cele ale profesorilor de la liceul de lângă. Liceul unde învăț.

-Băăăăă, le atrag atenția tuturor spre ce-am descoperit.

-Deci dacă nu ne ia meteroritul pe sus și apucă să vadă…, începe tipul cu vinul.

Nu mult mai târziu, treizeci de mașini sunt zgâriate cu o rangă găsită într-un colț, stropite cu băutură și cu roțile dezumflate.

Un alt tip (ca să fie mai ușor de reținut, cel care a furat cele mai multe pachete de țigări) aprinde o brichetă, flacăra captivându-ne ca apariția unor zeci de scutiri.

-Asta, începe el, e pentru doiul de la chimie când m-a scos la tablă.

-Asta, zice tipa, e pentru  absențele nemotivate.

-Asta, zice tipul cu vinul, e pentru nota scăzută la purtare.

Tipul din parcare nu comentează.

-Asta, zic și eu, făcând un pas ca ceilalți în față, e pentru că sunt toți niște șobolani.

Toți aclamară, iar bricheta fu aruncată pe mașini. În scurt timp, o flacără înghite întreg peisajul, noi dându-ne rapid în spate.  Focul acaparează toată parcarea și nimic din rablele profesorilor nu mai e vizibil.

-Așa va fi și planeta noastră mâine, spune tipa. Doar că mai nașpa.

Și uitasem că mâine  vom muri. Brusc, mi se face frică, și nu înțeleg de ce. În timp ce privesc focul, îmi apar iar imagini, așteptându-mă să mi se facă greață. Însă, secvențele au dispărut aproape imediat. Doi oameni certându-se pe o sticlă de vin, scrum, o parcare, televizor, folie de plastic și un foc. Un foc gigantic. Ca cel din fața mea.

-Story-ul tău a fost văzut de 234 de persoane, Mircea a dat reply cu ,,OMGG’’, bla, bla, bla…

-Care Mircea?

-De la B…

Mă las pe canapeaua de pe terasă cu capul pe spate. E miros de fum de la cenușa rămasă din foc. A ars aproape două ore.

Simt un ghiont în umăr.

-Ridică-te, îmi spune tipul din parcare.

-Ce vrei?

-Patinoarul e deschis.

-Așa și?

-Hai să patinăm.

-N-am chef.

-Asta să-i spui și meteoritului.

-Dar ai chef de glume azi.

Brusc, mă simt ridicată de umeri și dusă până în fața suprafeței de gheață.

-Nu patinăm?

Îmi încrucișez brațele de frig.

-Mergi tu fără patine, eu mă duc să îmi caut.

Peste câteva clipe, apare cu două perechi, ținându-le triumfător.

-De unde le-ai luat?

-Să zicem că nu era depozitul încuiat.

Îmi întinde o pereche și după ce ne încălțăm, facem doi pași pe gheață. Și după ne împiedicăm.

Ne mai deplasăm câțiva metri, după cădem din nou. Și o ținem așa, ca într-un cerc vicios. Când era să-l ridic, cad din nou și stăm așa pe spate uitându-ne ca doi proști spre cer, râzând fără să ne mișcăm.

-Uite, îmi arată el întinzând mâna, pe-acolo o să vină.

-Nu zău!

Un pic mai târziu, apare și tipa, dar se oprește la intrarea pe patinoar. În schimb, se mulțumește să urle:

-Mai sunt cinci ore până la meteorit!! Au anunțat oficial!!

-EXTRAORDINAR, țip.

-Nu-i așa? Am pus și numărătoare inversă pe Insta. În stilul ălora de Revelion!

Ne ridicăm și ne întoarcem la canapele. Clipesc și îmi apar iar imagini. Deja începe să mă sperie rutina asta. Doi oameni certându-se pe o sticlă de vin, scrum, o parcare, televizor, folie de plastic și un foc. Doar că de data aceasta, îmi văd și reflexia tăiată în gheață și vârful unui deget arătând spre cer.

Nimeni nu mai e în mall. Străzile sunt pline de oameni panicați care aleargă și plâng, parcă dorind să oprească ceva. Puțini se dau bătuți, dar și ăia sunt fraieri.  În esență, nimeni nu face nimic. Eu măcar aștept. Speriată în adevăratul sens, fiindcă nu e vreo simulare patriotică. Mă uit la ceilalți în timp ce ne plimbăm de parcă am fugit relaxați de la ore. Tipa îmi arată constant celebritățile, care fie transmit discursuri lungi și siropoase pe Insta, fie ne spun să ne ,,îmbrățișăm’’ sfârșitul, pentru că oricum o să ne reîncarnăm. Tipul din parcare se uită la cer ca un ultim posedat, tipul cu țigările fumează, iar tipul cu vinul aruncă o sticlă pe care deja am golit-o într-un tomberon.

-Cât mai e? întreb.

-Trei ore.

Simt cum îmi vibrează ceva în buzunar, așa că îmi scot telefonul.

-Da?

Era mama.

-Ești bine? Unde ești?

-Pe-afară. Nu mai vin acasă.

-Bine. Eu mă duc cu taică-tu la mamaie și acolo rămânem. Nu vrem să o lăsăm singură.

-Sigur ajungeți?

-Sigur. Ai grijă, da? Ferește-te cât poți.

-De un meteorit?

Oftează.

-Nu mă așteptam la vestea asta.

-Nimeni nu se aștepta, mama.

Câteva minute mai târziu, ne plimbam pe o alee din Cișmigiu, scutiți de aglomerația de la Universitate. Era pustiu și frig. Niciunul dintre noi nu se îmbrăcase gros, așa că tremuram și înjuram. Lacul era înghețat, băncile erau acoperite de crengi și nu se afla țipenie de om.  Era o singură pată de lumină provenită de la soarele ascuns în nori, minusculă și deloc călduroasă. Totuși, ne împingeam unul în altul pentru a sta acolo.

-Am o idee, începe tipa.

Ne întoarcem spre ea.

-Haideți la Unirii.

-De ce? spune tipul din parcare.

-Sunt luminițe acolo.

-Așa și?

-Astfel, nu o să deosebim meteoritul de luminițe…

-Nu o să deosebești  un obiect gigantic cum cade din cer și rade tot de pe suprafața pe care stăm noi acum aici de niște beculețe din IKEA? zice tipul cu vinul.

-Spuneam, continuă tipa vizibil enervată, că dacă doar ne holbăm și suntem atenți la niște luminițe, oricât de nesemnificative ar fi, nu vom mai sta ca niște idioți să așteptăm meteoritul să ne ardă de vii, uitându-ne prostește la cer.

-Oricum nu putem camufla ideea că deja îl așteptăm…

-Dar măcar n-am sta de parcă vrem să-i facem cu mâna!

Tipa își încrucișează brațele la piept și se așază pe iarba înghețată. Moare de frig, dar nu vrea să se miște de-acolo.

Nimeni nu a spus nimic preț de câteva minute. Acum pata a dispărut și stăm toți în umbra totală. Nici nu ne uităm unul la altul.

-Să știți că timpul trece, ne amintește tipa.

-Hai să mergem la Unirii, zic și eu uitându-mă la restul.

-E aglomerație, zice tipul cu țigările, care tocmai își aprinsese una.

Îi fac semn și îmi întinde alta, apoi mă ajută să mi-o aprind.

-Nu se mai aude mare zgomot, spune tipul din parcare. Cred că au luat-o spre Romană.

Ne uităm la tipul cu vinul care într-un final oftează și dă din cap a încuviințare mai mult pentru el. Întinde mâinile și o ajută pe tipă să se ridice. O luăm spre Unirii, dar dintr-odată, îmi apar iar imagini pe care doar eu le pot vedea.  Doi oameni certându-se pe o sticlă de vin, scrum, o parcare, televizor, folie de plastic, un foc, reflexia mea tăiată în gheață, vârful unui deget arătând spre cer, ecranul luminat al unui telefon și o creangă pe bancă.

-Ce? Ești bine? mă întreabă tipul din parcare după ce l-am apucat brusc de braț.

-Da, mă. Meteoritul ăsta…

Expir fumul și arunc țigara într-o pubelă.

Ieșim din parc spre Unirii și tot ce mai putem vedea sunt oameni urlând la telefon, alergând într-o anume direcție sau pur și simplu uitându-se bizar la noi.

Trecem de Universitate și după prin gura de metrou unde ne cățărăm pe balustrada dintre scările normale și cele rulante pentru a coborî mai repede. Vedem un chioșc părăsit și luăm câteva batoane Snickers și sticle Cola. Nici nu ne prea grăbim, savurându-ne masa liniștiți. Nu mai era nimeni prin apropiere.

– Cât mai e? întreb în timp ce înfulec ultima gură de ciocolată.

Tipa se uită pe telefon și rămâne un pic blocată. Se uită după la noi și dacă n-aș cunoaște-o, aș fi jurat că plânge.

– 20 de minute.

-CÂT?!  exclamăm toți în cor scăpându-ne un fior de panică.

-Deja? explodează tipul din parcare, aruncându-și sticla pe jumătate plină .

-Când a trecut atât de repede? întreabă  tipul cu țigările.

Ne repezim spre ieșire și aproape o luăm la fugă spre Unirii. Deja se înserase. Trecem de Centru Vechi și de alte magazine goale până ajungem în fața mall-ului. Eram numai noi. Ca și cum doar noi am fi supraviețuit. Începem să ne holbăm la beculețele ce atârnă de fire de electricitate și panouri cu reclame. Roșii, verzi, galbene, albastre, se contopesc până devin o singură lumină formată din cercuri difuze care ne taie respirația pentru un moment.

Nici nu întrebăm și ne răspunde:

-Opt minute.

Ne uităm în continuare la luminițe, și dintr-odată simt ceva rece lipindu-se de mâna mea. Tipul cu vinul îmi pasase o ultimă sticlă pe care o cărase cu el tot drumul.

-Fiecare câte o gură, spuse el. Să vedem cine o ține cel mai mult.

Râd și sorb. Așa fac și ceilalți. Simt gustul nu atât de grețos de data asta al vinului și observ că și restul încă are lichidul în gură. Rămânem fermi câteva clipe și după îl scuipăm în același timp, izbucnind prostește în râs. Se face o băltoacă în fața noastră și ne ștergem la gură, încă euforici. Ne sprijinim unul de altul și ne dăm coate, după luând iar guri din sticlă. De data asta, le înghițim imediat.

-Un Nou An Fericit! exclamă  tipul cu vinul și pot să jur că e deja amețit.

Strigăm la rândul nostru, vinul terminându-se rapid.

Tipa se întoarce spre noi după ce își mai verifică pentru ultima dată telefonul.

-Ce, întreabă tipul cu țigările, nu ți-au văzut încă 500 de persoane story-ul?

-Nu asta, idiotule. Mai avem un minut jumate.

-Hai să ne luăm de mâini, spuse tipul cu vinul.

Ne holbăm toți la el.

-Vine un meteorit care o să ne zdrobească în mai puțin de o secundă și voi stați și vă uitați ca proștii la mine.

Ne conformăm și ne luăm de mâini, formând un cerc. Eu stau între tipă și tipul cu țigările, după vine cel cu vinul, iar în fața mea este tipul din parcare. Ne zâmbim când mă uit la el.

-Poate e o farsă totuși și vine mai târziu. Sau deloc, spune tipul cu țigările. Ar fi chiar frumos.

Ar fi fost, dar printre luminițe și culori, intersecții și străzi pustii, observ un punct pe cer care clipește în portocaliu la câteva secunde. După, începe să aibă forma unei bile și astfel, pe cerul gol-goluț apare  ceea ce ne privește ca să ne facă de data asta cu mâna. Sau să ne dea o palmă cu ea.

Aproape ignor imaginile bine cunoscute când se ivesc iar doar în mintea mea. Mai sunt adăugate o treaptă de scară rulantă și o minge portocalie.

Încep să număr pentru mine. Cinci, patru, trei. Mă uit la restul care se holbează la becuri, dar nu mă păcălesc că sunt atenți la ele. Pa! Lasă, nu-mi iau la revedere că nu suntem într-un film. Strâng mai tare din mâini. Doi, unu. Închid ochii.

Și îi deschid.

Nu văd niciun praf sau cenușă ca după Apocalipsă. Nu văd nicio urmă de meteorit. Nu sunt nicio supraviețuitoare.

Mă aflu într-o cameră mică, dar care pare destul de încăpătoare, încât să aibă un pat (pe care stau), o canapea sub fereastra din stânga, un mini televizor în fața mea ce atârnă de tavan și un dulap lângă ușa din partea dreaptă. Toate sunt de culoare gri. Și florile din vaza de pe noptieră par lipsite de viață. Atunci o observ  pe femeia de lângă mine, un pic în vârstă, cu păr lung grizonat, îmbrăcată în halat ce își lua notițe. O recunosc ca fiind asistenta mea și la fel și camera în care am stat de aproape cinci luni.

-Semnele vitale îți sunt bune și nu ți-ai pierdut coerența în gândire.

Mai spune câțiva termeni medicali străini mie și îmi atinge un loc de pe pat în care se află o serie de fotografii mici. Le recunosc imediat. Doi oameni certându-se pe o sticlă de vin, scrum, o parcare, televizor, folie de plastic, un foc, o reflexie de la depărtare tăiată în gheață, vârful unui deget arătând spre cer, ecranul luminat al unui telefon, o creangă pe bancă, o treaptă de scară rulantă și o minge portocalie.

Ridic privirea spre ea.

-Te-ai descurcat bine să construiești și de data asta un șir logic.

Nu-mi dau seama dacă este sarcastică.

-Dacă vei continua, în curând îți vei reveni complet.

Deci nu e.

Nu mai spuse nimic și plecă.

Iau fotografiile în mâini și mă uit la ele. Încep să plâng, dar mă opresc aproape imediat. Nu mai are rost să mint.

Părinții mei. Accident de mașină. Acum cinci luni. Tipul cu țigările, tipul cu vinul, parcare și tipa? Dacă erați în fața mea, ați fi văzut că îmi duc arătătorul la tâmple. Dar îmi place totuși să îi includ în povești pentru a trece teste psihice. Eu? Închisă într-un spital, centru pentru tineri delicvenți din cauză că am furat dintr-un chioșc Dunhill și alcool și după am dat foc unei parcări. În ziua aceea, profii nu au mai ajuns la catedră. Nașpa.

Mă uit la cerul senin de-afară. Soarele parcă nu seamănă cu o minge portocalie. Are altă nuanță. E ca o mică grenadă cu ceas ce stă să explodeze. Tic-Tac. Sau ceva mai puternic decât o simplă grenadă. Mă întorc și mă uit la dulap. Știu că înăuntru se află niște fire conectate la un aparat drăguț ce are mai puțin de un minut cronometrat. Acele cabluri trec printr-o crăpătură a mobilierului din spate prin priză și fac legătura cu altele din tavan prin volți. Traversează întreg etajul, după coboară spre parter la marea centrală. Marea centrală care guvernează întreaga unitate de energie într-o clădire de nouă etaje. Meteoritul apare totuși și aici. Tic-Tac.

Îmi aranjez perna de sub mine în ultimele cinci secunde.

Nu îmi mai apar imagini.

Zâmbesc.

Închid ochii.

Tic-Tac.

Nu-i mai deschid.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *