Libarca

Totul a început cu o înmormântare.

Deloc surprinzător, ploua. Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, când tot ce vrei să faci este să rămâi în pat, să te uiți la reluarea serialelor de acum o mie de ani pe un post de televiziune pe care îl lași în surdină de fiecare dată înainte de culcare. Pentru că ți-e frică să adormi cu morții.

Crini, o multitudine de crini și de narcise îmbâcseau aerul ploii cu mirosul lor dulceag, prevestitor de moarte. Sicriul, în jurul căruia erau adunați oameni cu minele triste, era coborât încet în groapă. Vocea monotonă a preotului, deloc implicată în durerea celora din jur, răsuna în cimitirul plin de flori.

S-a murit mult în acel an; de bătrânețe, de durere sau de dor. Sau de prea multă iubire. Mormintele din jur erau proaspete, cu flori încă vii, cu mesaje încă lizibile pe coroanele sumbre.

O figură s-a desprins de mulțimea care-și lua rămas-bun de la mort. O femeie înaltă, cu o haină de un gri închis, încheiată până la gât, a pășit surprinzător de grațios printre mormite, având grijă ca tocurile ei cui să nu rămână blocate între dalele de pe micile alei ce șerpuiau între ultimile lăcașuri. Și-a îndesat și mai mult nasul în gulerul înalt, lăsând la vedere doar o pereche de ochi, negri ca tăciunele, care se uitau cu interes în jur.

Mi-am dat seama că era în căutarea unui lucru important. Îndepărtându-se de mulțimea care jelea un suflet ce pleca spre alte lumi, femeia a găsit destul de repede ceea ce căuta.

Era un mausoleu. De fapt, Mausoleul – singura clădire de acest fel din cimitir – din piatră albă, spălată de ploi, împrejmuită de un gard din fier forjat. La ușa lucrată maiestuos, o ultimă intrare în lumea morții, atârna aproape neglijent un lacăt. Femeia, fără a se sinchisi de sunetul îndepărtat al înmormântării, a deschis portița și, scoțând din buzunarul paltonului o cheie, a descuiat lacătul. Acesta a căzut la picioarele ei, producând un sunet surd.

A trebuit să împingă de mai multe ori ușa ca aceasta să cedeze și să se deschidă, lăsând aerul stătut și umed să-și croiască drum spre libertate. Fără a privi înapoi, femeia a intrat în casa somnului etern și ceva m-a făcut să îmi dezlipesc picioarele de locul în care stăteam și să o urmez. O voce mică și timidă din capul meu a încercat să mă oprească, dar am ignorat-o complet. Am ignorat-o ani la rând și nu aveam de gând să mă opresc acum.

Era întuneric beznă dincolo de ușă și o tăcere așa cum se spune – ca de mormânt. Femeia, pe care abia am zărit-o trecând peste prag, nu se vedea pe nicăieri. Coridorul sinuos avea din loc în loc câte o lumânare aprinsă – ceara galbenă, murdară, se scurgea pe pereți, iar flăcările slabe aruncau umbre lipsite de sens.

Pentru un loc destinat somnului de veci, coridorul era prea lung, prea îngust. Nu-mi puteam ridica mâinile la nivelul umerilor și capul meu aproape că atingea tavanul, ceea ce îmi trezea sentimentul de claustrofobie, demult îngropat în conștiința mea.

Am mers și am tot mers, gândindu-mă că fac cea mai mare prostie din viața mea, dar știam mai bine. De parcă ceva – sau cineva – mi-ar fi auzit gândurile, holul s-a terminat brusc într-o fundătură.

Camera, mică, dar circulară, era luminată de câteva torțe care arătau de parcă sunt aici de când s-a zidit prima piatră. De-a lungul pereților, în niște paturi de marmură, acoperite cu capace, dormeau oameni care au trăit pe vremea când încă nu exista electricitate.

Nici urmă de femeie.

M-am uitat în jur, căutând un indiciu, ceva care să mă facă să văd ce s-a întâmplat aici cu necunoscuta, dar în zadar. Vocea din capul meu a dat alarma, zvârcolindu-se în urechea stângă, făcându-mă să strâng din dinți. Era o durere, în toate sensurile cuvântului, să fiu la mila acesteia. Simțind că îmi pierd controlul, am închis ochii și m-am lăsat convins, pentru prima dată în atâția ani, să o ascult și să fac cum spune ea.

Dar mausoleul, simțind cum eu, intrusul, vreau să fac cale întoarsă, a început să tremure din toate încheieturile.

Luminile s-au stins, pereții s-au clătinat, făcând capacele, care se pare că nu erau foarte bine prinse, să gliseze de pe sicrie, producând un sunet care ar fi putut transforma un suflet într-un locuitor permanent al acestui loc.

Când mișcările s-au oprit, în spatele meu, acolo unde începea coridorul, a căzut un perete din piatră, blocându-mă în această țară a umbrelor.

Am rămas singur și până și vocea din capul meu a amuțit.

Într-un întuneric complet, orice sunet inexistent devenea realitate.

Auzeam răpăitul ploii, undeva deasupra mea. Pașii mărunți și ușori a șoarecilor – ce căutau aici, unde nu mai exista hrană? Auzeam un ticăit bizar, care semăna mult prea mult cu…

Tocurile unor pantofi pășind pe dale.

Se auzea din fața mea, din stânga și din dreapta, de peste tot. Mi-am ridicat chipul, inspirând mirosul uscat al pietrei, amestecat cu ceva fad, din alte timpuri. Eram blocat aici și nu avea cine să mă salveze.

O lumină orbitoare s-a deschis în fața mea, făcându-mă să-mi pierd echilibrul. Cu ochii încă mijiți, încă incapabil să văd bine, m-am îndreptat spre calea ce s-a deschis în față. Era o crăpătură între sicrie, o crăpătură ce ducea afară, iar acel afară era tot la ce mă puteam gândi atunci.

În fața mea, liziera din spatele cimitirului se întindea pe mai mulți kilometri. Am ieșit din mausoleu, privind în urmă: un zid vechi, cu mai multe cărămizi căzute, în spatele cărora se ascundea bezna.

Poteca șerpuia liniștită pe lângă copaci, ducându-mă spre inima pădurii. Știam acest drum: aici obișnuiam să alerg cu Otto, câinele meu. Pădurea avea mirosul toamnei – umed, rece, cu nuanțe de fum. Mergeam fără să mă opresc, recunoscând fiecare piatră, fiecare cotitură a potecii, fiecare copac răsturnat. Când în zare s-a văzut primul acoperiș roșu, al blocului cel nou, am grăbit pasul. În dreptul ultimului copac, picioarele mi s-au afundat în noroi.

Lumea s-a răsturnat și mirosul s-a schimbat, iar eu m-am trezit, din nou, în dreptul mausoleului. Femeia a dispărut în spatele ușii și pașii mei, deloc alarmați, deloc în tandem cu mintea, s-au îndreptat spre intrare.

Am deschis ușa și am pășit pe holul pe care nu am vrut să-l mai revăd vreodată. Lumina slabă, murdară, pâlpâia și-mi ghida calea. Voiam să mă întorc, dar ceva în mine se frângea, făcându-mă să pun un picior în fața celuilalt, să simt durerea fiecărui pas cum îmi ajungea până-n inimă. Vocea, mereu prezentă, mereu alături, a decis să amuțească.

Eram complet singur, împins de o forță necunoscută spre o cameră ce nu era deloc schimbată. Torțele, fumegând, aruncau umbre peste sicriile din marmură, cu capacele lor ornamentate, un ultim omagiu adus celor dragi.

Aproape că nu m-am mirat atunci când pereții au început să tremure, iar drumul din spatele meu s-a blocat. Doar că, de data asta, lumina nu s-a stins și groteasca imagine, a capacelor alunecând de pe sicrie, mi s-a imprimat pe retină. Încă o clipă și urma să apară fisura în zid, arătându-mi calea spre libertate.

Liziera avea culorile unei toamne ude. Picioarele mele mă trăgeau spre lumină, dincolo de zidurile mausoleului și am pășit în noroi, simțind cum frigul îmi inundase ființa. Dar nu era timp de pierdut și am început să alerg, simțind cum poteca se apropia de mine.

Când am ajuns dincolo de primele rânduri de copaci, mi-am tras sufletul și am privit în urmă. Un câmp plin de gunoaie se întindea în spatele meu, iar undeva departe se vedea conturul trist al unui zid crăpat.

De data aceasta, nu am mai mers, am alergat. Vocea din capul meu, trezită din amorțire, mă biciuia cu vorbe aspre, dar atunci când am încercat să protestez, ceva m-a făcut să mă opresc.

Un ochi de apă se căsca pe potecă, oglindind chipul meu pe care nu l-am recunoscut. Am deschis gura și am vrut să strig, dar m-a oprit o senzație neplăcută în gură. Ceva se întâmpla și trebuia să știu ce.

Groaza m-a cuprins și m-a țintuit locului.

Din limba mea un păienjeniș de rădăcini, precum colții de la cartofii uitați în pivniță, creștea stufos spre obraji, spre buze, căutând să iasă la suprafață. Greața m-a cuprins în totalitate, dar corpul a refuzat să facă ceva. Senzația mi-a rămas în gât, în piept, făcându-mi inima să bată mai tare și transpirația să se scurgă pe tâmple. Trebuia să ies din această pădure blestemată, să merg acasă, să uit de coșmarul în care m-am trezit.

Am alergat spre marginea pădurii, uitându-mă cu speranță la acoperișul roșu. Picioarele mi s-a înfundat în noroi când am trecut de ultimul rând de copaci, dar asta nu mai conta: eram aproape de casă.

Când am ajuns la intrare, căutând cu mâinile tremurânde cheile, singurul gând care-mi stăruia în minte era să urc scările, să deschid ușa și să pun mâna pe telefon. Am răsuflat ușurat când am găsit cheile. Am deschis larg ușa, pășind în casa scării.

Doar că eram din nou în camera cu sicrie. Un strigăt mi-a rămas blocat în gât, atunci când limba mea, prea umflată, cu rădăcinile alunecoase, a început să crească în gură, sufocându-mă. Ceva rece și lipicios mi-a atins bărbia și gâtul și mi-am dat seama, cu oroare, că rădăcinile au început să iasă din mine.

Aerul a devenit umed și îmbibat cu frica mea de moarte. Tremurul pereților, alunecarea capacelor și apariția crăpăturii nu m-au mai mirat. Tot ce trebuia să fac era să scap din acel loc, cu orice preț, așa că am alergat prin crăpătură, așteptând lumina să mă orbească.

Doar că eram din nou acolo, în camera cu sicrie, privind cu jind spre peretele care acum nu mai era o scăpare, ci doar o fereastră spre o viață ce mi se scurgea printre degete.

Rădăcinile creșteau cu rapiditate, îndreptându-se spre pieptul meu și spre umeri, lăsând în urma lor pete ruginii și cenușii. Din una dintre rădăcini a început să înflorească o floare, de un negru vișiniu, cu miros putred, care și-a desfăcut petalele pe pieptul meu.

Vocea, care a devenit stridentă, mi-a acaparat mintea. Zbâtându-se dintr-o parte în alta, mi-a spus cele mai groaznice lucruri, făcându-mă să mă așez, să-mi strâng genunchii la piept și să șuier de durere: floarea, în toată splendoarea sa, avea dinți, mușcând cu poftă din carnea picioarelor mele.

Vocea a chicotit, apoi a amuțit din nou. Și când liniștea a devenit singurul meu prieten, în acel loc plin de moarte, unul dintre sicrie a alunecat de la locul său, răsturnându-se.

Era gol, căptușit cu o pânză de un alb îngălbenit de vremuri. Perna, mică dar pufoasă, mă chema să o pun la loc. Așa că m-am ridicat, având grijă să nu deranjez floarea, care a început să muște din celelalte rădăcini, masacrându-și potențialele surori, și am așezat perna unde trebuia să fie.

Sicriul era prea greu ca să-l urc la loc, așa că l-am așezat direct pe jos, căutând cum să pun la loc capacul. Atunci când l-am ridicat, spre nemulțumirea florii, și l-am glisat peste sicriu, inima mi-a sărit din piept.

O mână înmănușată, cu unghii lungi, a oprit capacul înainte ca acesta să se așeze perfect peste sicriu. Am privit, ca prin ceață, cum acea palmă delicată, cu o forță necunoscută, împingea capacul înapoi, scoțând la iveală un trup delicat, îmbrăcat în negru.

Ochii femeii, care sclipeau ca niște pietre prețioase, mă priveau cu interes. Ceva șiret și alunecos era în privirea aceea, ceva ce mă chema, iar vocea, mereu întoarsă împotriva mea, a ascultat-o, mișcându-mi corpul spre femeie.

Nimic din mine nu mă mai asculta. Picioarele, cândva puternice, acum ușor sângerânde, s-au așezat în genunchi, iar trupul, susținut doar de brațele mele, s-a înclinat spre sicriu. Femeia, zâmbind într-un fel care mi-a făcut sângele să înghețe în vene, m-a tras spre ea și într-o clipă, eram alături, culcați ambii în acel pat al morții.

Mi-a mângâiat fața, spunând ceva ce nu înțelegeam. Floarea din pieptul meu s-a întins spre pieptul femeii, dar ceva a speriat-o, așa că s-a retras, lipindu-se de cămașa mea plină de sânge. Cu o unghie ascuțită, femeia a trasat câteva linii pe obrazul meu, desenând lucruri doar de ea știute. Gustul sângelui și ceva amar, care venea din mine, s-au amestecat pe limba mea umflată, făcându-mă să-mi pierd cumpătul.

Am vrut să țip și să lovesc, dar necunoscuta doar a zâmbit. Fața ei a început să crească, să se lungească, buzele s-au țuguiat, iar dinții, ca niște seceri, s-au răspândit peste tot în jurul meu, dansând într-o nebunie. Floarea din piept a început să strige – cu vocea care până acum era doar în capul meu – dar a fost prea târziu.

Lumea din jur s-a transformat în ceva lichid, galben, vâscos. Mâinile mele, cândva doar două, erau acum șase, frecându-se frenetic de spațiul care se simțea ca o celulă. Floarea, putredă și amuțită, era sub picioarele mele, mai mică și mai inofensivă decât a fost mai devreme. Și atunci am văzut-o – pe femeia care mi-a zâmbit pentru ultima dată, înainte de a-mi atinge celula.

Preotul și-a terminat litania. Era doar o fată, o simplă fată care se întorcea de la școală prin păduricea de la marginea orașului. Era un drum scurt și sigur, așa li s-a spus când erau mici. Era o pădurice unde oamenii își plimbau câinii și unde amorezii căutau locuri ascunse pentru a-și satisface poftele cărnii. Era un loc sigur, până când a apărut Libarca.

Plânsetele s-au întețit și prima mână de pământ a căzut peste capacul sicriului, apoi a doua. Oamenii, unul câte unul, își luau la revedere de la o copilă ce nu a putut vedea lumea. Femeia în palton gri închis, apărută de nicăieri, a fost ultima care s-a apropiat de groapă. Pe chipul ei se citea durerea. Durerea și povara unui secret pe care doar ea îl știa.

A aruncat un pumn de pământ, care a lovit capacul sicriului cu putere. Dacă ar mai fi fost cineva acolo, aproape, să vadă ce se întâmplă în lumina care începea să dispară, ar fi văzut că un pandantiv din chihlimbar și-a găsit locul prin pământ, prin lemnul dur, prin căptușeala moale, intrând în pieptul fetei, chipul căreia era atât de desfigurat, încât înmormântarea a fost făcută cu capacul pus.

Femeia a zâmbit, dar nimeni nu a putut vedea rânjetul satisfăcut. Libarca, identitatea căruia a fost descoperită de poliție și acum era dat în urmărire, nu mai putea face lucrurile pe care ea le făcea ani de zile, nedescoperită, neobservată. A fost nevoie de un amator, de un târâtor nesatisfăcut în viață și singurele lucruri care-i aduceau sens în existență au ieșit la suprafață. Morții cu morții, vii cu vii. Femeia putea continua în liniște ceea ce a început demult. A stârpit Libarca, a făcut-o să dispară.

Totul a început cu o înmormântare și se va sfârși cu alta.

Trebuie doar să-mi găsească cadavrul.