O „noapte eternă”, la fel ca pentru miliarde de oameni căzuți pradă unui somn adânc, e doar la un pas distanță.

             – Anastasia, când ai fost ultima dată acasă? mă întreabă Carter în timpul unei ședinței de dimineață. Ridic din umeri, încercând să par nepăsătoare.

 – Sunt bine, răspund. Munca e mai importantă decât odihna. Dacă găsim vaccinul, poate cei dragi nu vor mai trebui să trăiască într-o lume ca asta—o minciună pe care mi-o spuneam mereu.

Mă numesc Anastasia Afton-Antonescu și sunt cercetător la Institutul Global de Inovație a Vaccinurilor (IGIV) din Nova Haven, fostul Denver, Colorado, SUA. Fiecare clipă nedormită mă adâncește mai tare într-o lume în care nu am control. Credeți că știți ce va aduce viitorul? Vă înșelați. Vă lăsați impresionați de mașini zburătoare și hoteluri în spațiu, dar pentru toate lucrurile bune există unul rău, care să compenseze.

Ajung acasă pentru prima dată în două săptămâni. E târziu. Ușa e deschisă, luminile sunt stinse, se simte aerul închis al unei zile pierdute. Pășind pe podeaua rece, un nod apăsător mă cuprinde. O verific pe Elena, doarme, apoi mă îndrept spre dormitorul nostru. Klein e întors cu spatele la mine, învelit doar cu jumătate de pătură. Fac câțiva pași tăcuți către pat, nu vreau să-l trezesc. În momentul în care mă așez pe marginea patului, simt un amestec de teamă și vinovăție. Știu că în sinea lui îmi reproșează că mi-am neglijat familia din nou, că nu mai sunt acolo pentru el și pentru Elena. Pun capul pe pernă și mă pierd în gânduri:

Îmi amintesc de anul 2087… Timișoara devenise un loc atrăgător pentru turiști din întreaga lume, datorită sistemului avansat de turism virtual. Orașul, un amestec fascinant între trecut și prezent, îți oferea oportunitatea de a călători în timp. Aveai nevoie doar de ochelarii VR furnizați de agenție, pe care, purtându-i, un ghid virtual te conducea prin fiecare colț al orașului. În funcție de data pe care o selectai, clădirile și străzile prindeau viață, arătându-și aspectul din acea perioadă.

Mă plimbam pe stradă, iar atunci l-am întâlnit pe Klein: un bărbat cu părul lung, ușor vopsit în culori neobișnuite, și un zâmbet contagios. Părea, însă, pierdut. Am fost prima persoană pe care a văzut-o și a venit înspre mine pentru a-mi cere indicații. După ce mi-a mulțumit am crezut că fiecare va pleca în drumul său, dar m-a întrebat brusc: „E fascinant cum putem experimenta istoria, dar mă întreb cum putem învăța din ea pentru viitor. Crezi că vom avea vreodată un viitor fără limite?” M-a surprins într-un mod plăcut. Îmi aduc aminte și acum de ochii lui, căutând mai mult decât o simplă conversație turistică, căutând un răspuns despre umanitate. Nu am știut atunci, dar acea întrebare părea a fi o prezicere a ceea ce avea să vină. Noi doi, străini din colțuri diferite ale lumii, am început o conversație care a durat toată noaptea.

Retrăiesc toate momentele petrecute cu el împreună, până când simt că somnul mă compleșește. A doua zi, mă trezesc devreme. E una dintre rarele mele zile libere, Klein insistase să petrecem timp în familie. Încerc să-mi alung gândurile legate de muncă, dar plutesc încă prin mintea mea ca un nor greu. În bucătărie, Klein pregătește o omletă, iar Elena stă întinsă pe podea, cu ochii fixați pe o hologramă ce plutește deasupra unui mic dispozitiv rotund. E concentrată pe un joc nou pe care i-l cumpărasem recent: HoloQuest—un sistem de realitate augmentată care generează pe podea un labirint interactiv. Hologramele se schimbă în timp real, iar jucătorii trebuie să își ghideze avatarul prin obstacole cu ajutorul unor comenzi vocale și gesturi.

– Mergi înainte, șoptește Elena, ridicând mâna dreaptă. Avatarul său, o fată cu armură strălucitoare, își face drum prin labirint.

– Ești aproape de ieșire? întreb, așezându-mă pe un scaun.

Elena nici măcar nu mă privește.

– Da, dar e plictisitor, mamă. Totul e mereu la fel!

Klein se întoarce spre ea, cu tigaia în mână.

– Cum să fie plictisitor? Jocul e nou-nouț, ai insistat să ți-l luăm.

Elena își lasă mâinile în jos, iar holograma dispare.

– Păi… Nu știu… Nu țin minte să-l fi vrut. Oricum jocurile nu mă mai entuziasmează deloc.

Schimb o privire cu Klein. Tonul fetei e lipsit de energie, iar lapsusul ei îmi provoacă o ușoară îngrijorare.

– Poate ar trebui să ieșim un pic mai târziu, am sugerat. Aerul e mai curat azi, te-ai mai limpezi. Mergem pe terasa de pe acoperiș.

– Pentru ce? Să privim aceleași clădiri, aceleași drone? spune Elena, încrucișându-și brațele. Nu vreau!

Klein lasă tigaia pe masă cu o mișcare bruscă. Ochii lui, de obicei blânzi, sunt plini de frustrare.

– Știi, nu sunt sigur cât mai pot suporta asta, spune el, vocea tremurându-i ușor. E greu să fiu singurul aici pentru Elena, în timp ce tu…

– Klein… îl întrerup, vocea mea e slabă.

– Nu, serios! Toată ziua suntem doar noi doi. Nici nu știu când ai dat ultima dată pe-acasă mai mult de câteva ore.

Simt cum un val de vinovăție mă cuprinde.

– Știi că fac asta pentru noi…

– Știu, dar poate că ar trebui să începi să faci asta CU noi, spune el, având o urmă de amărăciune în glas. Faci vaccinuri pentru alții, dar când ai să vezi că noi suntem cei care avem nevoie de tine cel mai mult?

Elena stă în tăcere, jucându-se absent cu dispozitivul. Apoi, brusc, îl împinge deoparte.

– Nu mi-e foame! Mă duc în cameră, spune ea, ridicându-se încet.

– Elena, măcar mănâncă puțin, zic eu, dar ea pleacă, trântind ușa ușor în urma ei.

Mă uit spre Klein, dar el își întorsese privirea spre geam, mușcând absent dintr-un toast. Tac pentru tot restul zilei, gândindu-mă: oare chiar greșesc? Ce nu fac bine? Cum să fac să fie bine? Am crezut că prezența mea… îi va bucura. Așa se întâmpla de obicei, dar acum… nu mai înțeleg nimic.

Stau tot acest timp și mă gândesc anul 2095… Eu și Klein ne căsătorisem recent. Elena tocmai ce venise pe lume, cât de fericiți eram… O fetiță cu ochi mari și curioși, un miracol pentru noi doi. Klein își dorea o viață liniștită, dar eu, în schimb, aveam alte planuri. Am ales să ne mutăm în orașul natal din SUA al lui Klein, unde am început să lucrez la un spital și să îmi aprofundez cunoștințele în domeniul cercetării medicale. După câțiva ani, într-o noapte, am analizat un pacient decedat și am descoperit că murise din cauza unei tulpini noi a virusului. În scurt timp am devenit prima româncă cercetătoare la IGIV. Realizarea mea profesională era un vis devenit realitate, dar cu ce preț? Departe de familie, izolată în laborator, am sacrificat tot ce însemna viața personală… Devenisem voluntar o străină pentru cei care mă iubeau.

Acum, familia noastră e la fel de tăcută ca orașul—doar sunetul slab al sistemelor de purificare a aerului se mai aude în cartier. Îmi torn un pahar cu apă în timp ce telefonul de pe tejghea începe să vibreze. E Carter, un coleg de la laborator.

– Anastasia, ești pe fază?

– Am de ales? întreb, încercând să par alertă.

– Am primit noile rezultate despre Nox Aeterna. Se pare că simptomele inițiale sunt mult mai subtile decât am crezut. Încep să apară cu zile sau chiar ore înainte de faza terminală. Lapsusuri, pierderea apetitului, iritabilitate, schimbări de respirație…

– Dar e imposibil, Carter. Virusul nu poate intra într-un spațiu izolat.

– Știu asta, dar mai e ceva… Virusul poate rămâne inactiv pe suprafețe mai mult decât am crezut inițial. Dacă ai intrat în contact cu cineva infectat și apoi ai dus ceva acasă…

Vorbele lui răsună ca un ecou. Îmi aduc aminte de ultimele săptămâni. Rar eram acasă. Dacă veneam, nu stăteam mai mult de câteva ore, îmi curățam hainele întotdeauna înainte să intru în casă… Oare îmi scapă ceva?

– Anastasia, trebuie să începem iar testările zilnice, cât mai repede.

Privesc în gol, cu paharul de apă în mână. Simt brusc o senzație ciudată, un disconfort care nu provine doar de la oboseală sau stres, ci din ceva mai profund: știu că virusul e aici, undeva, în mine, în noi. Poate că nu am încă simptome, dar învățasem că asta nu înseamnă nimic. Te roade pe dinăuntru. Virusul își croiește drum prin trupul tău asemenea unui hoț, fără să fii conștient că viața îți e furată.

Mă duc spre dormitorul Elenei. Intru în cameră fără să aprind lumina. Mă apropii încet de pat și mă opresc, ascultând-o. Respirația ei e regulată. Poate prea regulată. Încerc să-mi potrivesc respirația cu a ei, dar ceva pare… diferit, aproape imperceptibil. O pauză mai lungă între inspirații, poate un șuierat abia auzit. „Sunt doar paranoică,” îmi șoptesc, încercând să-mi alung gândurile. Am decis să nu o mai trezesc, ci să o duc direct la spital. O acopăr cu o pătură și ies din cameră, lăsând totul în urmă, fără să mă gândesc prea mult. Analizez fiecare pas pe care-l fac, gândindu-mă că virusul poate fi deja în interiorul casei, pe suprafețele pe care le ating. „Trebuie să o salvez…” îmi spun, îndepărtându-mă de casă.

Instinctul îmi spune să o duc direct în laboratorul meu, departe de privirile curioase ale personalului spitalicesc. Dacă cineva poate înțelege ce se întâmplă cu ea, aceea sunt eu. O conectez la aparatele de monitorizare. Încerc să-mi mențin calmul, dar inima îmi bate cu putere. Elena stă nemișcată, cu ochii ușor larg deschiși, confuză.

– Mamă? Ce îmi faci? De ce sunt aici? Mă doare, mamă… vocea ei tremură, iar ochii ei sunt plini de neliniște.

Caut semne clare, dar nimic nu pare să fie suficient de evident pentru a-mi confirma paranoia.

– Te rog, Elena, stai calmă, o să fie bine. Așteaptă puțin. O să aflu ce se întâmplă.

Telefonul meu începe să vibreze. Klein. Îi văd mesajele și mă înfiorez: „Anastasia! Unde sunteți?” Dar nu îi răspund. O privesc pe Elena, care pare să se liniștească.

Însă ce nu știusem e că în spatele ușilor închise ale institutului, virusul are o inteligență a lui și râde la toate încercările mele de a-l decoda… În 2100, Soarele a produs o furtună solară atât de puternică, încât a accelerat topirea ghețarilor. Orașe întregi au fost înghițite de ape, miliarde de oameni din zonele calde și coastiere ale globului au murit sau au fost nevoiți să își părăsească casele, fără să se aștepte la ce avea să urmeze—NA-VX2-00—o mutație realizată în urma combinării în ocean a virusurilor antice, eliberate din adâncurile ghețarilor topiți din Antarctica. La început părea doar o infecție obișnuită, însă a evoluat, în câțiva ani, într-o pandemie devastatoare. Nox Aeterna și-a caștigat numele actual în urma milioanelor de oameni care au început să moară brusc în somn, în fiecare noapte.

Cum am ajuns aici? Și totuși, mă întreb: mai există vreo speranță? O cale de a opri acest proces? Sau suntem condamnați, fiecare dintre noi, la o „noapte eternă”, fără salvare…?

Telefonul sună pentru a opta oară. Știu că Klein nu se va opri, dar nu am timp de explicații. Îmi repet în minte că tot ce fac e pentru Elena, pentru el, pentru noi. Arunc telefonul pe masa din laborator, concentrându-mă pe analizele care tocmai se finalizaseră.

În încăpere e o liniște apăsătoare, spartă doar de sunetele ușoare ale aparaturii care analizează în timp real probele Elenei. Deși afară totul pare să se desfășoare într-un ritm accelerat, aici totul stă pe loc. Carter, însă, intră brusc, tensionat:

– Anastasia, trebuie să vii! Soțul tău e la intrare. Face scandal.

– Klein? Ce face aici?

– Cere să intre. Spune că e urgent. Securitatea încearcă să-l oprească, dar refuză să plece.

Ies din laborator, urmând pașii rapizi ai lui Carter până la camera de supraveghere. Pe unul dintre monitoarele mari, Klein apare clar, stând în fața intrării principale a institutului. Lovește cu pumnii în ușa securizată, strigând furios:

– Anastasia! Știu că ești aici! Deschide-mi ușa! Unde e Elena? Ce-i faci?!

Chipul lui e descompus de furie, dar în spatele acelei revolte e o disperare pe care o cunosc prea bine. Pare să nu se mai gândească la nimic altceva în afară de Elena.

Unul dintre agenții de securitate încearcă să-l calmeze, ridicând mâinile în semn de pace:

– Domnule, vă rog să vă liniștiți! Acesta este un spațiu restricționat. Nu puteți intra fără autorizare.

– Autorizare?! Soția mea lucrează aici! Fiica mea este aici! Și voi îmi spuneți de autorizare?! strigă Klein, făcând un pas spre agent.

Privesc ecranul, fără să spun nimic. Carter se uită la mine:

– Vrei să vorbesc eu cu el? Sau să-l lase să intre?

– Nu. Nu poate intra. Nu e parte din personal, orice contaminare ar fi un dezastru.

Pe ecran, Klein continuă să protesteze. Când agenții de securitate se apropie de el pentru a-l calma, începe să se zbată, încercând să se strecoare pe lângă ei. Îl văd cum gesticulează frenetic, cum vocea lui devine din ce în ce mai ridicată, mai haotică.

– Nu vă dau voie să mă opriți! Anastasia! Anastasia, știu că mă auzi!

Un alt agent se apropie cu o seringă de sedativ. Klein se împotrivește din toate puterile, dar e depășit numeric. În câteva clipe, corpul lui a începe să cedeze sub efectele injecției. Mișcările îi încetinesc, vocea lui se transformă într-un murmur slab.

– Anastasia… te rog… doar spune-mi că Elena e bine… șoptește, înainte să leșine.

Nodul din gâtul meu devenise prea greu de ignorat. Mă întreb a nu știu câta oară dacă sacrificiile făcute pentru cercetări sunt justificate. Când știința îți fură umanitatea, mai ai vreun drept de a salva pe cineva?

Carter mă privește cu o expresie neutră:

– L-au calmat. Îl duc într-o cameră de izolare până se trezește.

Dau din cap, fără să-mi iau ochii de la ecranul pe care Klein e ridicat și dus de agenți. Nu știu dacă făcusem alegerea corectă. În acel moment, eram prea concentrată pe analizele Elenei pentru a mă gândi la altceva.

– Anastasia, te întorci în laborator? întreabă Carter.

– Da, spun încet. Trebuie să aflu ce se întâmplă înainte să fie prea târziu.

Ies din camera de supraveghere, lăsându-l pe Klein în grija securității.

După ce mă întorc în laborator, simt o adâncă neliniște în aer, un sentiment care nu mă părăsea de ceva vreme. Elena pare să fie într-o stare mai calmă acum, știu că ceva nu e în regulă, dar sunt obosită, îmi e greu să rămân concentrată. Mă așez pe un scaun, de la un timp, ochii mi se închid. Abia ce încep să adorm, când simt o prezență în laborator. Am crezut că era doar o halucinație datorată oboselii, dar o senzație rece îmi străbate coloana vertebrală. Cineva intră, însă rămân complet nemișcată. Ridic privirea, dar corpul meu e mult prea epuizat pentru a reacționa în vreun fel. Somnul mă cuprinde rapid, lăsându-mă pradă unei stări de semi-conștiență.

La scurt timp am un vis, totul e haotic. O văd pe Elena în fața mea, zăcând pe pat, pare să fie cuprinsă de panică. Privește cu disperare o siluetă ce se apropie de ea tot mai tare, ochii ei sunt larg deschiși, parcă disperați după ajutor.

– Ajutor, mama! Mă omoară! De ce stai și nu faci nimic? strigă ea, vocea ei tremurând de frică.

Simt o mare greutate pe piept, dar nu reușesc să reacționez. Vreau să mă mișc, să o salvez, dar corpul meu e imobilizat. Aș vrea să o iau în brațe și să o protejez, dar nu pot.

Visul se schimbă brusc. În jur, văd atâția oameni… Fețele lor sunt palide și șterse, ca niște ființe venite din iad. Unul dintre ei pare să fie Klein. Toți se mișcă cu privirea lipsită de viață, iar Klein dispăre printre ei, ca o umbră în noapte. Acum înțeleg—toți sunt morți.

O groază imensă mă cuprinde și realizez că virusul nu ne afectează doar trupurile, dar ne ia și identitățile. Înghite tot ce știm, tot ce suntem, transformându-ne în umbre a ceea ce fusesem odată.

Silueta din spatele meu vine acum înspre mine. O recunosc—e aceeași prezență pe care o simțisem fix înainte de a adormi, dar acum o văd clar. Mă trezesc brusc din somn și mă simt complet stoarsă de puteri. În fața mea, Elena doarme liniștită. Îi deschid ochii, să mă asigur că e bine, dar respirația ei începe să devină tot mai rapidă și mai alertă. Mâinile i se mișcă nervos pe lângă corp, iar ochii ei se întorc peste cap în mod haotic, ca și cum vedea ceva ce eu nu pot percepe. Mă privește pentru o fracțiune de secundă, un zâmbet forțat îi apare pe față, apoi începe imediat să se răsucească și să țipe. Mă sperii de moarte și știu de ce—Nox Aeterna. Îmi trec prin minte toate cercetările despre virus: cum pătrunde rapid, fără să lase urme vizibile, iar când apar simptomele, e deja prea târziu. Cum se transmite prin contact cu o persoană infectată… Cum că partea cu adevărat înfiorătoare e alta: nu ucide repede. Ajunge la creier, preia controlul și nu doar al corpului, ci și al amintirilor, al comportamentului. Așa poate să se strecoare printre cei sănătoși, să imite perfect victima, să se integreze în comunitatea ei… Și îmi dau seama abia scum că a-i salva pe cei dragi era o misiune aproape imposibilă.

În disperare, mă chinuiesc să scot un strigăt: „Carter!” Caut un ajutor, dar nu știu ce se întâmplă cu Elena. „Carter!” strig din nou. Îmi simt mintea copleșită de panică, iar gândurile devin tot mai tulburi. Dacă el e infectat, dacă totul e din cauza lui? Ies pe hol cu pași grăbiți, sprijinindu-mă de pereți. Un presentiment rău mă cuprinde în piept.Vreau cu disperare un răspuns, dar totul scapă de sub control. Deschid ușa fără să mă gândesc, intrând brusc în laboratorul lui Carter, și văd aceeași siluetă din vis stând în fața mea. Privirea mea se oprește instantaneu, înghețată, pe imaginea de pe masa de lucru. E Klein. Corpul lui e întins acolo, palid, inert, dar ce mă cutremură cu adevărat e faptul că e dezbrăcat, iar în jurul lui sunt echipamente de experiment: analize, diagrame, și acele mici sticle cu seruri care au să-l transforme într-un simplu subiect de testare.

– Carter… spun dintr-o suflare, dar el pare mai distant ca orice altă dată. Ce dracu se întâmplă?

– Ce faci aici? îmi răspunde surprins.

– Ce ai făcut, Carter? Mă înnebunești! Elena… Klein… I-ai omorât?!

– Ești… nebună? Nu înțelegi ce se întâmplă? Toți suntem deja infectați, și eu, și tu… Tot ce facem e doar o pierdere de timp.

Nu-mi vine să cred că cel cu care discutam despre soluțiile de vaccinare e atât de împăcat, însă ochii lui îl trădează—văd imediat în ei o frică pe care nu o poate ascunde. Vocea îi tremură. Virusul deja pătrunsese și în sângele lui, nimeni nu e în siguranță, nici măcar cei care credeau că au control asupra situației.

–  Tu nu ai renunțat niciodată atât de ușor… De ce o faci acum?

– Anastasia, nu e vorba despre a renunța, răspunde el, privindu-mă fără milă. E vorba despre a ști când ai pierdut. Azi poți avea totul, iar mâine nimic.

– Ce… Ce  vrei să spui cu asta? Tot ce am realizat până acum… poate e cheia spre ceva mai bun…

– Nu mai putem face față situației. Virusule imprevizibil—învață, se adaptează și devine tot mai greu de identificat. Uite exemplul, în fața ta, îmi spune, arătând spre cadavru.

Nu mi-am dat seama la început dacă era real, dar am recunoscut imediat cicatricele de pe pielea lui. E chiar Klein, cel pe care îl iubeam… Cuvintele lui Carter mi-au pătruns în inimă ca un cuțit. Mă uit la el cu ochii mari, plini de groază. În acele clipe, în fața mea, Carter devenise tot ce uram. El a distrus toate idealurile mele, odată cu speranța că știința va salva oamenii. Lumea asta pe care o construisem… e un eșec.

Rămân tăcută. Nu mai am niciun control, nici măcar asupra propriilor acțiuni. Șocul mă lovește din toate părțile, dar într-un moment de luciditate, instinctul mă împinge să acționez.

– Noapte bună, Carter,îi spun ridicându-mi capul din podea. El mă privește intrigat, apoi, fără să mai gândesc, îmi iau impulsul din toată furia pe care o resimt. Mă năpustesc și îl împing cu toată puterea mea prin sticla geamului—murise deja în interior, nu mai era nimic uman în el. El dă înapoi, dar nu apucă să reacționeze. Într-o fracțiune de secundă, totul devine ireal. Geamul se sparge cu un zgomot asurzitor. Noi doi, lovindu-ne și căzând în aer cu o viteză amețitoare, am străpuns liniștea unui laborator aflat la etajul 113.

Brusc, în jurul nostru, văd doar luminile orașului pierind în întunericul nopții eterne. Știu că, în acest moment, nu mai îmi rămâne decât să sper la zorii ce o vor înfrunta, la o scânteie care, deși slabă acum, ar putea aprinde iar un foc în sufletul umanității. Poate că noaptea asta nu e sfârșitul, ci doar preludiul unui nou început…