Uite un roman care poate provoca în acelaşi timp scârbă, milă, pasiune, stări erotice sau emoţia iubirii.

Publicată pentru prima dată în 1981, Luni de fiere este probabil cea mai semnificativă realizare din opera lui Pascal Bruckner. Cartea a fost ecranizată în 1992, filmul Bitter Moon fiind regizat de Roman Polanski, muzica fiind compusă de Vangelis.

Într-o călătorie cu feribotul de la Marseille la Istanbul, un pasager în scaun cu rotile se împrieteneşte cu un altul, primul ajungând să-i povestească ultimului despre relaţia de iubire bolnavă pe care a trăit-o şi încă o trăieste cu soţia lui, relaţie care, spune el, l-a distrus pas cu pas.

Se ating nişte culmi nebănuite, nefiind o simplă şi obişnuită poveste de dragoste.

Există arii pornografice extreme, de gen coprofilie sau BDSM, avem scene de viol, incest şi există momente în care ambii parteneri ajung, pe rând, să se lase trataţi ca nişte sclavi şi nu doar sexuali.

E atins aproape tot spectrul unei iubiri, de la partea ei spirituală, emoţională la cea sexuală dusă până la desfrâu, care ajunge să provoace greaţă pe alocuri.

Cu toate astea, cartea are o scriitură excelentă. Plină de insinuări şi aluzii, comparaţii şi trimiteri interesante, subtilităţi sau “lovituri direct în plex”, Luni de fiere îţi forţează şi alte tipuri de simţuri faţă de cele pe care le-ai aştepta într-o poveste de iubire.

Am văzut şi filmul. care nu transmite nici pe departe stările descrise în carte, chiar dacă sunt actori ca Hugh Grant, Peter Coyote sau Kristin Scott Thomas. E o variantă ultrasoft a cărţii şi cu un alt final.

Oricum, ca întotdeauna, recomand cartea înaintea filmului, iar în acest caz, diferenţa e enormă.