Febra albă

Atenția îi fusese capturată de un sunet ce-i părea cunoscut.

Într-un colț aproape de tavan, o muscă obeză se zbătea înnebunită în ițele unei pânze de păianjen. O zvârcolire inutilă ce nu facilita nicicum evadarea, din contră, o făcea imposibilă. Când asistase pentru prima dată la un astfel de spectacol, Elly pusese rămășag că atât gabaritul, cât și forța ei va rupe cu ușurință firele lipicioase întinse de micul prădător. Dar asta fusese atunci, acum știa deja ce avea să se întâmple. Sfârșitul era mereu același. Obosită, musca obeză avea să-și abandoneze până și sufletul, nu doar dorința de a trăi. Și numai atunci, micul păianjen, pitit în crăpătura din tencuiala peretelui, va ieși timid dar hotărât să-și potolească foamea. Elly îl îndrăgea enorm pe acest carnivor și cumva îl asemuia cu el, numai că acest mic inginer în construcția capcanelor mortale era un expert al mumificării, în schimb, el era un expert al oaselor. Amândoi se hrăneau din munca lor, evident, o macabră îndeletnicire. Dar cum ar fi putut să se împotrivească? Febra albă ce-l stăpânea, fără nicio veste, se declanșa din ce în ce mai des, dominând, fără drept de apel, rațiunea. Simțea cum dorința de avea, de a stăpâni și a atinge, câștiga din ce în ce mai des lupta. În timp ce-și peria cu degetele barba lungă, reflectă preț de câteva secunde asupra plăcerii împărțite cu păianjenul, apoi conchise în sinea lui sec – asta e viața. Apăsă întrerupătorul, oprind fluxul de energie ce făcea ca becul solitar din tavan să pară un fel de soare în miniatură, nu înainte de a rosti amuzat –“poftă bună, colega!”.

****

Elly își urni cu greu trupul din pat, oboseala hâdă și greoaie părea să facă o alianță strânsă cu fiecare moleculă, jubilând mai apoi victorioasă peste întregul lui corp. O oboseală ce nu ținea cont de faptul că era încă tânăr, cu trupul viguros, cu o piele întinsă, elastică, lipsită de cute săpate în epidermă. Bubuitura unui transformator electric, venită de undeva din interiorul Medinei, îi alungase definitiv somnul. Atât de puternică fusese explozia, încât unda seismică clătinase zdravăn obiectele așezate pe dulapul de lângă fereastră. Un accident, gândise instinctiv, fără a intra în panică. Însă imediat ce izul de șobolan ars pătrunse în casă, înțelese numaidecât că nu fusese o defecțiune, ci un act sinucigaș al unui Rattus, bântuit de o foame oarbă.

-Mama, voastră de Rattus nemâncați, rosti supărat și mahmur. Sper să vă fi ars până în vintre arcul electric!

De la un timp, exploziile se repetau din ce în ce mai des. Consiliul aruncase vina pe materialele de slabă calitate, folosite de Cablişti. Dar când rapoartele lor însoțite de dovezi au început să curgă, arătând că vina le aparținea șobolanilor, care mâncau stratul protector al transformatoarelor, consiliul a fost nevoit să retragă toate acuzațiile. Ciudat cum Rattușii, la început sub amenințarea capcanelor, părăsiseră orașul, acum se întorceau mai îndrăzneți, sfidând moartea, gândea Elly. Dar ce-i păsa lui de problema șobolanilor? Era treaba consiliului să pună stavilă acestor Rattus kamikaze. Numai că exploziile astea îi surghiuneau somnul, iar acum se simțea și mai obosit.

Înainte ca lumina să inunde baia și ochii lui, luminatorul pâlpâi zgomotos de câteva ori. Mormăi deranjat, dar contrar reflexului condiționat, în loc să-și ferească ochii de lumina puternică din tavan, o fixă cu asprime, aruncându-i o înjurătură prin care expedia pe un ton dur toți lumenii în mama celui ce îl inventase. Nu foarte mare, oglinda de deasupra spălătorului își risipi opacitatea când flutură mâna prin fața ei. Zărindu-și chipul, Elly făcu o grimasă de nemulțumire. Gestul însă, rămăsese ascuns în barba lui deasă. Părul din cap, ciufulit, ținea isonul firelor rebele. Dezarmat, rosti zâmbind la adresa lui.

-Arăți, ca dracu Elly!

Se obișnuise cu chipul lui de stăpân bătrân, la fel cum se obișnuise cu viața pe Eden. Deși părul și barba ar fi trebuit să fie negre ca abanosul, datorită unei gene ce se hotărâse tam-nesam să  sară câteva generații, neașteptându-și cuminte timpul, azi părul lui era alb din cap până în picioare. La început fusese mâhnit, însă cu timpul acceptase această înfățișare de om bătrân. Ba chiar ajunsese în punctul în care privea îmbătrânirea lui prematură ca pe un avantaj egal cu nemurirea. Când toți prietenii lui, bălai ori roșcați, vor ajunge albi ca el, atunci mirarea se va inversa, ei vor spune despre el că a rămas neschimbat, iar el le va răspunde cu vădită satisfacție că au îmbătrânit. O victorie pentru care însă avea să aștepte mult și bine, dar care totuși îi punea pe buze un zâmbet incapabil să străpungă barba deasă.

Un punct roșu lumină cu intensitate în colțul oglinzii. Elly flutură scurt din mână, iar oglinda fu invadată dintr-odată de milioane de pixeli ce compunea un cap rotund al unui bărbat cu părul lung, cu o barbă la fel de lungă, roșcată.

-Oho! Bună dimineața, Elly. Eden fie lăudat! rosti roșcatul născut din multitudinea de pixeli.

-Bună dimineața pe naiba, răspunse într-o doară, masându-și tâmplele. Așa mă doare capul, de înnebunesc!

-E cam greu să nu te doară, după o așa noapte de pomină, spuse râzând roșcatul. Să te fi văzut cum te-ai destrăbălat, până și pe Căpitan ai reușit să-l eclipsezi, asta până când te-ai hotărât să-l bagi în mama lui de pirat.

-Da, mă rog, spuse făcând un gest ce putea fi luat drept nepăsare.

-Tu chiar nu îți aduci aminte nimic din tot ce ai făcut aseară?

De fapt, nu avea niciun chef să afle ce făcuse el la petrecere, cel puțin nu din gura lui Dox, care părea să se simtă al dracului de bine făcând bășcălie pe seama lui. Binecuvânta în gând incapacitatea de a nu-și aminti amănuntele pe care roșcatul nu se sfia să le enumere râzând ca un căpcăun. Bariera surdă, ridicată în fața cuvintelor, nu-l ajuta defel, din contră, transforma senzația din tâmple într-o durere acută. Un cuvânt apărut de nicăieri se alătură durerii ce-i fora tâmplele. Atom! Unde era umanoidul lui? O enigmă pe care roșcatul o lămurise de ai fi zis că îi ghicise gândurile.

-Mare noroc ai cu Atom, rosti cu o urmă de invidie. Așa firav cum e el probabil te-a cărat în spate până acasă, deși mă cam îndoiesc de asta. Abil, Dox schimbase direcția discuției către un subiect mult mai important, pentru care chiar făcuse o obsesie. Poate ar trebui să te mai gândești, oferta mea rămâne valabilă, dar numai pentru tine Elly. Zâmbi, făcându-i cu ochiul complice.

-Poate, răspunse el într-o doară, fiind preocupat să scape mai degrabă de saliva ce în timpul somnului se metamorfozase în gura lui, devenind maronie și cleioasă.

Știa foarte bine la ce se referea, numai că el nu avea de gând să renunțe la Atom, în ciuda ofertelor tentante presărate în calea lui de roșcatul. De undeva, din mahmureala minții, ce părea în sfârșit că dă semne de limpezire, răzbătea aducerea aminte a drumului de întoarcere. Brusc un sentiment de milă îl cuprinse când realiză cum îl tratase pe Atom cu acea îngâmfare de stăpân îndobitocit. Urlase la el până când vomitase, apoi, rușinat de starea lui mizerabilă, îl alungase cu violență, ca mai apoi tot el să strige ca un apucat reproșându-i amărâtului că stă departe de el ca un animal prost și fricos. Băutura făcea din el o persoană labilă, devenind incapabil să genereze o fărâmă de gând cerebral. Alcoolul pe care îl turna fără măsură în el reușea să țină captive gândurile lui lucide ce pluteau umflate ca niște cadavre înecate în distileria lichidului băut cu lăcomie. Afectată, motricitatea devenea la fel de stângace, incontrolabilă, asemeni unei marionete manevrate de un păpușar nevolnic. Săltă ușor din umeri de parcă ar fi încuviințat prin acest gest un fapt de care nu se putea debarasa. Asta e, sunt un stăpân cu vicii, decretase sec.

Dar, faptul că roșcatul încerca să-l ducă de nas îl percepea clar ca pe un afront personal. Nici până în ziua de azi, Dox, nu pricepuse că el nu vâna laude ori lingușeli. Numai că roșcatul nu înțelegea asta. De fapt, tot ce voia acum era un pic de liniște, nu o trăncăneală ce se transformase într-o negociere. Făcea față cu greu acestui asaltului verbal, pornit încă din prima zi, când roșcatul spera să-l convingă, așa cum îi convinsese pe mulți alții, să-l schimbe pe umanoidul lui cu Atom. O uzanță printre stăpâni, dar la care el nu era dispus să adere. Făcea bani frumoși de pe urma lui Atom, de ce să-l schimbe?! Pofta carnală pe care acesta o stârnea îl încânta la fel de tare cum îl încânta plata făcută pentru o noapte de împrumut. Prea puțin îi păsa lui că petrecerile se transformau în orgii. În fond, acest club hedonist nu făcea altceva, decât să descărneze de pe ei divinitatea de împrumut, purtată cu atâta fală la birou sau pe străzile Medinei. Nici o clipă Elly nu credea că la aceste fiefuri se producea o metamorfoză nedorită, ci deveneau ei înșiși, libidinoși, obsedați sexual, cu o minte bolnavă, dar de pe urma cărora el profita din plin. Imun la acest desfrâu carnal, el nu poftea la trupul umanoizilor, fanteziile lui înclinau mai mult spre sexul opus, numai că femeile se dovedeau nestatornice, deloc supuse încât să poată accede la statutul lui Atom. Statut de permanență, cum îi plăcea lui să spună.

Erau destule locuri în Medina unde se putea tolăni lângă un trup scheletic de femeie. O plăcere ce putea fi considerată un fetiș bolnăvicios. Doar că el o cataloga drept o dorință inexplicabilă de a atinge, nu pielea, nici carnea, ci osul captiv în trupul ființei. Timpul petrecut alături de o astfel de femeie avea un cost exorbitant. Nimeni nu știa cu ce se hrănesc aceste femei, numai piele și os, dar un lucru era cert, saliva lor avea proprietăți miraculoase. Era dovedit faptul că era suficient să-ți petreci 30 de minute alături de o femeie scheletică, în care era inclusă și o îmbăiere cu saliva ei, pentru a pierde 50 la sută din greutatea corporală. Deși rezultatul era vizibil și de lungă durată, excesele culinare aveau să-i aducă, pe cei treziți peste noapte slabi, înapoi la tratament, golindu-le buzunarele. Dar pentru Elly, contactul cu femeile scheletice avea un cu totul alt efect. Cu un gest imperceptibil, își surghiuni gândurile, hotărât lucru avea să-l expedieze pe roșcat, deja îl plictisea cumplit.

-Până la urmă care e scopul acestui video-call matinal? întrebă decapitând subiectul impus de roșcat.

Dox se fâstâci un pic, luat prin surprindere de întrebare, îl privise pe Elly ca un năuc,   și tot ce reuși să articuleze fusese:

-Voiam să văd dacă ai ajuns cu bine acasă, atâta tot, răspunse în timp ce-și mângâia barba insistent, un gest ce deconspira nervozitatea lui. A! Era să uit! Mi-ai promis un schelet de câine ogar. Sper că nu m-ai uitat? Știi doar cât de dragi îmi sunt animalele astea. Mi-a fost destul de greu sa achiziționez cele două exemplare pe care le iubesc ca pe ochii din cap, știi prea bine. Dar zău îmi doresc enorm un schelete de ogar!

-Nu am uitat, Dox, dar e deja târziu, nu vreau să întârzii la birou. Sper că nu te superi, rosti împăciuitor, dar tăios dând clar de înțeles pentru ultima dată că nu mai avea niciun rost să lungească această discuție.

-A.., nu, fără nici o supărare, spuse zâmbind un pic strâmb, vizibil nemulțumit de faptul că era expediat. Dar, ca să-și astâmpere orgoliul, decise să închidă el primul video-call-ul. Atunci, nu te mai rețin, ne vedem la birou, spuse zâmbind la fel de strâmb, apoi încheie convorbirea fluturând mâna prin fața ecranului.

***

Elly ieși de sub duș la fel de mahmur, trase pe el toga, apoi străbătu holul lung cu scurte popasuri, admirând frumoasele lui exponate scheletice. Nici prin cap nu-i trecea să dea o petrecere în casa lui, așa cum făceau ceilalți stăpâni. Gândul ăsta îl amuza și înfiora în același timp. Nu îi era dificil să-și imagineze porecla pe care avea s-o capete imediat după aceea „stăpânul scheletelor”, iar casa lui avea să fie cunoscută drept „casa oaselor”. Nu, categoric nu! În casa lui aveau să intre doar clienții interesați de specimenele lui osoase.

În capătul holului trona un imens schelet de Tux, un fel de pisică sălbatică de o statură impresionabilă. Cele zece gheare pe care le avea doar la o singură labă, lungi și bine ascuțite, erau o armă redutabilă. Din fericire, evoluția ocolise această rasă de pisici uriașe, iar când se referea la evoluție, cu siguranță nu se referea la fizicul animalului, ci la incapacitatea lui de a conștientiza că primitivismul propriului intelect îi răpise poziția dominantă pe care ar fi putut-o avea în contact cu alte rase mai puțin înzestrate fizic, dar care se bucurau de o inteligență nativă. Elly privi atent ghearele pisicii, străluceau de parcă ar fi fost lustruite cu o zi în urmă. Plătise bani grei pentru acest exemplar, pe care îl ucisese mișelește, otrăvindu-l. Metoda de suprimare folosită de el, era considerată drept unealta lașului. Însă, înjunghierea sau împușcarea unui exemplar lăsau urme scheletului.

Deformarea osoasă îi părea întrucâtva interesantă, dar el iubea perfecțiunea. Iubea sentimentul provocat de atingerea osului rece bine conservat, fără urme de lovituri sau fisuri ce ar fi putut altera în timp structura lui. Întregul proces de descărnare al acestui frumos exemplar Tux până la acest stadiu final al scheletului ce trona acum în capătul holului într-o postură ce imita un salt îl storsese de nerv. Dar meritase, îl amuza teribil reacția clienților ce îi treceau pragul casei sale și care, odată ce urcau scările, trăgeau o spaimă soră cu moartea. Cu toții plecau răvășiți din casa lui, unii speriați, alți impresionați de imensa lui colecție de schelete ce împânzeau pereții sau tavanele. Spre deosebire de muzee, unde osul era găurit pentru a se introduce magneți puternici, ținând astfel întreaga structură scheletică laolaltă, el se folosea de o tehnologie nouă. O tehnologie ce avea la bază forța gravitațională în puncte. Aceasta îi permitea cumpărătorului să-și aleagă după bunul plac un număr limitat de posturi care putea fi schimbate printr-o simplă apăsare de buton. Nimic nu-i speria mai tare pe noii clienți, ca atunci când, brusc, fără de veste, exponatele scheletice din întreaga casă intrau toate în același timp în ciclul de modificare a posturii lor. Corul oaselor ce se loveau unul de altul până își fixau poziția programată mai că făcuse câteva o victimă. Această forfotă osoasă, deși ingenioasă, ce-i încânta auzul lui Elly, avea până la urmă să se termine nu prea plăcut. Însă prea puțin îi păsa lui dacă unuia din clienții avea să-i stea inima în urma sperieturii. Cu siguranță nu ar considera-o pagubă, ba din contră, un câștig înjumătățit, va descărna scheletul nefericitului, apoi l-ar vinde.

Dacă oamenii din Medina ar fi știut ce se ascunde în casa lui atunci, casa ar fi fost considerată de către ei un macabru muzeu al oaselor. Însă pe Elly îl lăsa indiferent părerea unor neavizați, care deși nu aveau habar ce se ascunde în casa lui, așa cum se spune, ascundeau la rândul lor un schelet în dulap. Numai că, atunci când se refereau la scheletul din dulapul lor, era vorba de un secret ce probabil i-ar fi oripilat pe mulți. Eden nu era un paradis al inocenților, ci mai degrabă un magnet ce atrăgea drojdia formată din indivizi cu o conduită morală discutabilă, incapabili să se adapteze pe o altă planetă sau, poate, conchise Elly la un moment dat, aceștia fugeau de ceva anume. Cu toții deveneau amnezici în privința trecutului lor, acționând și discutând despre persoana lor în termeni ce anula orice formă de viață inteligentă care trăise înaintea lor. Eden era un loc unde mai toți aveau parte de un nou început. Dar, asemeni animalului ce își schimba părul, dar năravul ba, la fel, după un timp de acomodare, strecurau în noua lor viață câte ceva din urâtele metehne pe care juraseră că le vor da uitării. Nici el nu era diferit, tocmai de aceea nu-i era greu să recunoască adevărata lor natură, altoindu-i atunci când avea el chef cu vorbe ce nu erau pe placul lor.

***

Își privi ceasul de la mână. Avea timp pentru o scurtă observație a noului lui proiect închis în subsolul casei. De cum deschise ușa, un damf de carne în putrefacție îl izbi în plin, penetrându-i fără preludiu nările, de parcă întregul aer puturos, sătul de sechestrul impus, se mulțumea cu această mică invazie a unui spațiu încă nerevendicat. Însă expansiunea aerului nu-l deranja câtuși de puțin. Tacticos, deschise jurnalul, notă data și ora, după care îl așeză înapoi pe bancul de lucru lângă cubul de sticlă transparent în mijlocul căruia trona craniul unui umanoid, aflat în stadiu final de descompunere. Cubul de sticlă avea rolul să țină gândacii de dermestiti focusați pe munca lor de descompunere a cărnii, deoarece, fără această barieră de sticlă, și-ar fi luat tălpășița, umblând fără nici o opreliște prin tot subsolul.

Un ușor schelălăit se auzi din cușca metalică de sub scară. Elly  întoarse privirea mirat de la cubul de sticlă. Constată cu surprindere că ogarul închis în cușca de metal, deși era într-o formă fizică groaznică, încă nu se atinsese nici de apă, nici de mâncare, iar asta îl făcu să se încrunte. Când ajunse în fața cuștii, se aplecă în așa fel încât să fie cumva la înălțimea câinelui, care-l privea tremurând din tot corpul.

-Văd că nu îți este sete sau foame, spuse el apăsat. Ei…, lasă, că o să ți se facă sete și foame până la urmă. Cumva te va răzbi una din ele și atunci vei înfuleca otrava fără să-ți pese că vei muri. Destul de isteț stăpânul tău, rosti cu admirație. Să vă dreseze încât să recunoașteți prin miros otrava, nu mă așteptam din partea lui la așa ceva. Dar nu-i nimic, am tot timpul din lume.

-Eu zic să nu mai faci atâtea isoane, încearcă, s-ar putea să-ți placă, rosti ironic. Dar ogarul continua să-l privească la fel de speriat, fără să dea semne că ar înțelege ce dorea acesta de la el. Elly ridică din umeri nepăsător, apoi rostii:

-E alegerea ta cum vrei să mori, de descărnat, tot te voi descărna. Ogarul schelălăi un pic mai tare, dându-i impresia că amărâtul de câine înțelegea cuvintele rostite.

-Ei, hai, nu te necăji, vei ajunge până la urmă lângă stăpânul tău, dar sub o altă formă. Și se puse pe un râs nebunesc. Dox nici nu va avea habar că scheletul de câine pentru care va plăti e, în fapt, ogarul lui.

De nicăieri, câinele își adunase un pic de putere și, fără avertisment, se repezi în barele de metal ale cuștii, lătrând. O spumă albă îi apăruse în colțul gurii, iar faptul că botul și caninii loveau cu sălbăticie barele de metal părea să nu aibă nicio importanță pentru el. Spectacolul animalului înnebunit de furie dură mai puțin de jumătate de minut. Sălbăticia lui se topise brusc, apoi căzu secerat în poziția culcat tremurând din tot corpul.

-Frumos îți șade ție să te dai în spectacol! Atâta gălăgie pentru nimic. Eu zic să mănânci ceva, mai bine. Sau poate îți e sete? Nu? Cum vrei tu!

Elly se ridică de pe vine și se îndreptă spre bancul de lucru, fără a-i mai acorda atenție ogarului, dar se răzgândi și făcu cale întoarsă.

-Și când te gândești că aveam de gând să-ți spun că am vorbit cu stăpânul tău…

-Dar știi ce? Am o idee mult mai bună! Asta ca să nu zici că-s rău. Uite! Am să-ți aduc stăpânul. Acum ești fericit? Și, dacă credulul va veni la chemarea mea, însoțit de frații tăi, atunci chiar nu ai niciun motiv să te mai tângui. Mă tem însă că prețul plătit pentru acest favor nu va fi tocmai pe placul tău. Dar știi ce? Nu le poți avea pe toate. Dacă mâncarea otrăvită nu-ți place, atunci cu siguranță oasele stăpânului tău vor fi numai bune. Chiar sunt curios dacă vă veți lupta între voi, pentru un amărât de os din stăpânul vostru.

Spera că acest gând ce tocmai se înfiripase va domolii, cel puțin pentru un timp, dorința nestăvilită de a tranșa, tăia, aducând la lumină osul captiv, de sub piele, de sub mușchi. Febra albă, febra osului, ce-l mistuia de atâta amar de vreme, nu era o boală, deși bănuia într-un fel că timpul petrecut lângă femeile scheletice declanșase această stranie febră. Dar la fel de repede pricepuse că nu avea de ales, rănile făcute la tibia piciorului pentru a ajunge la os, pentru a-l atinge, pentru al gusta, se vindecau din ce în ce mai greu. Avea să devină primul și poate singurul eliberator al osului de sub tirania unui înveliș mult prea fragil… Iar febra alba, febra osului, se va liniști.