Mireasa

de Oana Andreea Răcaru

Fug cât mă țin picioarele, însă tăieturile de pe gambe și de pe coapse mă ustură, mă încetinesc. Tăieturile provocate de ei. Aproape că încep să îmbrățișez durerea, aproape devine plăcută. Voci străbat codrul, le las în urmă, cu toate că știu că mă vor prinde iar, că mă vor lega, că mă vor chinui. Că voi fi iar cobaiul lor. De data asta nu contează cicatricile, nu contează că am picioarele goale și mă rănesc în crengile căzute. Simt pe alocuri pământul ud, frunzele moarte care-mi protejează tălpile și-mi înlesnesc fuga.

Zboară o cioară în apropiere, cârâie și mă înspăimântă, am grijă să nu mă lovesc de copaci, deși parcă mă ia amețeala și-mi vine să pic. Nici nu îmi amintesc când am mâncat ultima dată. Alerg, alerg și-alerg până când nu mai aud nicio vorbă, niciun strigăt, niciun „Veronica!”, niciun lătrat, niciun pas.

Mă ajută și întunericul nopții, ce-i drept. Simt miros de pământ ud, de rouă, de lemn, dar simt și ceva metalic, care mă înconjoară oriunde aș fugi. Mă opresc să-mi trag suflarea, ascult bătăile inimii și zâmbesc. Deși slăbită, zâmbesc. Parcă simt gustul libertății, dar nu vreau să mă mai înșel ca alte dăți.

Printre ramurile înalte ale stejarilor deja încep să intre primele raze ale soarelui. Este o dimineață de vară, cu siguranță; începe să se simtă căldura, cuptorul, arșița. Noroc cu stejarii înalți! Simt nevoia să mă adăpostesc și mi-e groaznic de sete. Parcă rugăciunile-mi sunt ascultate, căci dau de o cocioabă, cu pereți albi, scorojiți, cu acoperiș de paie, ce pare părăsită. Dincolo de ea, delta întinsă, cu ape murdare, stătute, greoaie.

Aș vrea să cer ajutor, dar știu că n-am de la cine. Sar gardul de sârmă, ignor durerea când îmi agăț pielea și rochia albă de vârfurile de sârmă. Culeg ultimele resturi de material, să nu las niciun indiciu în urmă. E-o casă din chirpici, cu bârne de lemn. Deschid ușa și intru într-o odaie care miroase a închis și mă rezem de masa de lemn, acoperită de-o mușama cu modele populare. Pe ea, un ulcior de apă la care mă reped, din care sorb fără oprire.

Se aud doar păsările de-afară și bătăile inimii mele ce încalecă tăcerea sinistră. Într-un colț, dau de-o oglindă spartă. Mă privesc în ea, fiindu-mi teamă să mă văd. Mă privesc timid, dar m-apropii totuși mai mult, zâmbesc, îmi dezvelesc dinții, care sunt albi, așa de albi! Sunt tânără, mereu am fost atât de tânără și-mi aranjez părul negru și lung, iau niște ceară de păr pe care-o găsesc aruncată într-un sertar și o întind pe firele lungi. Așa, mătăsos, cu o cărare pe mijloc, ce-mi încadrează chipul. Acum este aranjat, niciun fir nu se mai electrizează și miroase a flori. Zâmbesc iar, fac o piruetă și-mi spăl urmele de noroi de pe față.

Vreau să fiu frumoasă pentru Tudor, știu că abia așteaptă să mă găsească. Cred că n-a mai dormit deloc bine de când am fost răpită, a trecut atâta vreme: săptămâni, sau chiar luni bune. Mă întristez când îmi dau seama că am pierdut complet noțiunea timpului.

Aștept, așezată pe un scaun de lemn, inconfortabil. Aud un zgomot puternic în depărtare și tresar, iar apoi alerg la fereastra prăfuită, acoperită de o perdea mucegăită, pe care o dau la o parte delicat. Șterg praful de pe geam, ca să pot privi cu atenție și nu înțeleg de ce am mâna așa ridată, poate trebuie să o dau cu cremă când ajung înapoi acasă.

Speram să-l văd pe el venind cu barca, salvându-mă în sfârșit. Însă tunetul nu trăda sunetul motorului, ci doar începutul unei rafale de ploi, deloc obișnuită pentru perioada asta a anului, în zona asta secetoasă.

Frunzele pomilor se leagănă greoi și, dintr-o dată, începe să plouă cu găleata, iar natura parcă este sugrumată de șuvoaiele de apă ce cad din cer și nu se mai termină. Nu pot să plec acum și nici nu știu unde, dar pe de altă parte, nici nu pot auzi dacă se apropie cineva.

Se scurg orele, timp în care mă plimb de colo-colo în spațiul restrâns.

Mă gândesc la prima seară, cum m-a plimbat pe apele line ale deltei – atunci delta încă-mi părea frumoasă, nu intuiam groaza ce se ascundea printre copacii pădurii ce-o înconjurau, nu știam că oamenii pot fi monștri. Îmi amintesc ochii lui negri, cum îi atingeam vârful nasului cu buricul degetelor, cum râdeam, fără a-mi mai fi frică de broaște, cum ne-am oprit pe întinderea infinită de oglinzi în care se scălda soarele. Cerul prindea atunci nuanțe pe care nu le-am văzut niciodată, deși între apele acestea am crescut.

Șoaptele lui, cum mi-a promis că toate serile vor fi așa, că nu va exista seară în viața mea în care să nu mă plimbe cu barca lui.

Și a venit și seara următoare, și următoarea, și următoare… Nu mai știu câte au fost! Tresar și fac ochii mari când îmi amintesc: „Te așteaptă ceva în spatele cocioabei părăsite, de la marginea satului. Mergi drept prin pădure, pe cărarea pe care am mers de-atâtea ori amândoi și acolo te duci și sapi. Sapi chiar dacă n-ai cu ce. Atunci, să sapi cu mâinile! Și apoi, o să te aștept eu pe pontonul din fața acelei cocioabe, cu motorul bărcii pornit!”

Aștept nerăbdătoare să se oprească ploaia. Deschid ușa încet, încă mai curg picături grele de sub crengile stejarilor, miroase a pământ ud și-a praf, îmi înfund picioarele goale în noroiul proaspăt și dau ocol peretelui din stânga al cocioabei. Asta după ce mă asigur cu inima cât un purice că nu-i nimeni prin preajmă. Ajung în spate și parcă-mi amintesc ceva. Mă duc lângă un nuc bătrân, mă așez în genunchi și simt umezeala cum îmi trece prin materialul subțire al rochiei. Dar n-o să mai fii frumoasă! O să te găsească murdară, îmi amintesc singură și mă amărăsc, deși știu că n-am încotro!

Aici a lăsat el ceva pentru mine. Îmi înfig unghiile în pământ, printre frunzele căzute, printre crengi și dincolo de bălțile care încep să fie supte de pământul ce se încălzește imediat sub soarele arzător. Sap și îmi obosesc mâinile, mă opresc o dată la câteva minute, simt nădușeala cum îmi curge pe frunte.

***

_ V-am zis că trebuia să mergem la acea casă de la început, domnu’ Marian! spuse un bărbat în floarea vârstei, cu un început de chelie, îmbrăcat într-o uniformă de polițist sub care se zărea rotunjimea burții, ce ținea în lesă un câine lup, care adulmeca ceva în aer.

Un câine care avea un aer nemulțumit, furios, fiindcă ploaia care nu dădea semne să se oprească prea curând, începea să se joace cu mintea și simțurile lui.

_ Nu mi-a trecut prin minte că va fugi către același loc unde a venit și ultima oară, spuse el sec.

Ochii roșii trădau oboseala unui bărbat îmbrăcat în blugi și cămasă, trecut de 50 de ani, slab, cu ochi albaștri – aproape albi – afundați în orbite, cu părul blond rumenit și sprâncenele subțiri, aproape inexistente. Ridurile erau mult prea pronunțate pentru vârsta lui.

Stăteau toți trei adăpostiți, atât cât puteau, sub crengile unui stejar bătrân, care se întindeau ocrotiroare câțiva metri începând de la tulpina groasă.

_ În general, așa fac. Știu că sunteți fratele ei și îi vreți binele, dar au un tipar bolnavii ca ea. Vă zic eu, c-am mai văzut un singur caz așa. Și încă am coșmaruri și azi din cauza lui… N-ar fi trebuit să o lăsați să plece din spital…

Polițistul tuși greoi, din plămâni.

_ M-a omorât. Nu știu dacă ploaia asta de m-a udat până la chiloți sau dacă nenorocitele de țigări. Nu pot să mă las de ele, neam…

_ Sper s-o găsim, murmură Marian fără vreo urmă de speranță.

Deja câinele lup începea să dea semne de agitație, odată ce ploaia începu să se reducă în intensitate. Peste câteva minute, cei trei își făcură curaj să urmeze o cale știută doar de câine, confirmată pe alocuri de Marian, care mergea aplecat, cumva nesigur.

_ Reamintiți-mi, dacă are de atâta vreme probleme psihice, de ce nu ați dus-o la spital?

_ Am dus-o acum câțiva ani, dar mai tare o chinuiau. În cele din urmă, am promis că voi avea eu grijă de ea…

_ Ați preferat să vă sacrificați întreaga viață pentru sora dumneavoastră?

Pe domnul polițist îl luase gura pe dinainte și a regretat întrebarea chiar de dinainte să o încheie.

_ Părinții s-au dus de când aveam amândoi douăzeci și ceva de ani, n-aveam mare lucru, decât ce ne lăsaseră ei: casa bătrânească și traiul de aici, dintr-un sat uitat de lume. Muncind zi de zi, m-am obișnuit cu gândul că nu m-așteaptă propria viață și am ales să am grijă de ea – singura familie care mi-a rămas.

_ Da, vă înțeleg, vă înțeleg, spuse polițistul cu compasiune, simțindu-se inconfortabil.

Obrajii grași, proaspăt rași se înroșiseră de la efort și de la căldura ca de seră care se lăsa brusc.

Intră în stare de alertă când lesa îi fu trasă din mână de câinele concentrat.

_ Cred că ne-apropiem…

_ Da, nu mai avem mult…

Marian vorbea robotic. Peste câteva secunde, domnul Popescu dădu drumul unei curiozități ce-l măcina de ceva vreme, săpând în bănuielile ce apar inevitabil odată cu această meserie:

_ Spuneți-mi sincer: dacă vecina speriată de țipetele auzite nu suna la poliție, dumneavoastră ați fi făcut-o? Sau ați fi preferat s-o căutați singur și să vă chinuiți cu ea? Eu înțeleg c-o iubiți, dar știți că reprezintă un pericol…

_ Normal că v-aș fi sunat, a sărit Marian, scărpinându-se în părul scurt și rar. Nu încape îndoială! Știu că s-a ajuns prea departe.

În cele din urmă, pașii i-au adus în fața gardului de sârmă. Polițistul l-a urmat pe Marian, care s-a strecurat pe o portiță de lemn, îngustă, aproape ruptă. I-a făcut semn să tacă și pășeau lent, cu grijă la orice pas. Cu cât înconjurau casa, cu atât se putea desluși un glas înfiorător, care se lamenta. Un bocet care aproape împăienjena codrul, unindu-se cu sunetele pădurii întunecate, cu forfota animalelor și cu bărcile ce huruiau din depărtare.

Acolo au găsit-o pe Veronica, stând în genunchi, cu mâinile și rochia pline de noroaie care abia începeau să se usuce, cu o groapă adânc săpată în fața ei. Încerca să încropească, din ceea ce păreau niște falange acoperite de pământ, o nouă mână.

_ Dumnezeule, șopti polițistul la vederea acestei femei cu un păr lung, electrizat, alb-grizonat, cu urme uscate în el, roșiatice. Ăsta mai mult ca sigur e sânge întărit. Și ziceți că are doar 50 de ani? Arată mult mai în vârstă, îi șopti el lui Marian.

_ Da, nebunia te îmbătrânește.

Marian părea și mai agitat, deși polițistul se-aștepta să se liniștească odată cu găsirea dispărutei.

_ Veronica, sunt aici!

S-a apropiat de ea, neîncrezător, punându-și mâinile pe umerii care tremurau sub șuvoaiele de lacrimi. Aceasta a înghețat sub atingerea lui și s-a întors în reluare la el, de parcă i-ar fi trosnit oasele dacă se mișca mai rapid.

Domnul Popescu a înțeles că n-a fost niciodată mai dezgustat în cariera lui cum se simțea acum, văzând acel chip îmbătrânit, ridat, pătat, cu dinți lipsă când se despărțeau buzele, lăsând loc unor lamentări parcă scoase din iad.

_ A murit! A murit! A murit! repeta ea, la nesfârșit.

Marian s-a aplecat la urechea ei, strângând-o la piept. Părea că-i șoptește ceva, lucru care l-a deranjat pe polițist, mai ales că al său câine deja se agita de minute bune în mâinile lui. Acesta nu îi înțelegea pornirile, dar l-a ascultat, apropiindu-se de femeie. În groapa săpată zăceau oase împrăștiate și, undeva mai adânc, un craniu. Polițistului i-a stat inima în loc când l-a zărit.

_ Cine a fost îngropat aici?

Apoi a scos stația și a transmis rapid colegilor noile descoperiri.

_ Cine a fost îngropat aici? repetă polițistul întrebarea, mai agresiv de data asta, văzând că n-a primit niciun răspuns.

_ Nu știm. Nu avem de unde să știm, răspunse Marian impasibil.

_ Dar ați spus că este casa lăsată de la părinții voștri. E proprietatea voastră! Vor veni imediat colegii și vom rezolva problema…

Veronica nici nu-l privea pe polițist, parcă n-ar fi existat pentru ea. Se uita plângând la Marian și a început să spună, cu voce tare, o voce grea, răgușită:

_ Tudor mi-a promis că mă așteaptă. C-o să plecăm împreună. Și-acum descopăr că e mort. Dar de când timp a murit? Cât timp am fost răpită?

_ Cine a murit? Tudor? Cine e Tudor? interveni polițistul.

_ Hai, gata, taci, că nu știi ce vorbești. E doar în mintea ta, Tudor n-a existat!

Marian se întoarse la polițist și-i făcu cu ochiul.

_ Ba da, a existat, cum să spui asta! Nu știi când ne plimbam serile cu barca, cum mă certai că ajungeam prea târziu acasă? Mi-a promis c-o să mă aștepte mereu și de fapt…

Marian încerca s-o facă să tacă, o trăgea cu o tandrețe aspră la pieptul său, dar ea mai tare se agita și cuvintele ieșeau năvală.

_ Când l-ați cunoscut pe Tudor?

Domnul Popescu se încăpățâna, simțind că nu sunt doar cuvintele unei simple nebune.

_ Acum câteva luni, doar ce împlinisem douăzeci de ani când l-am văzut prima dată. A fost dragoste la prima vedere…

_ Șșș, gata, ți-am mai explicat că Tudor a fost doar în imaginația ta.

_ Ba a existat! Uite-l aici! Tu l-ai îngropat, mai ții minte? Tu l-ai îngropat!

_ Cred că știți mai multe decât vreți să spuneți, remarcă polițistul.

Marian se retrase de lângă Veronica, privind fugitiv în jurul său.

_ Pot să vă explic, dar între patru ochi. Veronica, așteaptă aici, așează-te, calmează-te. Nu mai plânge.

Domnul Popescu era uimit de calmitatea cu care-i vorbea surorii sale și de modul în care Veronica s-a așezat ascultătoare lângă stejarul bătrân, printre oasele pe care începuse să le aranjeze ca pe-un puzzle.

Se retraseră câțiva metri mai încolo, însă polițistul, suspectând vina celor doi, complicitatea, continua să țină mâna pe armă și să supravegheze femeia, ca nu cumva să fugă.

_ Să vă spun drept, Tudor a existat. Un turist chipeș, oarecare, ce ajungea în Deltă de două-trei ori în fiecare vară. Era un peregrin. Un singuratic fără familie, căruia îi plăcea să străbată lumea-n lung și-n lat. Și mai avea o barcă cu motor pe care se plimba în fiecare seară la asfințit. Într-o seară a găsit-o pe Veronica stând pe ponton și cred că s-a îndrăgostit de ea. Și ea de el. Imediat, s-a visat mireasa lui. De 30 de ani se îmbracă doar în alb… A plimbat-o de câteva ori, dar pentru el n-a rămas decât o aventură. Una din multele pe care le avea. După ce a înțeles asta, Veronica i-a mai cerut o ultimă plimbare și în seara aceea, pe la miezul nopții, sub lumina casei noastre părintești, am văzut-o cărând ceva după ea, plângând. Era disperată. N-am știut ce să fac și am ajutat-o să-l îngroape. Nu voiam să-și distrugă viața de la douăzeci de ani…

_ Ea l-a ucis, nu? De ce îl plânge? De ce îl mai așteaptă?

_ N-a trecut niciodată peste moment, ei încă i se pare că are douăzeci și ceva de ani, nu conștientizează că a trecut timpul. De atunci își amintește periodic ce s-a întâmplat, iar apoi uită, revine la momentul inițial. Când are astfel de pierderi de memorie i se pare c-a fost răpită, că cineva o ține departe de Tudor, să nu se vadă cu el. Se rănește singură, se taie și fuge.

_ De treizeci de ani n-a fost descoperit cadavrul? Nu l-a căutat nimeni?

_ Sătenii au presupus că s-a înecat. N-a fost nimeni suficient de apropiat de el încât să denunțe…

Marian părea că se spovedește pentru prima dată. Părea cu adevărat cutremurat de cele ce le făcuse, iar polițistul înțelegea gravitatea complicității lui, nebunia mascată sub chipul unui om normal, sănătos la cap. Nu știa care-l înspăimânta mai mult: sora care a înnebunit în urma crimei făcute sau fratele care conștientiza crima cu seninătate, fără urmă de remușcare.

Mă așez pe pământul care deja începe să se usuce. Mâna lui, în mâna mea. O simt așa rece, dar știu că o voi încălzi în cele din urmă. Închid ochii și-aș vrea să-i simt sărutul pe buze. Un gând îmi răsare în minte și îi deschid larg, panicată.

Marian. Marian e și el în pericol. Abia acum realizez că omul și câinele de lângă el îi vor face rău, că apoi mă vor răpi iar și pe mine. Trag cu coada ochiului și observ că s-a întors cu spatele la mine, că abia mă mai privea. Înainte de a mă ridica, îmi amintesc de piatra grea pe care se lipise atâta sânge și de lovitura pe care o rememoram de-atâta vreme. Piatra pe care Marian o îngropase alături de mirele meu. O iau în mână, o ascund sub faldurile de la rochie și mă ridic, prefăcându-mă slăbită. Nu știu ce noroc am, că în același moment câinele se agită, îl trage pe polițist în direcția opusă, iar eu am suficient timp să-mi iau avânt. Un sunet înăbușit, când îi lovesc moalele capului anunță căderea trupului greoi, direct pe pământ.

Marian îmi zâmbește, vine la mine, mă sărută cu foc pe buze și mă trage după el, luând piatra cu cealaltă mână. Alergăm pe ponton și urcăm în barca lui. „Ți-ai amintit ce ți-am șoptit mai devreme”, îmi spune el cu o notă de mândrie în glas, strângându-mă la pieptul slab, iar eu simt mirosul sudorii, atât de familiar.

Aproape că decolăm pe valurile mici ale deltei, lăsând valuri interminabile în urmă și undeva, spre cer, departe, deja începe să apună soarele sub apele stătute, creând umbre roșiatice pe cer. Zâmbesc, întinzând mâinile în față și îi arăt lui Marian ce bine se asortează cerul aflat la asfințit cu sângele de pe mâinile mele.