Legenda iezerului fără fund

„Să știți că apa-i câteodată vie. Și când e vie, cere cap de mort…”

Vorbele bătrânei din sat nu-mi ies din minte, mai ales acum că s-a inserat binișor. Ce dracu’, am început să cred în prostiile moșilor fără școală? Ăstora cum li se năzare ceva, cum născocesc te-miri-ce poveste de groază, despre cum te trage diavolul în apă. Sunt om serios, ce naiba, dar tot mi se pare ciudat cum Mircea Vlas, meteorologul angajat înaintea mea, a dispărut fără urmă. Zici că l-a înghițit pământul. Azi cumpăra palincă și slană din sat, iar a doua zi nu a mai apărut nici la stație, nici în altă parte.

Mă uit la cerul care se întunecă pe minut ce trece și realizez că doar îmi pierd timpul cu baliverne și scorneli. Poate s-a săturat omul de o muncă atât de izolată; în pădurile astea e foarte ușor să-ți pierzi mințile de însingurare. Trebuie să îl caut pe aiuritul de Vlad și să terminăm odată cu ridicarea cortului. Căsuța stației meteo a fost distrusă parțial de ultima furtună, așa că nu putem locui acolo deocamdată. Se pare că, deși n-am auzit de așa ceva până acum, vijeliile apărute din senin sunt ceva obișnuit pentru zona asta a Maramureșului.

Un fulger luminează brusc cerul; mă gândesc cu groază că nu vom avea cortul terminat înainte de începerea ploii, iar puștiul, ia-l de unde nu-i.

– Vlăduț, tată, pe unde îți sfârâie tălpile, băiete?! îl strig pe noul meu ucenic.

Prima lui vizită pe teren și s-au găsit sa mi-l pună tocmai mie în cârcă, bombăn scrutând pădurea deasă. Fac pași mărunți pe terenul alunecos, iar vreascurile uscate îmi trosnesc amenințător sub tălpile bocancilor. Zici că o mână uriașă le-a smuls din copaci, îngrămădindu-le pe toate aproape de marginea iezerului.

– Vlad!

Ce dracu’ face băiatul ăsta? Dacă mă udă ploaia, jur că de mâine îi dau cele mai grele activități.

– Băi, băiatule! Pe unde umbli și de ce mă-ta nu răspunzi? îl întreb cu nervii întinși la maxim, atunci când îl găsesc privind pierdut spre mijlocul apei.

– Iartă-mă, șefule, dar mă întrebam… oare chiar nu are fund? răspunde visător, aruncând o pietricică în apă, stârnind undele reci.

– Ce tot bălmăjești acolo? E o aberație! Normal că are fund, ca toate lacurile de pe lumea asta. Acum mișcă-te și mă ajută să asamblez cortul, că altfel dormim în ploaie!

Un nou fulger spintecă cerul, urmat de un tunet amenințător.

– Păi spuneau că aici s-a înecat o fată și mai încolo stă înfiptă o cruce de piatră. O chema Ana.

– Pe cine?

– Pe fată. Zicea baba Stana că își aștepta iubitul și a decis să facă o baie până la venirea lui, dar că nu a mai ieșit, adaugă el aruncând încă o pietricică în lac, fără a da semne că s-ar și urni din loc.

E clar. I-au umplut babele capul cu povești de speriat copiii.

Încă un tunet face pădurea să se cutremure, iar lacul începe să se acopere cu o ceață deasă. Vlad dă să arunce încă o piatră, dar îl prind de încheietură în ultima secundă.

– Nu mai tulbura apele, băiete! Hai să ne ridicăm adăpostul!

Se urnește fără chef și mă urmează în liniște, până în locul unde am lăsat mașina de off-road a Institutului. Atât a rămas de la Mircea.

Limbi de foc brăzdează cerul, luminându-l. Ce ciudat arată pădurea după lăsarea serii. În loc de copaci, vezi siluete mișcătoare, freamătul frunzelor seamănă cu vaiete, doar apa iezerului rămâne într-o nemișcare mută. Ceața se extinde cu repeziciune, acaparând jumătate de pădure. Vârful muntelui Pietrosul nu se mai vede de mult.

Ridicăm cu repeziciune adăpostul, iar când primii stropi de ploaie încep să lovească furios pământul, noi suntem, slavă Domnului, la adăpost. Am căutat eu un loc înalt, dar prin părțile astea rămâne doar să te rogi să nu te ia apa pe dedesubt.

Îmi așez bine izoprenul, ridicându-i marginile, pentru orice eventualitate, apoi îmi așez sacul de dormit pe poziție. Aud foșnete în cealaltă cameră a cortului și mi-l închipui de Vlad aruncându-și toate chestiile alandala, așa cum face și la birou.

Scot din rucsac un baton proteic, dar în momentul în care mă pregătesc să mușc din el, aud un urlet venind din depărtare, acompaniat de tunete și zgomotul ploii.

Perfect! De lupi aveam acum nevoie, că în rest le aveam pe toate, gândesc eu ofticat de faptul că, având jivinele astea în apropiere, voi dormi foarte prost spre deloc.

– Ați auzit asta? întreabă Vlad speriat, coborând fermoarul compartimentului.

– Da, băiete, în noaptea asta avem parte de lupi și de insomnie, îl informez sec.

Preț de câteva clipe se așterne o liniște mormântală, apoi un zgomot puternic învăluie cortul, ca și când întreaga haită ar alerga în jurul nostru. Deschid puțin fermoarul care dă în afară, iar o priveliște șocantă îmi lovește retina. Fiarele sălbatice mărșăluiesc schelălăind înspre iezer și, odată ajunse la marginea acestuia, se așază cuminți cu botul pe labe, parcă așteptând ceva.

Ploaia se oprește brusc, nicio adiere nu mai clatină crengile, niciun foșnet de frunze nu se mai aude, urletul încetează. Cobor mai mult fermoarul, privind la spectacolul incredibil. Ceața plutește în valuri peste lac și pădure, în șuvoaie lăptoase, luminate de luna plină ce se reflectă în luciul neclintit al apei.

Ochii mi se măresc de surpriză, în clipa în care din mijlocul lacului se stârnește un vârtej, înghițind hulpav ceața, iar vârtejul se transformă într-o siluetă, iar silueta într-o femeie tânără. Pletele negre și despletite îi ating pulpele, iar hainele îi par țesute din lumină și întuneric în același timp. Pornește a păși pe apă, iar trena diafană stârnește mici valuri străvezii.

Odată ajunsă la mal, lupii o întâmpină cu urlete fioroase, apoi îi ling mâinile și picioarele cu adorație, dar ea nu se oprește, ci îi mângâie în treacăt pe fiecare, îndreptându-se spre noi cu pași neauziți. Niciun trosnet de vreascuri, niciun foșnet de haine nu răzbat în bezna nopții.

În stânga mea se aude zgomot de fermoar și îl văd pe Vlad părăsind adăpostul cortului, pășind vrăjit înspre silueta diafană, ruptă din poveștile cu zâne sau din filmele de groază, încă încerc să determin lucrul ăsta.

– Stai pe loc, băiete, îi șoptesc eu încercând să îl opresc, dar tânărul e parcă hipnotizat,  iar nici mie nu-mi merge prea bine, pentru ca nu mă pot clinti din loc.

Propriul corp mă trădează.

Făptura se oprește la zece metri distanță, privindu-l cu ochi arzători pe cel ce i-a căzut în plasă, ca o molie atrasă de lumina becului. Întinde mâna spre el, ademenindu-l cu degetele-i subțiri, iar băiatul se deplasează urmând-o fermecat. Încerc să-l strig, dar buzele îmi sunt pe loc ferecate.

– Ana… șoptește el în negura nopții.

– Bine ai venit, iubitule. De când te așteptam, i se adresează năluca, iar glasul ei este mugetul apelor și urletul vântului.

Mâinile lor se împreunează, întorcându-se înlănțuiți, cu pași mărunți, înspre iezer, în apa căruia se afundă puțin câte puțin, până se mai văd doar două cerculețe slabe acolo unde au dispărut. Lupii se fac nevăzuți unul câte unul în pădure.

Încă nu mă pot mișca, iar inima parcă mi-a amorțit în piept sub suflul înghețat al groazei. Ca într-o transă, mă holbez la punctul în care, acum câteva secunde, Vlad și făptura scăldată în lumină și întuneric și-au împreunat degetele.

În urma lor au rămas urme de pași.

Și urme de copite.