Inspirație

În întunericul încăperii, totul părea acum mai clar ca niciodată. Nimic nu ți-e dat fără să sacrifici altceva. Totul presupune un schimb. Problema apare doar atunci când nu știi dacă ești dispus să plătești prețul. Însă el știa acum că ar fi dat orice pentru ceea ce i se cuvenea. Că ar fi sacrificat totul pentru ceea ce-și dorea.

***

— Doar un weekend și apoi mă întorc. Ți-am mai zis. O să-mi închid telefonul, să nu te sperii dacă nu răspund. De fapt, nici n-are rost să încerci. Am venit aici cu un scop și vreau să mă asigur că nu mă distrage nimic de la ce am de făcut. Bun, deci ne auzim luni. Și eu te iubesc.

Când termină apelul, închise telefonul, așa cum își propusese, și-l așeză pe cel mai înalt raft al bibliotecii din stânga lui. Apoi, oftând ușurat, privi în jur. Nu mai venise aici de ani de zile, dar totul rămăsese intact. Era exact așa cum își amintea. Mult mai prăfuit și mai lipsit de viață, bineînțeles, dar avea să transforme acea cabană în sanctuarul său pentru următoarele zile. Locul în care, spera el, avea să-și termine romanul la care lucra deja de peste trei ani. Căci ajunsese într-un punct mort al creației. Inspirația îl părăsise când îi era lumea mai dragă și nu dădea semne de revenire. Așa că, în cele din urmă, alesese să se retragă în pustietatea pădurii, la cabana unde-și petrecuse atâtea vacanțe pe vremea când era doar un copil, în unicul loc de pe pământ unde știa că nimic nu îi poate perturba liniștea.

În entuziasmul său, lăsase despachetatul și începu să-și amenajeze spațiul. Trase un birou mai aproape de fereastră, pentru ca soarele să-i lumineze spațiul de lucru. Căută apoi o lampă pe care o așeză strategic pe masă, astfel încât noaptea să nu-l ia prin surprindere și să-și poată continua munca în orice moment al zilei.

Când totul fu pregătit, își scoase din rucsac manuscrisul, un teanc de coli albe și stiloul. Prefera scrisul tradițional, de mână. Zgomotul tastelor îl incomoda și nu simțea destulă valoare artistică în niște litere pe un ecran.

Se așeză pe scaun și începu să scrie. Lucrurile păreau să meargă bine. Însă, după nici două paragrafe, inspirația îl părăsi din nou. Oftă, însă încercă să-și mențină pozitivitatea. Reciti tot ce scrisese, sperând să-și dea seama cum să continue, observând însă că niciun cuvânt nu suna bine, nu părea la locul lui.

— Parc-ar fi compunerea unui copil de clasa a doua!

Înghiți în sec. I se făcuse sete. Se lăsă înfrânt pentru moment și hotărî să ia o mică pauză. Să se acomodeze cu locul și să lase inspirația să vină natural. Poate că aici greșise. Poate că se grăbise și forțase lucrurile.

Se ridică, luă geanta cu provizii și se duse în bucătărie. Încercă să caute cel mai răcoros loc pentru a depozita conservele și apa. Cotrobăind prin bagaj, găsi ceva de care uitase că era acolo. Ceva ce avea să-l ajute, chiar dacă nu voia să-l folosească decât în situații disperate – totuși, părea că situația devine una disperată; sau că are nevoie de un mic impuls.

Și, fără să stea prea mult pe gânduri, scoase sticla de votcă. Îi desfăcu capacul și luă câteva înghițituri. În trecut, băutura obișnuia să-l ajute. Îl relaxa. Renunțase să mai bea când își dăduse seama că devenea un viciu.

După câteva minute, se întoarse la birou. Luă și sticla cu el. Și, ca să se mai liniștească, își aprinse o țigară. Apoi mai luă o gură de alcool. Și repetă procesul de fiecare dată când nu-și găsea cuvintele.

Soarele păru să apună brusc, iar el aprinse lampa. Camera se umpluse de fum și sticla de votcă se golise pe jumătate. Își privi textul. Era o pagină întreagă, ceea ce ar fi părut un început promițător dacă cea mai mare parte nu ar fi fost tăiată, iar restul doar o încercare de a reface acea porțiune.

— N-o să iasă nimic!

Și atunci începu furtuna. Zgomotul ploii era atât de puternic încât nu-și putea auzi propriile gânduri. Tunetele și fulgerele erau neîncetate. Bărbatul simți cum îl apucă amețeala. Se ridică cu greu în picioare și porni spre bucătărie. Căută sticla de apă, dar nu-și mai amintea unde o pusese. Nu era lângă conserve, unde ar fi trebuit să fie. Nu era nici pe masă și nici în alt loc al încăperii. Așa că se întoarse la birou, gândindu-se că o luase acolo. Dar nu făcuse asta.

— Incredibil! Acum am și pierderi de memorie!

Începu să râdă de el și de situația în care se afla. Învârtindu-se și căutând sticla cu privirea, amețeala îl lovi și mai rău. Își duse o mână la burtă, iar cu cealaltă se sprijini de un perete. Se aplecă și vomită.

— La naiba! murmură.

Când vru să caute un mop, mai vomită o dată. Se lăsă în genunchi și-și duse mâinile la cap.

— La naiba! Nu trebuia să beau…

Zgomotul de afară părea să se amplifice, să-i răsune tot mai tare în cap. Nu-i dădea deloc pace, iar lui îi era din ce în ce mai rău. Simțea alcoolul învârtindu-i-se în stomac și la fel făceau și gândurile în mintea lui.

— Liniștește-te.

Tresări când, de nicăieri, se auzi o voce. O voce blândă. Nu-și putea da seama dacă era de femeie sau de bărbat. Știa că e singur în cabană, dar făcu exact cum i se spuse. Nu-și putu da seama cum, dar parcă din senin totul se calmă. Furtuna nu mai era atât de zgomotoasă, greața îi mai trecuse, iar gândurile păreau să i se limpezească.

— Lasă-mă să te ajut și te voi ajuta.

Stătu puțin pe gânduri, apoi, cu o mică teamă în glas, întrebă:

— Cine ești? Ce cauți aici?

— Sunt singurul lucru de care ai nevoie acum. Te pot… 

Dar nu mai termină ce avu de zis. Vocea încetă atunci când un alt tunet se auzi, iar bărbatul tresări. Se ridică în picioare și-și privi manuscrisul pe birou. Rânduri scrise haotic, tăieturi, mâzgălituri. Nu era în stare să-și termine romanul și știa prea bine asta, oricât ar fi încercat să nege.

— Hei! Mă auzi? Cum adică mă poți ajuta? Cine ești? Arată-te!

Dar nu primi niciun răspuns.

— Doamne, încep să delirez! E clar, înnebunesc!

Se întoarse spre scaun și, când să se așeze, lovi cu piciorul sticla de apă. Râse nervos. O ridică și o desfăcu. Luă o înghițitură, după care își turnă în palmă și-și clăti ochii. Se așeză, luă stiloul și, când să înceapă din nou să scrie, vuietul puternic al vântului îl întrerupse. Auzi fereastra din fața sa pocnind și scârțâind, iar răcoarea îl lovi direct în ceafă. Ploaia intra acum în cabană, iar vântul îi zbura hârtiile de pe masă. Lampa se stinse și totul în jur se pierdu în întuneric. Singurele clipe de lumină erau date de fulgerele haotice.

— Doamne iartă-mă, asta mai lipsea!

Încercă să închidă la loc fereastra, dar nu reuși. Probabil se stricase. Trebuia să-și dea seama cum s-o repare dacă voia să rămână închisă.

— Lasă-mă să intru… 

Făcu ochii mari. Scoase capul pe fereastră și privi în jur. Era întuneric, dar nu părea să fie nimic – nimeni, mai bine spus – dincolo de el. Cine să fie în mijlocul pustietății pe timp de furtună, oricum? 

— Cine ești? Arată-te!

— Lasă-mă să intru… Te pot ajuta.

Speriat, încercă încă o dată să închidă fereastra, dar în zadar. Se enervă tot mai mult și o trânti puternic, lovind-o cu pumnul. Geamul se sparse și cioburile îi crestară pielea. Bărbatul icni de durere și-și strânse palma puternic cu cealaltă mână. Se întoarse și se apropie de birou. Vru să aprindă lampa, dar își dădu seama că nu mai funcționează. Înjură în șoaptă.

— Ascultă-mă și te voi ajuta. Nu te vei mai răni niciodată. Te pot ajuta să scrii.

— Taci odată! urlă la pereți. La dracu’, fă ce vrei, doar dă-mi pace!

Și atunci simți cum podeaua se cutremură cu el. Auzi precum un ecou din depărtare un râs subțire, mai subțire decât vocea care nu-i dădea pace. Înghiți în sec. Fă ce vrei, îi răsună propria voce-n minte și se întrebă dacă nu cumva făcuse o alegere proastă.

— Nu-i nimeni aici, până la urmă. Doar eu. Care am băut prea mult. Nu-i nimeni. Sunt singur.

Și continuă să-și repete asta în timp ce căuta o cârpă sau un prosop cu care să-și bandajeze mâna.

Intră în bucătărie și ușa se trânti în spatele lui. Tresări și întoarse capul.

— Curentul, e geamul deschis. Sigur asta e.

După ce găsi un prosop ponosit pe care și-l înfășură în jurul mâinii, se răsuci pe călcâie, vrând să se întoarcă la birou. Trei pocnete puternice, de parcă cineva ar fi bătut în ușa de la bucătărie, se auziră și rămase încremenit. Așteptă câteva clipe. Când vru să facă un pas, se auziră iar alte trei. Întoarse mâna sănătoasă la spate, deschise un sertar și căută printre tacâmuri până dădu de un cuțit. Apoi, cu puțin mai multă încredere, se apropie cu încetinitorul de ușă. Apăsă clanța cu mâna lovită, strângând cuțitul puternic în cealaltă, apoi deschise ușa.

Nu era nimeni.

— Ce, Doamne iartă-mă, se întâmplă?!

Era ferm convins că cineva bătuse în ușă. Nu avea cum să nu fie nimeni dincolo. Însă, din câte se părea, chiar nu era.

Lăsă cuțitul pe birou și se așeză pe scaun. Luă stiloul în mână, trase aer adânc în piept și închise ochii pentru câteva secunde.

— Concentrează-te, își spuse. Pentru asta ai venit. Să te poți concentra.

Când redeschise ochii, rămase surprins de ceea ce i se arătă. Scrisul dispăruse de pe întreaga pagină. Fusese înlocuit de pete de sânge. Mâinile lui erau la fel de mânjite, iar stropi roșiatici picurau din vârful stiloului. Sări ca ars și scaunul se răsturnă în spatele lui. Aruncă stiloul din mână și, tot mai panicat, își repetă:

— Nu e real, nu e real! Așa ceva nu are cum să se întâmple. Halucinez. Nu e real.

Tremură și scutură haotic din cap. Clipi tot mai des, sperând că scena din fața lui avea să dispară, că lucrurile aveau să revină la normal și că totul fusese doar o iluzie. Că băuse prea mult, că era prea stresat și prea obosit.

Dar auzi din nou trei bătăi în ușă. De data asta în ușa de la intrare. Respira greu și zgomotos și ar fi vrut să nu mai scoată niciun sunet, ca cel de dincolo de ușă să creadă că nu e nimeni în cabană și să plece. Dar știa că nu așa vor decurge lucrurile.

Luă cuțitul de pe birou și se îndreptă spre ușă. Nu știa exact ce urma să facă. Voia să afle cine e acolo, dar totodată nu voia să deschidă.

Cioc, cioc, cioc.  Trei secunde. Cioc, cioc, cioc. Când ajunse la vreo treizeci de centimetri distanță de ușă, alte trei lovituri.

— Știu că ești aici. Deschide-mi ușa.

Înghiți în sec.

— Cine ești?

— Cineva care te poate ajuta, crede-mă.

Întredeschise ușa cu gândul să arunce o privire rapidă. Un vânt puternic și rece îl izbi în față, iar ușa se trânti la perete. Simți de parcă cineva ar fi trecut direct prin el și ar fi ocupat tot spațiul din cabană. Se simți înghesuit.

— Unde ești? Ți-am deschis, arată-te!

— Dar sunt chiar aici, micul meu prieten. Vino! Vino aici la birou! Așază-te. Hai să scriem împreună! Haide, vino, ai încredere!

Ușa de la intrare se închise singură. Bărbatul se întoarse spre birou și făcu exact așa cum i se spuse. Sângele dispăruse, iar textul lui apăruse la loc. Totul părea din nou normal.

— Ia stiloul. Scrie. Scrie orice!

Luă instrumentul în mână și începu să scrie pe o pagină nouă. Simți un val de idei izbindu-l. În timp ce scria stiloul îi fu smuls din mână și ateriză pe podea.

— La naiba! șușoti în timp ce se aplecă.

Chiar înainte să apuce obiectul, înțepeni în poziția în care era. Vru să se miște, să încerce să se ridice, dar nu reuși.

— Trebuie să-mi dai ceva în schimbul inspirației pe care ți-am oferit-o, prietene. La fel de valoros.

— Orice, îți dau orice. Promit. Cere ce vrei. Doar lasă-mă să continui până nu-mi pierd ideile.

O ușurare puternică îl cuprinse și reuși să apuce stiloul. Când vru să continue, observă că nu mai avea cerneală. Oftă și privi pe birou. Nu scosese nicio călimară din bagaj. Se ridică și porni spre geantă. În timp ce scormonea printre lucruri, amuzi ușa crăpându-se. Întoarse instinctiv privirea în direcția aceea. Auzi pași, dar nu văzu pe nimeni. Și sunetul lor era din ce în ce mai puternic, de parcă cineva s-ar fi apropiat de el. Când ajunse suficient de aproape și pașii se opriră, putu auzi o respirație greoaie, de parcă o ființă se proptise în fața lui. O altă voce, una diferită, se auzi. Acum era groasă și înspăimântătoare, precum a unui adevărat monstru. O voce atât de grotească încât bărbatul simți fiori pe șira spinării.

— Ai spus că îmi dai orice. Am venit să iau ce mi se cuvine.

Bărbatul înghiți în sec. Dacă până acum crezuse că halucinează sau că totul e o joacă, acum lucrurile păreau cu adevărat reale. 

— Spune-mi ce vrei, rosti el cu vocea tremurândă.

— Sufletul tău.

Făcu ochii mari și rămase cu privirea blocată în gol. Se gândi la manuscrisul său. Lucrase ani de zile la povestea asta și nu părea să ducă nicăieri. Acum avea însă posibilitatea să-și îndeplinească visul. Dar merita oare visul lui un asemenea risc?

— Cum adică sufletul meu? Ce-nseamnă asta?

Vocea râse.

— Eu îți pot oferi inspirația de care ai nevoie pentru a scrie multe cărți de-acum înainte. Te pot ajuta să ajungi un scriitor mare. În schimbul faimei, sufletul tău îmi va aparține. Voi putea face tot ce vreau.

— N-am să fac asta. Mă descurc de unul singur. De-aia am venit aici, ca să-mi termin romanul. Și îl pot termina și fără tine. N-am să-mi vând sufletul.

Vocea râse din nou.

— Mă tem că ai ales deja. Mi-ai acceptat deja oferta, prietene.

— Ieși afară!

Și furtuna deveni haotică. Tunetele și fulgerele păreau să nu se mai oprească. Vocea nu-i mai răspunse bărbatului. Acesta găsi în cele din urmă călimara, se întoarse la birou și-și umplu stiloul cu cerneală. Cu coatele sprijinite pe masă și mâinile pe frunte, închise ochii și încercă să se liniștească.

— Nu-i real. Doamne, n-are cum să se-ntâmple așa ceva. Sunt singur. Sunt în siguranță. Și o să-mi scriu romanul.

Când deschise ochii, manuscrisul lui nu mai era pe masă. Era doar stiloul, roșu și mânjit de sânge. Tresări, iar călimara se răsturnă pe masă. Cerneala albastră deveni roșie și se împrăștie sub forma unor litere.

„Dă-mi ce mi se cuvine.”

— Nu e real, nu e real, nu e real.

Toate ușile și ferestrele se deschiseră, iar vântul pătrunse din nou în cabană, mai puternic ca niciodată. Bărbatul simți stropi de ploaie lovindu-l din toate direcțiile. Obiectele și cărțile căzură de pe rafturi. Totul se învârtea, de parcă clădirea fusese luată pe sus de o tornadă.

Își duse mâinile la cap și, clătinându-se, își repetă că nu e real. Simți cum îl apucă din nou greața. Avea senzația că o să cadă din picioare în orice clipă și o să leșine. Însă asta nu se întâmplă.

Vru să iasă din cabană, dar, chiar înainte să reușească, ușa se închise. Încercă s-o deschidă, dar era blocată. Agitat, trase de ea de mai multe ori până se dădu bătut, dar își aminti de ieșirea din bucătărie. Fugi atât cât îl ținură picioarele până acolo și, spre surprinderea lui, și acea ușă era blocată. Își întoarse privirea spre fereastră. Ori, cel puțin, spre locul unde știa că se afla fereastra, căci acum era doar un perete simplu. Reveni în sufragerie. La fel și aici – fereastra dispăruse. Mai avea o singură șansă – dormitorul.

Dar nici nu ar fi avut cum să intre acolo, căci nu mai era nicio ușă. Întoarse privirea peste umăr. Ușa dinspre bucătărie dispăruse și ea. Și cea de la intrare la fel.

Se afla acum închis între 4 pereți, în întuneric beznă, cu urechile usturându-l de la atâta gălăgie și haos. Spațiul devenea din ce în ce mai mic, că nu mai avea aer, că se sufoca. Nu mai erau decât el, scaunul și biroul. Și zgomotul furtunii.

I se făcu cald. Începu să transpire, să gâfâie, să se sufoce încet. Se așeză pe scaun și privi pe masă. Călimara era din nou plină, însă cerneala era încă roșie ca sângele. Nu mai avea un stilou, ci o pană. Iar în locul manuscrisului sau al mesajului scris în sânge, se afla acum o singură foaie pe care scria ceva, dar nu se putea concentra suficient încât să citească.

— Semnează, auzi din nou vocea, de data asta șoptindu-i parcă la ureche. Semnează… 

Incapabil să mai gândească, înmuie pana în sânge și semnă în josul paginii. Simți, pentru a doua oară, o puternică ușurare.

În întunericul încăperii, totul părea acum mai clar ca niciodată. Nimic nu ți-e dat fără să sacrifici altceva. Totul presupune un schimb. Problema apare doar atunci când nu știi dacă ești dispus să plătești prețul. Însă el știa acum că ar fi dat orice pentru ceea ce i se cuvenea. Că ar fi sacrificat totul pentru ceea ce-și dorea.

Se ridică și luă cuțitul. Respiră adânc, apoi scoase tot aerul pe gură. Mâna-i tremura, dar reuși să îndrepte lama spre pieptul său. Nu știa de ce face asta. Pur și simplu știa că asta trebuie să facă. Că astfel totul se va rezolva. Toate problemele vor dispărea. Lucrurile vor reveni la normal, iar el își va putea scrie romanul.

— Îți voi da ce mi-ai cerut, spuse el.

Cu ochii închiși și o lacrimă prelingându-i-se pe obrazul drept, împinse cu putere cuțitul cu ambele mâini. Rămase preț de o clipă blocat, cu ochii larg deschiși și gura căscată. Se prăbuși în genunchi, iar apoi căzu cu totul pe podea. Rămase acolo nemișcat, fără să știe că n-avea să se mai trezească niciodată.