Ion

de Mihai Ștefan

În dimineață asta, Ion se trezi scârbit de tot și toate. Plapuma căzuse lânga pat, nevasta își lipise o mână de el, iar lumina de toamnă, pală, dar parcă tare jupuise pereții și ochii omului. Se crăpase bine de ziuă, era sâmbătă și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, era vremea să plece la târg.

_ Dă-te așa, fă, n-auzi clopotele? pufnii el.

Reghina mormăi ceva neînțeles, își trase brațul subțire și se întoarse pe cealaltă parte. Se adânci, de astă dată, într-un somn călăuzit de cântecele de clopot.

_ Muieri… ce să le faci?… rânji bărbatul când se îmbrăcă și-o văzu trântită pe pat.

Clopotul vestea vreo sărbătoare, care, negreșit, lui Ion nici prin cap nu-i trecuse. El nu era creștin, nu era „omu’ lu’ Dumnezeu”, căci nici Dumnezeu nu se milostivise de el să-l ajute în multe împrejurări.

Zis și făcut, poposi în târg, tras de căruța cu cei doi boi. Târgul mișuna de oameni de tot felul, oameni care-i stârneau bărbatului mutre peste mutre.

De seară, Ion ținuse sfat cu Reghina să meargă la târg după grâne, că păsările nu mai au din ce trăi, însă, neîndoielnic, mai mult ea îl zorise.

Nu mai avea mult pâna la lelea Floarea, de la care lua mereu (și numai de la ea, ca să fie sigur) porumb, grâu și de-alte grăunțe, că dădu peste o țigancă. Țiganca, rumenă și oacheșă, vindea căldări, în genunchi, pe-un preș:

_ Ia, boierule, ia căldarea de la mine că mult te-oi hrâni din ea…

Bărbatul rămase câteva clipe pierdut, căci ea avea ochii verzi și obrazul roșu ca piersica coaptă, iar mai mult de 18 ani nu i-ai fi dat… Se trezi îndată: Reghina îl aștepta. Ion, însă, dacă la început nu voise să ia nimic pe deasupra, dori dintr-o dată, și fără să știe de ce, căldarea:

_ Cu cât o dai?

_ Cu atât, boierule.

Țiganca întinse 5 degete lungi și plăpânde. Pe unul din ele avea un inel cu o piatră smulsă parcă din ochiul ei.

            Zgârcenia bărbatului plesni:

_ Atâtea parale??? N-oi fi prost să dau atâta… Cu două ne înțelegem, dacă-i vorba…

_ Altu-i prețu’! îl sfredeli ea cu privirea. Ion băgă de seamă că nu-i mai vorbea ca mai-nainte.

_ Eu alt preț nu-ți dau!

Țiganca îl privi cu flăcări în ochi și-i zise:

_ Na, dacă nu-mi dai, lasă, umbli tu cum nu trebuie…

_ Da’ cum oi umbla?! glumi el. Cu picioarele!

_ Ai să porți o frică în tine de numai tu oi ști   și-n casa ta n-oi mai găsi odihnă…!

Ion râse cu necaz, se mânie și scuipă preșul și obrazul fetei. Nu mai era rumenă, era o stârpitură. Îi aruncă cele două hârtii în față, apucă de mânerul căldării și trase. Dar, la celălalt capăt, mai trăgea cineva.

_ O iei, dar te-o hrăni căldarea asta… toată viața…

Bărbatul i-o luă cu tărie din mâna fragedă, de-i sări inelul de pe deget. O mai privi o singură dată cum își adună piatra, înjură, se repezi și trecu pe la lelea Floarea, își luă grânele, înhămă boii și plecă acasă.

Pe tot drumul înapoi râse și se gândi la țiganca aia afurisită. Privea căldarea lustruită și-i veneau în cap: piatra de pe inel, pletele negre până-n pământ, preșul și ochii de foc ai fetei. Cuvintele ei i se învălmășeau în minte și amețea, mâna boii aiurea, revenea, și iarăși cuvintele i se înfigeau în creieri și-l sugeau ca niște căpușe.

_ Da, iacă, de ce să-mi pară rău? Să fie sănătoasă…eu i-am plătit.

Până acasă, râsul i se preschimbă într-un surâs amar. Când deshămă vitele, inima îi era mai grea decât însuși jugul și nu voia să știe de ce. Aruncă grânele în grajd și nu-i spuse un cuvânt Reghinei, care privea cu îngrijorare când la el, când la căldare.

Ea își dădu seama că ceva îl măcina, dar nu îndrăzni să-i zică. Trebuia să-l lase în pace, până se liniștea. Prinse căldarea din căruță, o luă și-i căzu        dintr-odată când ajunse la bucătărie. O simți mai grea decât plumbul:

_ Da’ ce faci? zise el de la masă.

_ E grea rău, mă, Ioane… ce căldare-i asta…?

O ridică într-un sfârșit și-o așeză unde nimeri.

Se înserase, iar Reghina pregătise în oală o tocăniță de zarzavaturi și carne de pasăre.

Miroseau nările lui Ion aburii ca nările unui lup. Nevasta îi puse în farfurie, el luă o gură, trânti scaunul și merse iute în bătătură unde scuipă tot.

El îi făcu semn să ia și ea din mâncare.

Femeia gustă:

_ Pfuuu, nu știu ce-oi fi scăpat în ea de s-a făcut amară…

_ N-ai scăpat nimic…

Ion n-o mai ascultă, porni în casă ca un taur, prinse mânerul căldării și-o aruncă cât colo de tare. Fumega și își zicea că țiganca aia drăcoasă l-a păcălit.

            Nu mai voia să vadă vasul în fața ochilor. Reghina l-a privit mirată cum îl urcă, și n-a apucat să-i zică niciun „ce-ai mă?”, că Ion deja ajunsese în capul scării și-l aruncase în pod.

S-au culcat tăcuți, dar cu o neliniște mare, cel puțin el, care nu a mai scos o vorbă.

_ Bonc!… Bonc!… Bonc!…

            Reghina s-a trezit speriată. Niște bătăi se auzeau chiar din pod.

_ Mă, Ioane, ce se aude? tresări femeia.

_ O fi pisici, ce să fie… mormăi bărbatul.

_ Culcă-te!

_ Nu pot…

Reghina îi puse mâna la gură.

_ Ascultă…

S-a auzit o bătaie, apoi încă una, apoi alta… și tot așa, bătăile nu conteneau să răsune în întuneric.

_ Mă, mi-e frică… cine e…?

Bărbatul se ridică supărat, că-i miezul nopții și nu poate dormi. Dădu să iasă afară să vadă.

_ Nu mă lăsa singura, în pat, dacă-s tâlhari?

_ Hai, că m-oi întoarce acuma…

Reghina, cât era de lungă și slabă, se făcu ghemotoc și se acoperi cu plapuma. Inima îi bătea din ce în ce mai tare cu fiecare bătaie din pod.

Ion ieși, cercetă împrejurul și coperișul casei. Nimeni nicăieri. Se apropie de tindă să intre și când apucă clanța, ușa nu se deschise.

_ E închisă? Da, păi, cum? adineaura am ieșit…

A început să tragă tare și cu inima strânsă. Degeaba, parcă ar fi fost zăvorâtă. Ferestrele asemeni.

A auzit țipete… țipetele Reghinei.

_ Ioane, scapă-mă!… scapă-mă…!!!

Femeia dădea înnebunită cu palmele în ușă, iar omul tresărea la fiecare bătaie de-a ei.

_ Reghino, ce-i femeie?

_ Nu mai pot… deschideee!

_ S-a împotmolit clanța… ce-i…?!!

Reghina țipa ca în gură de șarpe și Ion năzuia să deschidă fără răspuns. A stat cu mâna pe clanță și a dat umeri și pumni până spre dimineață, când aproape se lumina, iar ușa s-a deschis ca prin farmec.

A ridicat-o la piept pe femeie și a scos-o afară, în bătătură.

_ De peste tot, Ioane… mi-au spart urechile… de peste tot s-a auzit… care mai de care urătănii… Necuratu’ e aci…

Ion a luat-o în brațe și a vrut să o potolească.  Într-adevăr, el nu-și putea astâmpăra nici măcar zbuciumul din el. O luă de braț și intrară în casă, pentru că bezna se împrăștia împreună cu stelele, iar lumina zilei și oamenii aveau să răsară prin sat orișicând. Au stat treji.

În zori, gândul l-a tot dus pe Ion la țigancă, dar nu avea să creadă oricum ce-i spusese. Nu avea cum să fie așa…

A doua zi au petrecut-o ca și cum nimic nu se întâmplase. S-au ferit de pod. Ori cel puțin așa s-au sforțat să facă. Amândoi aveau în ei o spaimă înfiptă ca un cuțit, dar n-o lăsau să iasă la iveală.

La ceasul amurgului, Reghina s-a băgat în pat cu fiori adânci și veninoși. Stafia serii trecute încă îi bântuia mintea. Sufletul lui Ion se găsea la ananghie. Se ruga în gând: să nu fie… așa, orișicum, dar să nu fie așa cum credea că se poate să fie; se ruga chiar dacă nu credea într-un Dumnezeu așa de milos. Nici el nu-și dădea crezare gândurilor sale.

Pe la primul cântec al cocoșului boncăniturile     s-au auzit iarăși. Mai tari, mai nemiloase. 

_ Ioane, trezește-te, iar se aude…

_ M-am trezit.

Ion se sculase înaintea ei. Stătuse mai mult de veghe decât dormise.

S-a ridicat, a luat-o de braț pe Reghina și-au mers în odaia mare. Acolo era scara care ducea la pod.

_ Mă, Ioane, ce-ai de gând??

_ Șșșșhhh, fă liniște..

Bătăile se auzeau una după alta ca niște trăsnete.

Deodată, din același pod, le însoți niște urlete de lupi. Apoi au început câinii să latre groaznic de tare. 

_ De unde, Ioane, îi auzi și tu? șopti nevasta împietrită.

Ion dădu din cap.

Îi puse degetul la buze. Și, chiar atunci, femei     s-au apucat să țipe ca și când erau înjunghiate. Și copiii lor au început să plângă, să urle și să râdă bezmetic. Toate în pod.

_ Hai, afară, Ioane, haide…, eu nu mai pot răbda…!
Îl avem pe Dracu’ în casa asta, e în pod și   ne-a pus gând rău…

Ea a fugit la ușă, a apăsat clanța și a încercat fereastra. Toate erau închise..

_ Ioane, ce ne facem??!!

Ion își privea nevasta cu ochi bulbucați, era zăpăcit. Asculta, o privea pe ea, privea și podul, și nu zicea nimic.

Și cât se uita în gol, s-a făcut ușor liniște.

Un răstimp, căci deîndată s-au auzit un pas, și-apoi  al doilea, al treilea și din ce în ce mai mulți, pași grei, pe tavan, care se apropiau de scara podului. Cineva îi simțise pe cei doi și venea înspre ei cu repeziciune.

_ Ne omoară!!! Săriți…! Vine… Dracu’ după noi!!

Ion s-a trezit din visare la auzul cuvântului, și-a apucat nevasta care zăcea pe jos, plângând, și s-a năpustit în ușă.

S-a trântit în ea de trei ori, a făcut semnul crucii pe ea și tot nu s-a deschis.

Pașii de pe tavan s-au preschimbat în mâini, au apucat ușa podului și au tras de ea. Ușa se cutremura și trosnea la nesfârșit. Țipetele de femei și de copii au început să răsune și să se încolăcească într-un glas prelung.

Ion dădea de clanță fără izbândă, iar Reghina căzuse la picioarele lui, se legăna, lovea ușa și se ruga să-i scape Dumnezeu, să-i scape oricine…

_ Săriți, măi, oameni, că ne-o omoară! Săriți!… Săăăăăriți, măăă!…

Căruțe și care au trecut pe deasupra capetelor lor, turuitul roților era groaznic. Boii și vitele au început să zbiere. Lupii s-au pornit iarăși și au scos urlete sălbatice, de fiare hămesite.

Un tren a apărut de nicăieri, și-a pufăit că se îndreaptă spre ei. Atunci când Ion a crezut că se va năpusti și îi va călca, că totul se va sfârși, a lovit clanța și ușile și ferestrele s-au deschis.

Liniștea a învelit totul ca un cearșaf lin. Nimic nu s-a mai auzit în vreme ce ei doi își reveneau în simțiri, trântiți pe iarba neagră și udă, în zori.

*

Zilele au trecut anevoioase și umbrite.

Reghina n-a mai putut să îndure toate relele din casă, a vorbit cu Ion și s-au căznit să găsească o scăpare. Ion știa cine și ce iscase năpasta și nu mai voia să și-o zică. I-ar fi spus Reghinei, dar era în el ceva mai tare decât voința lui, ceva ce-l ținea să nu lepede un cuvânt.

De fiecare dată când a vrut să aducă în vorbă întâmplarea, buzele i se legau de parcă ar fi fost cusute și înghițea în sec.

După a două noapte a nenorocirilor, a scos căldarea din pod. Nu era nimic acolo, doar câteva scaune vechi și cufere goale, și asta le tulbura și mai tare sufletele.

Au mai dormit o noapte împreuna în casă; de atât a fost nevoie. Au fost treziți, la aceleași ceas (XII), de bătăi și țipete, numai că de data asta au zbierat și porci, și capre.

Reghina a luat hotărârea de a se muta la soră-sa…

_ La Otilia? În Curteiușu de Sus? Nu mai stai aci?

_ Cum să mai stau, Ioane? Cum să-mi mai dorm nopțile în casa asta. Tu mai poți? Ne-au auzit și oamenii, și vorbesc pe la cârciumi că avem draci și păcate multe, și…

_ Lasă-i p-ăștia, da’ nu pleca…

_ Da’ hai și tu…

_ Eu n-oi veni la soră-ta nici mort.

_ Și eu cui oi rămâne pe lume…?

Inima lui Ion se mâhni. Nu i-a plăcut de Otilia de când i-a zis soră-sii: să nu plece cu el, că n-o trăi o viață c-un om c-o fire de arici; n-avea să-și părăsească casa părintească, și mai ales căscioara de care se îngrijea de când o luase pe Reghina, doar pentru un pod. Îl durea că nevasta voia să plece și că-l lasa singur.

_ Nu pot, nu vin… nu pot să las casa… și animalele…

_ Ba poți, Ioane, vezi bine ce se petrece, nu-ți da sufletu’ pentru o casă…

_ Da’, poate-l chemăm pe popa… o ști el…

_ N-are ce să facă părintele… tu nu știi cine-i, că-i bătrân, săracu’… nu l-ar ține picioarele până aci, în vale. Să te ferească Dumnezeu!

Ion s-a întors supărat, însă Reghina i-a sărit în spatele mătăhălos și l-a strâns cât de tare a putut. Știa că peste ceva ceasuri inima o s-o îndemne să-și ia câteva haine și să părăsească casa care-i îngheța sângele în vine de câteva zile.

*

Plecarea Reghinei a lăsat un mare gol în sufletul lui Ion. A rămas în casă, ziua s-a dus cu vitele la păscut, iar noaptea le-a ascultat pe celelalte din pod, care erau veșnic înfometate.

Zilele treceau ca vântul prin Curteiușu de Jos, iar în Ion se căsca pe zi ce trece o gaură. Se gândea la țiganca cu plete negre din târg; s-a dus chiar de câteva ori în acel loc, să o întâlnească și să-i ceară să dezlege vraja. Ba chiar a întrebat de ea. Însă țiganca niciunde, negustorii nici nu auziseră de ea.

Își blestemase singur ziua când a dat peste ea și peste căldare, își blestemase vorbele și purtarea. Mintea i se întuneca tot mai mult, cu fiecare noapte albă în care fiarele de sus îl țineau treaz.

_ Ce să-mi fac? se trezi că-și spuse într-o zi, pe când păștea vacile obosit. Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce-s eu de vină că El m-a făcut așa cum m-a făcut?

Într-o noapte pe când se băgă în așternut, și pe gând asculta vacile și porcii cum zbiară de foame și femeile cum țipă de durere, îi veni în minte un gând. Niciodată nu deschisese podul noaptea.

Se dădu jos din pat, urcă scara. Bătăile și răcnetele se auzeau tot mai dese, dar nu-l ținură să nu deschidă micul lacăt. Ridică scândura și privi.

O ființă mai neagră decât cerul nopții îl privea cu ochi scâteietori și îi zâmbea. Era mai mare decât un om, avea dinți ascuțiți de fierăstraie, coadă lungă și ochi roșii ca jarul.

Se frecă la ochi și privi mai cu băgare de seamă. Inima îi bătea nebunește. Își dădu seamă că nu e doar una, ci sunt mai multe – una câte una se descoperiră prin beznă, pe după pereți, scânduri, scaune, podele sau acoperiș, ca niște pisici șirete, negre și uriașe.

Ridică o mână cu gândul să-și facă cruce, dar mână-i încremeni. Una din bestii începu să rânjească.

Mintea îi înghețase, un singur gând răsărea îngrozitor – draci.

Se întoarse cu greu și, cu toată puterea, înaintă spre scândură. Voia să coboare, dar se simțea tras înapoi. O gheară i se înfipsese adânc în umăr. Se îndreptă spre ușa podului și se căzni să-și amintească „Tatăl nostru”.

Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău… 

… vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer așa și pre Pământ…

Gheara se desprindea ușor din carne, îl ardea pe Ion, căci îi curgea sângele șiroaie, dar și pe drac, pare-se, pentru că începu să zbiere ascuțit și să miroasă a fum.

…

și nu ne duce pre noi în ispită,

… ci ne izbăvește de cel viclean…

Ajunse la ușă, puse un picior pe scară, nu se mai uită înapoi, ci închise iute lacătul. Gheara dracului ieșise din carnea lui.

Numai rugăciunea îl scăpase.

*

Păștea vitele pe iarba rară și veștedă, pe malul râului. Privea în gol valurile înspumegate ale Pârâului Roșu și se gândea cât de tulbure e apa, dar cât de îmbietoare-i pare. Venea din munți, crescuse mult, și curgea mai tulburător ca niciodată.

Își aduse aminte de dracii din pod. Se gândi cum a putut să stea atâta vreme alături de ei, în aceeași casă, să doarmă cu ei, fără să se simtă răscolit de prezența lor.

 Se gândi la țiganca oacheșă din târg, la inelul cu piatră verde și căldarea lustruită, în care Reghina pregătise tocănița de zarzavaturi, la primul și ultimul drac pe care îl văzuse în pod și în viața lui, și care-i lăsase o gheară ca semn, pe piele.

Se gândi la Reghina, la părul ei roșcovan ca merele toamnei și la obrazul senin. Se gândi la scrisorile primite de la ea, la care nu-i răspunsese. Îi era dor de ea și ar fi vrut să o mai aibă măcar o dată în brațe… Îi era dor de odihnă.

Se urcă peste un bolovan mare și lat, își lăsă hainele acolo, privi valurile, inima îi bătea vijelos. Își făcu avânt, și curaj, și sări.

Cele două vaci l-au privit cum își ia rămas bun de la ele printre valurile înalte și cenușii.

*

În ziua cea neagră, a veștii că Ion a fost găsit odihnindu-se la umbra unei răchite, Reghina împreună cu Otilia și cumnatul i-au pregătit înmormântarea cum se cuvine. L-au dus în odaia cea mare, l-au așezat frumos în coșciug, sub ușa podului, și-au așteptat, printre neliniști și lumânări, să vină oamenii.

Din mulți, puțini au ajuns la căpătâiul alb al lui Ion, și aceia cu flori și căței de usturoi în sân.

La miezul nopții, Reghina l-a jelit cu amar, cu adânci regrete, împreună cu câinii și lupii, cu boii și vacile, cu porcii și caprele, cu femeile și copiii din pod, pentru ultima dată.