Focul

*

14 Noiembrie 2016

Focul arde. Fumul gros se ridică spre cer prin aerul rece, încărcat de mirosul greu de carne arsă. Ca o ceață mistică pogorâtă peste copacii golași și peste covorul de frunze purpurii, fumul străbate pădurea ce duhnește sălbatic a moarte. Focul arde acum mai slab decât înainte. Mai e doar puțin și se va termina totul.Chiciura îmbracă pomii în mantia lui noiembrie, sihastru prin ospiciul naturii în delir. Vântul șuieră nebun printre crengile părăsite de viață, devorate de frigul nemilos al toamnei târzii. Fantomatice văpăi albastre sar grăbite peste întinderea de humă tare ca piatra.

Gongul bate ora 3:05, iar luna albă și înghețată privește către Pământ cu dispreț. De lângă focul din pădure, astrul atotvăzător e urmărit și el de cineva. O femeie cu trăsături frumoase, brunetă și mignonă, cu ochi căprui înlăcrimați, pare că a pierdut ceva în acele flăcări. A uitat de frig, dar mâinile-i sunt reci și amorțite precum cele ale unui cadavru. În inima ei se duce o luptă aprigă.

Un tânăr înalt, blond și uscățiv o privește curios din spate. Agitat, termină de fumat ultima țigară din pachet. Apoi, cade pe gânduri uitându-se la vâlvătaia care se pregătește să pună capăt curând celei mai negre nopți din viața lui. Se cufundă într-o stranie senzație de catharsis. Cu manșeta cămășii își șterge sudoarea de pe frunte și se apropie agale de femeie. Îi înlătură lacrimile de pe obraz și o strânge puternic în brațe, acoperindu-i scâncetul discret cu răsuflarea lui greoaie. Ochii lui albaștri poartă în ei o durere adâncă, nemărginită. Inspiră în nări odiosul parfum al morții.

Coșmarul unei nopți pasionale de noiembrie e aproape de final. Ultimele dâre de fum poartă spre văzduhul tainic spiritul răzvrătit al unui trup incendiat. Tânărul blond se pregătește să adune oasele amestecate prin cenușa proaspătă și să le bage într-un sac. Neliniștită, însoțitoarea lui cercetează atent toate cotloanele locului ascuns în care se află.

-Stai! E cineva acolo, pe șosea. O mașină mare, un camion, de fapt… S-a oprit pe drum. Îi văd lumina farurilor printre copaci, zice tipa, ridicându-se pe vârfuri să poată zări mai mult.

-Of, calmează-te odată, femeie! E atât de departe camionul, încât îi va mai lua vreo juma’ de oră individului ăluia dubios să ajungă pe jos de la șosea la noi.

-Atunci de ce dracu’ s-a mai oprit?! Oare i-a atras atenția fumul?

-Poate o vrea și omul să se ușureze, mai știi? Doar n-ai anunțat Interpolul că am făcut o nenorocită de crimă!

-Iartă-mă, iubitul meu! Dar mi-e frică… Mi-e al naibii de frică…

-Să nu-ți fie, scumpo! Ce a fost mai rău a trecut. Acum suntem legați unul de altul până la sfârșitul zilelor noastre.

Cu o satisfacție vădită pe chipul desfigurat de durere, zâmbind malițios cu buzele însângerate, după o teribilă luptă purtată cu doar câteva ore înainte, bărbatul termină de strâns toate oasele, până la ultimul, și leagă sacul cu o sfoară groasă.

-Unde le vei îngropa? îl întreabă bruneta, căreia vântul tot mai nervos îi încurcă pletele prin gluga roșie a gecii.

-Voi vedea eu. Până dimineață, găsesc un loc bun. Nu trebuie să știi tot. Am și eu dreptul la secrete. Nu numai tu! îi dă el replica pe un ton răstit.

-A plecat prostul ăla cu camionul. Dacă a simțit ceva? Hai să ne luăm repede tălpășița de aici! propune ea vizibil panicată, netezindu-și șuvițele rebele din părul luat de vânt.

-Mă faci să râd. O fi clarvăzător și a simțit de la doi kilometri că aici am prăjit carne de om! Rânjește el cu toți dinții către femeia care îi ia seama îngrozită.

Cu sacul în spate, bărbatului îi trec prin minte mii de gânduri. Se succedă într-o colonie interminabilă și obositoare, fără noimă și fără un scop precis. Din noaptea asta, știe că este un criminal. Se simte ca unul. Respiră ca unul. Clipește ca unul. Dar mai presus de toate, nu regretă nimic.

**

13 Noiembrie 2016

Nu mai „arde” nimic. Acum nu mai trebuie să se grăbească. Plecarea în delegație i-a fost amânată cu o săptămână. În forfota din aeroportul Otopeni, Remus se uită la ceas. Deși s-a întunecat afară, este încă devreme. Și chiar dacă spontaneitatea nu e punctul său forte, faptul că va petrece noaptea la el acasă, în compania frumoasei lui soții, nu-i displace deloc. Nu regretă decât timpul inutil petrecut să-și facă bagajele și graba cu care a trebuit să-și termine toate sarcinile de la serviciuînainte de presupusa delegație la Berlin.

Remus își recuperează rapid mașina din parcarea aeroportului și e gata să o sune pe cea care îl așteaptă acasă. Dar brusc, își schimbă intenția. Ce-ar fi să-i facă o surpriză? Să nu o mai anunțe că plecarea în Germania i-a fost amânată? Da, bărbatul e convins că dacă apare în fața ușii cu un buchet uriaș de flori și cu o șampanie scumpă, nevasta lui va jubila de drag și vor petrece împreună o noapte de neuitat. Pornește radioul și se privește în oglinda retrovizoare. Parcă cearcănele din zori i-au trecut miraculos. Trăsăturile armonioase ale chipului său îi ascund severitatea caracterului. Barba de două zile îl maturizează puțin, iar ochii lui albaștri strălucesc de un entuziasm care de obicei nu-l caracterizează.

Într-o vilă superbă de pe malul Lacului Snagov, Mara îl dezbracă din priviri pe Alex. El are 25 de ani, un trup de zeu, și o față fără cusur. Înalt, brunet și pasional, o cuprinde în brațele lui musculoase și o sărută cu nesaț. Fiori intenși străbat corpul firav al femeii, care devine în scurt timp sclava unor plăceri nebănuite. Mâinile lui îi ating pielea arzândă de dorință, iar mâinile ei se odihnesc blajin pe spatele lui. Buzele lor se ciocnesc într-un sărut prelung și violent. Dincolo de Alex, pentru Mara nu mai există nimic…

Din Otopeni, Remus pornește în trombă și se oprește abia la prima florărie. Cumpără un buchet de trandafiri albaștri, preferații ei. Sunt exact 33 de flori, simbolizând vârsta lui și pe cea a soției lui. După ce face rost și de șampania ei favorită, Remus se simte pregătit să o surprindă plăcut pe cea cu care s-a căsătorit în urmă cu patru ani. Dar traficul nebun dintre Otopeni și Snagov, trafic infernal la ceas de duminică seară, îi întârzie planurile. După o așteptare insuportabilă, semaforul se face verde și, în sfârșit, accelerează. Neatent, este luat prin surprindere când îi trece calea o pisică neagră ca tăciunele. Se întoarce spre mașina lui și îl privește cu ochi răi, răzbunători. Noroc că a ratat-o la milimetru. Altfel, în loc de cină romantică, s-ar fi „bucurat” de compania unui mecanic auto.

Îmbrățișată strâns de tânărul ei iubit, Mara se uită pe fereastră. Luna mângâie cu razele-i albe unduirile obscure ale lacului visător. Visători sunt și ei, amanți meschini și nepăsători, învăluiți pe nesimțite în giulgiul roșu al dragostei interzise. Pentru prima dată după mulți ani, femeia se simte cu adevărat iubită. Îl invită în pat drăgăstoasă. Trupul lui se lipește animalic de al ei, însă lumina lămpii se stinge pe neașteptate. Becurile din afara vilei au aceeași soartă tristă. De parcă amorul lor nebun le-ar fi prefăcut lumina în întuneric și speranța în disperare. Îndrăgostiții fac abstracție de bezna din jur și își continuă jocurile romantice în dormitorul cald, mirosind prin toți pereții a erotism.

Remus ajunge acasă. Parchează cu spatele și își aranjează cu grijă costumul. E gata să pornească spre aleea care conduce la vilă. Ah, a uitat florile în mașină! Se întoarce și le recuperează în grabă. Aerul rece de noiembrie îl face să dârdâie puțin până în prag. Ceea ce îl miră profund e bezna din jurul vilei. De parcă nevasta lui nici nu ar fi acasă. Să fi plecat pe undeva fără știrea lui? Scoate cheia din portofel și descuie ușa de la intrare. Deodată, luminile se aprind miraculos în toată locuința.

Remus se descalță zâmbind, dar când observă încă o pereche de pantofi bărbătești aruncați neglijent în hol, inima i-o ia la galop. Aruncă trandafirii pe un fotoliu și înaintează fără să facă prea mult zgomot. Urcând scările, aude chicotitul vesel al Marei. Era cu un bărbat în camera lor. Remus vede negru în fața ochilor. Știa că sunt probleme în mariajul lor. Știa că dependența lui de muncă și delegațiile frecvente i-au îndepărtat în ultima vreme. Totuși, nu a crezut vreodată că partenera lui i-ar putea fi infidelă. Respiră adânc și lovește hotărât cu piciorul ușa de la dormitor. În pat, Mara și Alex stau îmbrățișați și râd, povestind ceva cu voce tare. Ea poartă cămașa lui, care îi acoperă numai puțin coapsele ferme, în timp ce iubitul ei e dezbrăcat doar pe jumătate.

La vederea soțului înșelat, femeia se încruntă și își pune mâinile în păr uluită. Amantul ei coboară din pat și încearcă să bâiguie o explicație inutilă. Remus nu mai are răbdare și, înfuriat, se năpustește cu pumnii asupra rivalului. Lovește și încasează pumni la rândul lui. Dezechilibrat, Alex alunecă, lovindu-se cu capul de colțul unei noptiere. Fruntea-i sângerează, devine palid ca un mort, iar corpul său rămâne inert. Tulburată, iubita lui scoate un țipăt scurt.

-Oprește-te, Remus! Nu vezi că l-ai omorât?!

-Taci, târâtură! Asta faci de fiecare dată când lipsesc? Aduci bărbați străini în casa și în patul meu? se răstește el nervos apucând-o de părul lung și înfigându-și degetele în bărbia ei rotundă.

-Nu am vrut… Iartă-mă! Sunt disperată. Nu te-aș face niciodată să suferi. Te iubesc numai pe tine!

-Nu mă interesează că a murit hăndrălăul tău! Tu ai greșit-o, tu s-o rezolvi! urlă Remus fără să mai arunce vreo privire asupra trupului lăsat fără suflare. Părăsește repede camera, trântind ușa în urma lui.

După câteva minute, Mara iese afară. Îl găsește fumând în frig, îmbrăcat subțire și gânditor. Îi oferă un ceai cald. Ea are lacrimi în ochi, iar buzele îi murmură vorbe lipsite de sens.

-Taci odată, mincinoaso! Nu pricep nimic din ce spui! Vreau divorțul!

-Ia calmantul ăsta! Ți l-am pus în ceai. Vei vedea că mâine va fi mai bine. De ce să distrugem tot ce avem, relația noastră invidiată de mulți? Pentru o rătăcire de o noapte?

-Am zis că nu vreau să mai mârâi nimic, Mara! Îți luasem flori și șampanie, nenorocito! Voiam să-ți fac o surpriză! Și tu m-ai împins să reacționez ca un nebun. Să-ți mierlesc amantul și să mă duc la pușcărie.

-Nu. În niciun caz! Uite ce e, Alex chiar e mort. L-am verificat. Dar știu și cum putem repara nenorocirea asta.

-Ia uimește-mă!

-Vei dormi puțin să-ți revii. Între timp, eu voi pregăti dispariția cadavrului. Îl voi băga într-un sac, iar când te vei trezi, vom merge împreună în pădurea Snagov. Ne vom afunda în codru și după miezul nopții vom arde rămășițele celui care ne-a făcut atâta rău. Pentru ca el să nu mai existe. Trista lui amintire să nu mai stea niciodată între noi.

-Ideea ta nu-i rea deloc. Bine că realizezi răul făcut și vrei să mă scoți din rahat, măcar acum, în al douăsprezecelea ceas. Dar cine era bărbatul ăsta? Unde l-ai cunoscut? Are familie?

-Alex Albu era colegul meu, la morgă. Avea 25 de ani. Era îngrijitor. Părinții lui au murit. Nu are nici frați, nici parteneră oficială. Sunt sigură că nu-l va căuta nimeni.

-Glumești? Cum ai putut să te uiți la un simplu îngrijitor, Mara? Când tu ești un respectabil medic legist?

-Asta te doare pe tine acum, Remus? În loc să te bucuri că nimeni nu ne va descoperi?!

-Te-a văzut cineva cu el azi? Sau în ultimele zile?

-Nu, fii fără grijă! Ne-am întâlnit așa doar astăzi. Și am fost foarte discreți.

-De când durează relația asta?

-Nu aveam o relație…

În jur, se face liniște. O liniște infernală, surdă, apăsătoare ca o menghină. Mai trec câteva ceasuri și focul se aprinde în pădure. Între flăcările roșiatice se topește totul. Trădarea, frustrarea, suferința, păcatele… Pădurea tace de spaimă. În inimi, se face război

***

15 Noiembrie 2016

Focul a ars până la capăt. L-a scăpat de tot ce a fost rău. Și chiar dacă n-a avut curajul să mai privească o dată chipul mortului, totul este în regulă. Nimeni nu știe nimic. Nimeni nu a întrebat până acum despre soarta lui Alex Albu. Remus e convins că acolo sus, există o justiție a celor înșelați fără milă, a celor umiliți în numele iubirii. Așa că atrocitatea comisă drept răzbunare nu va fi deconspirată niciodată.

Tresare când o vede aranjându-se să plece la serviciu. E atât de frumoasă în rochia ei roșie! Și rujul acela de un roșu aprins îi vine perfect… Dacă îl va trăda din nou? Dacă soția lui, în ciuda faptului că s-a îngrijit de el în ultimele două zile, va profita că se află departe de casă pentru a merge la poliție? Nu, a-l denunța pe el înseamnă a-și asuma vina că este complice la crimă. Oricum ai răsuci chestiunea pe toate părțile, fără ajutorul Marei, Remus n-ar fi reușit niciodată să ardă cadavrul lui Alex.

Sărutul ei îi întrerupe lanțul împovărător al gândurilor. Instinctiv, își ferește buzele de gura ei, dar se redresează rapid când realizează că nu o poate respinge așa, pur și simplu. Nu atâta vreme cât Mara Firan îl are la degetul ei mic. Își ia rămas-bun de la el și închide ușa în urma ei. Remus se gândește să profite de încă o zi liberă de la muncă și să facă doar lucruri care îi plac. Să uite de tot. Oricum, el este încredințat că nu a greșit cu nimic.

 Deodată, cineva bate puternic în ușa de la intrarea în vilă. Poate este Mara. O fi uitând ceva pe acasă. Bărbatul se grăbește să deschidă. Se lovește cu piciorul de colțul canapelei. Geme ușor, dar își continuă drumul șchiopătând. Descuie. Dă ușa la perete și găsește pe treptele din fața casei un plic albastru pe care scrie „Pentru Remus Firan”. Rupe marginile plicului nerăbdător. Scoate dinăuntru un bilet pătat cu sânge. Înmărmurește pe loc. Fața lui se face albă ca varul. Un mesaj amenințător îl răvășește până la paroxism. „Te-am văzut. Știu că l-ai ucis. Vei plăti.”

• Ce dracului înseamnă asta?! Cine m-a văzut? Oare Mara a „ciripit” ceva? De-a ce se joacă femeia asta nebună? își zice el revoltat cu voce tare.

Remus nu mai poate rămâne în casă, impasibil. Își sună consoarta fără succes. Se agită ca un leu în cușcă. Până la urmă, decide să plece singur în pădure, la locul faptei. Vrea să vadă dacă cenușa mai este acolo. Trebuie neapărat să distrugă orice urmă. Nu, nu va permite nimănui să-i afle secretul. Nu e drept să fie arestat pentru că i-a dat ce a meritat nenorocitului care a îndrăznit să pună mâna pe nevasta lui!

Agitat, bântuie prin pădure până ce întunericul îl copleșește printre copacii lipsiți de viață. Luna își face apariția pe cer plină de sânge, iar el o privește îngrozit. Continuă să caute cu lanterna rămășițele focului. Se întoarce când aude din spate motorul silențios al unei mașini. Farurile îl izbesc drept în figură, orbindu-l. Aerul rece îi paralizează fața și mâinile. S-a îmbrăcat prea subțire pentru vremea de afară. La început crede că e pădurarul. Se pregătește să-i „vândă” o minciună despre cum s-a rătăcit în căutarea unor vreascuri. Brusc, îl zărește în fața lui pe șofer și încremenește. Nu, este imposibil! Ori are halucinații, ori mortul de alaltăieri a devenit stafie.

-Salut, Remus Firan! Mă mai recunoști? îl întreabă sarcastic Alex, ridicând la nivelul umărului maceta pe care o ținea ascunsă în palton.

-Tu? Pieri din fața mea, strigoiule! Te-am omorât și te-am ars în foc chiar acolo! zbiară bărbatul amenințat, arătând cu degetul spre grămada de cenușă.

-Strigoi? Asta vei fi tu peste câteva ore, nemernicule! Îți voi face exact ce ai vrut tu să-mi faci mie! Și sunt mai real decât crezi! Strigă Alex, apropiindu-se agale de rivalul său.

Imediat, dintr-o mișcare rapidă, Albu îl înjunghie în piept pe Firan. Victima, răpusă de durere, se prăbușește pe spate. Șocat și rănit, Remus mai are puterea să-și întoarcă fața când aude un foșnet din spatele lui. Cineva tocmai a aprins o grămăjoară de lemne peste cenușa celuilalt foc. Este chiar ea. Soția lui pregătește un foc mare de tabără. Pentru ce, oare? Nici nu mai vede bine. Privirea i se încețoșează, pulsul îi e tot mai slab.

-Mara… Ce faci acolo? Ajută-mă! Strigoiul… S-a întors ca să se răzbune, îngaimă el printre vaiete.

-Nu e niciun strigoi, idiotule! Uiți că eu lucrez la morgă? Mi-a fost ușor să te înșel a doua oară, pentru că ești tare prost! Mortul din flăcări a fost un om al străzii depus la morga unde eu și Alex lucrăm. De asta am avut grijă să nu-i vezi chipul. Când ai adormit dus după calmantul pe care ți l-am pus în ceai, am profitat să-l oblojesc pe Alex și să-l scot din casă. Nu era mort, ci doar puțin leșinat. Mai târziu, ne-am spus că unul ca tine, care ar fi fost capabil să ucidă și să ardă un cadavru în pădure, fără să regrete vreun moment ce a făcut, nu merită să mai trăiască. Ar fi un pericol pentru societate.

-Mara, nu! Nu ai făcut asta! Pentru tine… Doar pentru tine am recurs la tot… șoptește soțul ei deznădăjduit, uitându-se pierdut când la maceta însângerată din mâinile rivalului, când la focul amenințător aprins de femeie.

-Ba da! Am făcut-o! Pentru că nu te mai iubesc, Remus. Acum îl iubesc pe el. Și unul dintre voi doi trebuie să moară, declară Mara zâmbind feroce. Ochii ei căprui licăresc de răutate. Capul i se mișcă hotărât, în semn de aprobare la gestul prin care amantul ei a întrebat dacă poate să acționeze.

Încă două lovituri zdravene de macetă îi despică pieptul și Remus nu mai respiră. Alex îi împinge cu piciorul trupul imobil în foc. Apoi, aruncă arma crimei în iarba uscată, ce foșnește sălbatic sub apăsarea grea a bocancilor lui. Amanta lui îl ia în brațe și îl sărută cu patimă. Un minut mai târziu, se uită la foc neglijentă. Din mijlocul flăcărilor enorme, ochii albaștri ai lui Remus se deschid larg, cu orbitele ieșite în afară, și o mai privesc o dată sub răsuflarea fierbinte a morții. Gura lui se cutremură într-un spasm înfiorător. Indiferentă, Mara se încruntă și bea o înghițitură din sticla de vodcă adusă cu ea. Își aranjează nonșalantă părul răvășit. Focul arde tot mai tare. Trosnește și freamătă sub bolta înghețată a cerului violet. Fumul îi învăluie rapace pe îndrăgostiții vinovați. Până dimineață, se mistuie tot…