Concurs Words & Quarantine Ediția I

Lilian

Lilian

de Teodora Savu

Bărbatul intră în camera goală, iar uşa se închise cu zgomot în spatele lui. Ochii îi aterizară din start pe pachetul de ţigări de lângă reportofonul de pe masa din metal. Aruncă o privire spre geamul în care îşi vedea reflexia şi, cu un zâmbet, mulţumi celor de dincolo de el.

– Vă mulţumesc că v-aţi gândit la asta, băieţi. Sunteţi foarte buni.

Trase scaunul din metal cu piciorul, ca să îşi facă loc, după care se aşeză. Scoase o ţigară din pachet, o plasă delicat între buze şi o aprinse cu bricheta, uşor incomodat de cătuşele care îi limitau mişcările. Trase un fum lung şi închise ochii. Se prăbuşi pe spătarul scaunului şi expiră otrava în stare gazoasă, îmbătat de plăcere.

– Oau… Chiar vă mulţumesc, băieţi. În regulă. Putem începe.

Îşi îndreptă spatele şi trase reportofonul mai aproape. Îl învârti pe toate părţile, până când dădu de un buton.

– Aici? Apăs aici?…

Click.

– Okay… Okay, cred că merge. Trebuie să fie aprins beculeţul verde, nu? Da… Da, e aprins. În regulă. Bună seara, Bucureşti! Bună seara, România! We are on!

Zâmbetul lui politicos se curbă într-un rânjet scurt.

– Bun… Eu sunt Lilian… Presupun că ştiţi asta deja. Înţeleg că vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat… cum s-au întâmplat lucrurile… de ce. Nu ştiu dacă veţi afla de pe această casetă lucruri valoroase despre oamenii ca mine sau despre motivele noastre, dar cu siguraţă mă veţi cunoaşte pe mine mai îndeaproape. Nu am de gând să vă mint cu nimic. Uitaţi cum stă treaba… Când înveţi ceva, când… când chiar înveţi… pe parcursul procesului de învăţare adică, eşti atent la detalii. Nu? E ca atunci când schimbi un cauciuc. Prima oară, eşti foarte atent. A cincea oară, nu mai ştii unde ai lăsat cheia de doişpe. De-asta s-au întâmplat lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Altfel, n-ar fi ştiut nimeni. Neatenţia… neatenţia e o curvă. Te lovește când te aștepți mai puțin, și e al naibii, al naibii de frustrant, când știi câte… câte eforturi ai făcut, atâta timp, – vă spun, atâta timp! -, ca să nu ajungi aici!

La cămin, eu am un coleg de cameră, Iosif. Iosif e foarte credincios. În fiecare seară, înainte să se culce, citește din Biblie, și mai ține la el, în ghiozdan, alte câteva cărticele mai mici – cărți de rugăciuni. Îmi place mult de Iosif… ne-am înțeles de la început. E deja al treilea an în care suntem colegi de cameră. Au vrut la un moment dat să ne mute. Nu știu de ce. Dar noi ne-am opus. Și nu numai eu, știi? Adică, poate la mine te-ai fi așteptat să fiu cu gura mare, dar nici el nu a vrut să stea cu altcineva. Asta a fost… drăguț pentru mine. Nu știu, nu sunt obișnuit să… nu că să mă placă lumea, că nu am problema asta, doar că nu mă așteptam neapărat ca cineva să… lupte pentru mine; pentru compania mea, așa cum a făcut-o el. Mi-a spus de multe ori să merg cu el la biserică. El făcea asta în fiecare duminică. Îmi povestea și mie când se întorcea la cămin. Și eu îl ascultam, îl ascultam cu atenție, și voiam să aflu mai mult, și îi puneam întrebări, și el îmi răspundea, așa că de ce naiba nu pot să-mi amintesc nimic acum?!

Lilian stinse ţigara. Timp de vreo cinci secunde, îşi luă chipul în mâini.

– Eu am refuzat mereu să merg cu el la biserică. Era actul lui sacru, și prezența mea l-ar fi întinat. Și el nu merita asta. Eu m-am născut cu cel rău în mine. E mic, mic de tot; poate să stea la mine pe umăr, aici. E ușor ca un fulg. Uneori uit de el, nici nu-l simt. Dar el are putere să răstoarne o masă încărcată, dacă vrea. Să spargă un geam și, așa ușor cum e, poate să mă tragă de umăr în jos și să mă aplece și… mă cocârjează și mă chinuie și mă adoră atât de mult… şi mă convinge că pot să fac orice.

Lilian se încruntă dintr-o dată şi îşi mai aprinse o ţigară.

– Vreţi să vă vorbesc despre copilăria mea, nu-i aşa? A fost interesantă, nu pot să neg. Şi complicată. Povestea e cam aşa: Lili credea că Ion și Victoria sunt părinții lui, și că Ana e sora lui. Ana era mai mare decât el cu șaișpe ani, dar lui Lili nu i s-a părut nimic ciudat în asta. Nu i s-a părut ciudat nici că Ana, în rarele ocazii când avea o napolitană sau o eugenie, renunța la ea și i-o dădea lui. El credea că așa trebuie să se comporte o soră mai mare. Și se bucura de Ana, pentru că ea era singura care îl iubea. Sau mă rog, singura care îi arăta asta. De Ion știm sigur că nu iubea pe nimeni. El puțea mereu a băutură și îi bătea pe toți, mai ales pe Victoria, Ana și Azorel. Odată, a împins-o pe Ana pe scări, pentru că dormise prea mult. Victoria, în schimb, nu vorbea. Ea îl asculta pe Ion și atât. Făcea de mâncare și curat cot la cot cu Ana, dar nici măcar cu ea nu vorbea. Nu ieșea din casă decât o dată pe lună, când Ion o ducea două zile la sanatoriul din orașul vecin. Ana și Lili nu știau ce face Victoria acolo. Târziu au aflat că era depresivă, și Ion credea că doar șocurile electrice pot să o vindece. Asta s-a întâmplat când Lili avea optișpe ani. Terminase liceul și luase BAC-ul… voia să dea la facultate, la psihologie, dar puținii bani ai familiei mergeau pe bere și vodkă. Atunci a fost un scandal monstru, s-au aflat multe lucruri, s-au… țipat multe lucruri. Ana era mama lui Lili, și Ion îi era și bunic, și tată.

Lili îşi stinse ţigara. Ridică din umeri şi zâmbi îndelung.

– Bună seara. Transmitem din cele mai ascunse canale ale României, pline de vomă, rahat de câine, urină și sânge. Cu cât am crescut, mi-am dat seama, deși nu în totalitate, că sunt diferit de alți oameni. Felul în care trăiau cei din casa mea era altfel decât cum trăiau cei din casele altora. Asta m-a trimis, încă din adolescență, spre introspecție și spre niște întrebări ciudate despre mine însumi. Cred că de-asta am și ales facultatea de psihologie. Sau mă rog, ăsta e unul din motive. Știţi că până să ajung în Constanța, nu văzusem niciodată marea? Asta am făcut în prima seară, imediat cum am ajuns. Mi-am lăsat bagajele la han și am plecat pe plajă. Nu era nimeni. M-am descălțat; am atins mai întâi nisipul, și după apa. Mi se părea… Acum îmi vine să și râd. Era… excitant. Am rămas acolo cu orele. Se făcuse noapte. Stăteam pe mal, desculț, în cămașa subțire cu care venisem pe drum. Sunt destul de sigur că era frig la mare în septembrie, noaptea, dar nu simțeam. Atunci a apărut Ea. Blondă, ochi verzi… păr lung, ondulat. Buze palide. Palide, dar totuși, nu îi luau din strălucire. Era în niște slipi albaștri și o cămașă lungă tot la fel. Părea să fie localnică, dar avea picioarele atât de albe… “Pozează-te cu mine!” Mă întorc spre Ea. Mă uit în jur – eram singuri. “Da, tu. Pozează-te cu mine! Nu vrei?” Ba da! Ba da, doar că… “Ce? Nu am aparat? N-am nevoie. Ne pozează mama. Mama e acolo. Steaua aia care pâlpâie. O vezi?” O văd. “Uite. Ridică-te. Stai cu spatele la mine.” Am ascultat-o. Mi-a înconjurat talia cu brațele și i-am simțit sânii presați de spatele meu.

Lilian făcu cu limba un zgomot asemănător celui scos de aparatul de fotografiat.

– “Cred că a ieșit o poză frumoasă.” M-am uitat la Ea. A râs și s-a aruncat în apă. Am așteptat-o. S-a întors. Udă, goală, în cămașă. “E de efect,” a zis. Nu a mai vrut să facem nicio poză. Am rămas pe plajă. Avea 15 ani, o mamă moartă și un fost iubit agresiv de care fugea. Dar era fericită. Atât am aflat despre Ea. Venea pe plajă în fiecare sâmbătă noapte, pentru că toată lumea era în cluburi și-n baruri. Pe plajă nu era nimeni. Era singura dată când pe plajă, în Constanța, nu erau oameni. Am vorbit până spre dimineață, când am adormit. Cred că am adormit înaintea Ei – nici nu mai știu sigur, eram extenuat. Cert e că, atunci când m-am trezit, Ea nu mai era acolo. După întâmplarea asta, mi-am făcut un obicei din a merge pe plajă în fiecare sâmbătă; de cele mai multe ori, venea și Ea. Și vorbeam, doar vorbeam… și simțeam. Am făcut asta pentru trei luni și trei săptămâni. Chiar și iarna. În ultima săptămână din decembrie, m-am dus iar. Ninsese – era prima dată când vedeam marea înghețată și nu mai vedeam nisip, ci zăpadă. M-am dus la locul nostru; Ea era acolo. Îmbrățișată. Sărutată. Mângâiată. De un altul. Semăna cu fostul ei iubit, dar se prea poate să nu fi fost el. M-am întors la han. Mi-am desfăcut o pungă de nachos și o bere cu lămâie – singurul fel de bere pe care îl suport. Și m-am uitat la meci… cred. Nu știu, eu nu mă uit la fotbal. Mă scuzaţi o secundă…

Lilian se întoarse cu spatele la geam. Îşi sprijini mâinile pe genunchi şi privi în pământ timp de câteva secunde. Se îndreptă apoi şi reveni în poziţia iniţială.

– Presupun că vreţi să aflaţi despre Eva, Ana, Elisabeta, Lidia şi Maria. Îmi cer scuze că m-am întins cu această introducere mult prea lungă. De fapt, aici voiaţi să ajung, nu-i aşa? Bineînţeles… Eva a fost în februarie. Anul II de facultate, 14 februarie. Noaptea. Ana a venit în mai. Apoi a venit vacanța, apoi Elisabeta, pe 1 octombrie. Vă daţi seama cum a fost, după patru luni şi jumătate de pauză… În prima zi din anul III am ochit-o, și a mea a fost. A fost preferata mea, Elisabeta. Nu doar pentru că nu mai făcusem asta de mult. Avea ceva special. Intrase tot la Psihologie, era în primul an. Mie nu-mi plac blondele. Îmi plac roșcatele, și n-aș zice nu unei brunete, dar nu-mi plac blondele. Ea era blondă… da, dar avea cei mai penetranți ochi albaștri pe care i-am văzut în viața mea. Nici nu mai știu sigur ce coafură avea, sau cum îi arătau buzele sau pomeții. Elisabeta era o pereche de ochi, în jurul căreia se formase un om. O parte din mine gândea: “Aș vrea să vorbesc cu fata asta, să o scot la o întâlnire.” Dar cealaltă parte completa: “Mă întreb cum ar arăta capul ei frumos înfipt într-un băț.”

Vremea era ciudată în ziua aia. Era cald, dar imediat după festivitatea de deschidere a început să plouă. Toți, din toate grupele, mergeau la cafea după deschidere – era o tradiție. Iosif nu putea să stea – vorbise deja să se vadă cu preotul lui, nu știu de ce. Așa că n-am vrut nici eu să ies. Iosif a luat un taxi de data asta; eu voiam să iau autobuzul, ca de obicei. De la facultate până la stație, aveam de mers pe jos cam un sfert de oră; noroc că mă gândisem să-mi iau umbrela.

Abia ies pe poarta facultății când o văd din nou. E îmbrăcată într-o jachetă scurtă și subțire de blugi. Nu are nici măcar glugă și dârdâie ca o frunzuliță. Porneşte tot spre staţia de autobuz. Ce zi frumoasă! O ajung din urmă. O întreb dacă pot să o ajut cu o umbrelă. Primul impuls e să mărească pasul. Îl măresc şi eu și îi spun că și eu studiez tot psihologia și că sunt în anul III. Se opreşte. Mă priveşte prelung și serios. E destul de deșteaptă să-și dea seama că nu e bine să facă asta. Aşa că fac un mic truc. Mă uit la ceas, pe modul: “Am timp să o conduc? Sper că da.” Și ea se schimbă la 180 de grade și gândește: “Oh, tipul ăsta e de treabă, e inocent ca un iepuraș.” Intră sub umbrelă. Okay? Și ne continuăm drumul. Ai zice că o boboacă are un dosar plin cu întrebări pentru un student în anul III. Ea nu mă întreabă nimic. Mergem spre stație și eu mă uit la ea din când în când, și ea se uită fix când mă uit eu la ea, drept în ochi. Și în loc să zică ceva, să mă întrebe de ce mă holbez, ea doar continuă să se uite. Așa că mă gândesc, e clar, joacă jocul ăla… nu e tachinare, dar e jocul ăla psihologic pe care îl fac femeile și bărbații între ei.

Am mers împreună cu autobuzul. Eu ar fi trebuit să cobor după trei stații, dar am coborât după șapte, unde a coborât ea. Eram captivat și-mi tot spuneam: “Trebuie să fac ceva, trebuie, trebuie s-o fac!” Am înjunghiat-o. Am înjunghiat-o, dar vezi tu, nu a căzut moartă. Ar trebui să cadă moarte, nu? Ar trebui să facă “oh!” și să cadă moarte; am văzut toți asta în filme, nu? Nu funcționează așa. Atunci când cineva e înjunghiat, se scurge în moarte. Abia după ce i-au găsit cadavrul am aflat cum o chema. Să știţi că m-a interesat! O fată fără cap nu își pierde esența. Sigur, personalitatea dispare, dar cum nu aspectul e totul, nici nu putem să spunem că omul e făcut doar din personalitate, nu? Dup-aia… dup-aia a fost Lidia.

Lilian se ridică brusc în picioare.

– Trebuia să mă țin de plan până la capăt… M-am grăbit! S-a grăbit… Lidia nu a fost destul de bună, nu a fost! Cel rău… Cel rău nu-și potolise foamea. Maria a fost în martie. S-o ia naiba de mucoasă! A fost acolo, la petrecerea aia tâmpită care avea loc chiar la restaurantul unde luam eu masa de obicei! Era mică și blondă și cu rochie albă, și alerga prin curte. Mie nici măcar nu-mi plac blondele! Dar țopăia, și-a înălțat un zmeu, și a furat un balon d-ăla din care clovnii făceau căței și girafe! Și a râs, – cel mai cristalin râs pe care l-am auzit vreodată -, și a fugit cu balonul ăla care n-avea nicio formă, și nu i-a păsat că s-a împiedicat și a căzut și o s-o certe maică-sa, că și-a murdărit rochița! Cel rău nu a vrut niciodată să omorâm un copil până atunci. El a ales-o. Și nu a clipit. El niciodată nu clipește.

Când am ajuns în Constanța, aveam la mine un milion, pe care reușisem să-l fur de la tata. În primul an, am lucrat la o cârciumă care stătea să cadă, pe lângă gară. N-aveam ce să fac, trebuia să stau undeva, și din când în când să mai iau și ceva în gură. Am suportat și sfârâitul vitei din care se scurgea zeamă pe podea, și mirosul de bere acrită, și cușmele care putrezeau pe capetele transpirate ale țăranilor de la periferie. Am făcut economii și anul următor am intrat la facultate. Atunci m-am angajat la un hotline pentru sinucigași. Erau mai multe linii de asistență telefonică ce ofereau sprijin emoțional persoanelor în nevoie. Pentru o vreme, am simțit că sunt făcut pentru meseria asta. Studiam psihologia și, în același timp, salvam oameni. Mergeam la centru de două ori pe săptămână, după facultate, câte patru ore; între 10 seara și 2 noaptea. Îmi plăcea atât de mult ce făceam și mă bucuram atât de mult că pot să ajut, că nici nu mai simțeam oboseala! Lucram acolo de un an și patru luni, dar niciun apel nu m-a afectat ca ăsta. Era 2 fără un sfert. Mă pregăteam deja de plecare când am primit un telefon de la un băiat. Nu știu de ce n-am lăsat pe altcineva să preia apelul. Voiam să stau. Voiam să vorbesc cu el și să-l opresc. Era de-o vârstă cu mine și se plimba de nebun pe străzi. Era incoerent, și tot spunea că vrea și el pe cineva care să-l iubească și să-l apere și să nu-l mai mintă. Atunci… a fost o conexiune, așa că am spart bariera dintre noi. Nu aveam voie să fac asta, dar i-am spus cum mă cheamă și care e povestea mea. Trei ore am stat cu el la telefon. Trei ore, și nu mi-a păsat că în curând se făcea dimineață și trebuia să ajung și la cursuri. Mi-a povestit despre viața lui, că de mic a început să se gândească la sinucidere, de ce voia să moară… cum voia să moară. Când ai job-ul ăsta, nu ai cum să nu formezi o legătură cu fiecare om care sună, dar cu el a fost mai mult de-atât. I-am spus că vreau să fiu prietenul lui, că o să am grijă de el și o să-l ajut oricând o să aibă nevoie, chiar dacă asta însemna că o să-mi pierd locul de muncă. Știam ce simte, pentru că și eu trecusem prin asta. Mi-a spus să aștept doar două secunde. Două secunde a durat. Într-adevăr. Am auzit o împușcătură… și-apoi liniște. Am ajuns la cămin pe la 5 jumate, dar nu m-am mai culcat. Am așteptat să se facă ziuă și am sunat la toate secțiile de Poliție din Constanța, ca să întreb dacă s-a găsit vreun cadavru. Sinucidere, plagă împușcată. Îi știam și numele: Lili. Nu fusese găsit niciun băiat, în niciun cartier, pe nicio străduță. Nimeni nu s-a sinucis în noaptea aia. În noaptea aia, am demisionat de la centrul de asistență telefonică.  Tot în noaptea aia, a murit Eva. Prima femeie.

Aveți emoții? Sunt tot eu. Lili. Cel de la început. Un câine dă din coadă și aduce jucăria înapoi pentru că omul îi dă ceva de mâncare. Dă la o parte omul și recompensele lui și cățelușul se transformă într-o bestie care sfâșie pisici și bebeluși și le mănâncă hoiturile ca să  supraviețuiască. Ce ne face să credem că suntem diferiți? Oamenii sunt mai răi decât câinii. Dacă oamenii ar ști că nu pot fi pedepsiți pentru ceea ce fac, ce credeți că s-ar întâmpla? Nu. Lumea nu e un loc frumos. Există un pește care e atras de urină și intră în organele sexuale ale oamenilor, focile violează pinguini și e o insectă care scobește o gaură cu penisul în femelă, pentru că ea nu are vagin. Lumea nu e un loc frumos deloc. Nu am omorât niciodată pe nimeni. Cel rău, entitatea asta care vine la voi cu un cuțit în mână, e copilul vostru. E copilul societății voastre. Nu eu l-am învățat, nu el m-a învățat pe mine – voi ați făcut-o. În orice caz, în curând eu nu voi mai fi prezent în viaţa voastră. Îmi voi lua locul în carcera unde o să-mi putrezească oasele până la urmă şi nu veţi mai auzi de mine. Dar nu faceți greșeala să credeți că și Moartea va dispărea odată cu mine. Criminalii în serie fac, la scară mică, ceea ce guvernele fac la o scară mult mai mare. Ideea asta e un produs al vremurilor pe care le trăim, iar vremurile sunt însetate de sânge. Vă dau un sfat. Aveţi grijă şi păziţi-vă spatele. Nu uitați că noi, criminalii, suntem peste tot. Suntem frații voștri, tații voștri, prietenii voștri de pahar. Și mai mulți dintre copiii voștri vor fi morți mâine. Aveți grijă. Cam atât am de spus. A fost, pentru dumneavoastră, Lilian Craiu. Noapte bună, Bucureşti! Noapte bună, România! Tot de-aici îl sting, nu? Aşa cred. Da.

Click.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *