Oase

Andru nu-și dorea să plece acasă. Petrecerea de Halloween era în toi, deși era abia amiaza. Se scuză față de gazde și ieși afară. Imediat îl urmară cei trei prieteni ai săi.

            ― Ai șaptișpe ani, mă! îi reproșă Marian. Încă ți-e teamă să nu întârzii la cina cu mămica? Știu că doar pe ea o mai ai, dar zău așa, parcă te ține în lesă.

            ― Da, interveni Alex. Măcar azi te poți distra și tu. E invitată și fata aia din ultimul an, după care ți s-au aprins călcâiele. E șansa ta s-o faci să te observe.

            ― Îhî, dădu din cap și Anton, fără să-și dezlipească privirea din telefon.

            Andru nu se lăsă înduplecat. Le trânti prima scuză care îi veni în minte, cum că ar fi ziua mamei sale și vrea să o prindă acasă înainte să plece la muncă, apoi plecă. Nu îi mințise, chiar era aniversarea mamei sale, așa că trecu pe la un magazin și cumpără un buchet de crini și un tort cu vișine. Totuși, adevăratul motiv pentru care plecase prea devreme era că nu avea curajul să meargă noaptea pe drum, nu după întâmplarea de dimineață.

            Casa lui se afla în apropierea cimitirului din sat. Mereu o lua pe scurtătură prin cimitir. Nu îi fusese teamă de multă vreme, dar acum era îngrozit. Cu o zi în urmă avusese loc o înmormântare, iar în zori groparul găsise mormântul deschis și cadavrul mâncat. Nici măcar nu era primul incident de acest fel. De vreo două săptămâni tot descopereau morminte răscolite și părți lipsă din cadavre, iar după felul mușcăturilor, sătenii credeau că era vorba de niște câini hămesiți, așa că apelaseră la un adăpost de animale din zonă care să ia câinii vagabonzi ce se aciuaseră pe acolo, dar degeaba. Și incidentele deveneau tot mai dese și mai neliniștitoare. Din ultimul cadavru nu mai rămăsese decât torsul, ceea ce ridica și mai multe semne de întrebare, mai ales acelora care își dăduseră cu părerea că ar fi mâna vreunui grup satanist. La început lipsiseră degete, apoi câte o mână întreagă sau un picior, dar nimeni nu-și imaginase că va dispărea aproape tot corpul.

            Trecu de uliță și se opri nehotărât la răscrucea drumurilor. Pe scurtătură i-ar fi luat mai puțin de zece minute să ajungă acasă, pe când pe drumul principal peste douăzeci. Cam fără tragere de inimă, voi să aleagă calea cea lungă, când îi ajunseră la ureche vocile unor oameni. Se certau lângă porțile cimitirului. Urcă scurta porțiune de stradă, oprindu-se lângă bătrânul Costel, un alt gură-cască pe lângă ceilalți vecini ieșiți în fața porților.

            ― Nea Costele, ce se întâmplă?

            ― Familia celui îngropat ieri e supărată. Ei cred că a fost vreun nebun care a dezgropat mortul și a furat bucăți din el. Cică vor să pună camere de supraveghere, dar nu pe banii lor, de fapt, cer despăgubiri și vor să dea în judecată pe cineva, de preferat pe ăla care a desacralizat cadavrele.

            ― Nu le-a zis nimeni că au fost niște animale?

            ― Ei nu cred așa ceva, băiete, și ca să fiu sincer, nici eu. Ce animal ar săpa doi metri sub pământ pentru niște oase și cum ar putea rupe în bucăți un sicriu de lemn nou-nouț încât să rămână numai așchii? Ții minte că la început mormintele răscolite conțineau doar oase albe. Abia de vreo trei zile sunt deschise alea cu morți îngropați de curând. Eu zic că o fi vreun nebun care are vreun fetiș cu mortăciuni sau vreun grup de ăla de adolescenți tembeli care fac nu știu ce ritualuri în nopțile astea de… Cum se chema mascarada aia care a devenit la modă de vreo câțiva ani încoace?

            ― Halloween.

            ― Așa, că și anul trecut m-am trezit cu idioți care au crucificat pisici negre și le-au atârnat de porțile cimitirului. Pe vremea mea nu erau blestemății de astea…

            Andru dădu aprobator din cap și trecu pe lângă grupul certăreț. Vocile lor îi dădeau curajul să o ia pe scurtătură, plus că mai erau oameni prin cimitir, așa că se simțea oarecum în siguranță. Drumul cu brazi de-o parte și de alta îi dădea totuși o stare de neliniște și se tot uita peste umăr, până se opri brusc și își zise că e paranoic. Lângă baza câtorva cruci de lângă drum se aflau cutii cu mâncare, aceleași pe care le observase și dimineață, dar complet neatinse, ceea ce era ciudat, pentru că pisicile vagaboande ar fi trebuit să le termine pentru masa de seară. Căută cu privirea în jur, mai ales pe băncile pe care deseori se lăfăiau la soare felinele, dar nimic. Abia acum își dădea seama că, în afară de șuieratul vântului și de murmurele oamenilor, nu se auzea nimic altceva, nici măcar păsările. Își continuă drumul, dar când ajunse în fața mormântului ce fusese dezgolit până în urmă cu câteva ore, nu se putu abține să nu se oprească și să îl cerceteze.

            Era chiar la marginea drumului. Groparul îl acoperise din nou cu pământ plin de așchii. Cimitirul era plin de cripte, dar câteodată se mai găsea și câte un mormânt obișnuit. Acum că se gândea la asta, criptele nu fuseseră distruse, doar mormintele obișnuite.

            ― Pentru că la astea are acces mai ușor…, murmură Andru, fixând cu privirea portretul de pe monumentul sepulcral.

            Părăsi în grabă cimitirul și ajunse acasă tocmai când mama sa se pregătea să plece. Îi dărui florile, iar ea îl sărută pe obraji și-l îmbrățișă, dar nu rămase să guste tortul.

             ― Trebuie să ajung la gară, dragule. Merg la niște cursuri de stomatologie în București. Revin în trei zile. Te descurci tu. Ți-am lăsat niște bani în bucătărie. Să mă suni dacă ai nevoie de ceva. Pa!

            Andru o urmări până dispăru pe ulița drumului principal, apoi răsuflă ușurat. Afară se înnora și peste câmpuri se iveau vălătuci de ceață groasă. Și-ar fi dorit să fi rămas la petrecere, ba chiar lua în considerare să se întoarcă acolo, dar începu să picure. Oftând, se întoarse în camera sa și se apucă să-și facă temele. Ațipi în curând.

            Îl trezi soneria telefonului și abia atunci își dădu seama că se înserase. Camera era cufundată în întuneric. Își verifică telefonul. Trecuse de 20:30 și ratase mai multe apeluri de la prietenii săi. Se ridică de la birou și îl sună pe Marian. Voia să aprindă lumina, dar se duse întâi să tragă perdelele pe geam, deși, la ceața densă de afară, nici nu mai era nevoie. Rămase în dreptul ferestrei, uitându-se absent în direcția cimitirului și așteptând ca Marian să îi răspundă.

            ― Seara bună! se auzi vocea băiatului, iar după zgomotele de fundal, Andru înțelese că nu era singur și probabil, nici prea treaz. Ce faci, mă? De ce nu răspunzi?

            ― Scuze, băieți! Am adormit… Ce e?

            ― Am ieșit de la petrecere, care a fost extrem de plictisitoare după câteva ore, și ne gândeam să trecem pe la tine să jucăm Outlast… ăla nou, merge și un Call of Duty. Ce zici?

            ― Hm, nu e cam târziu?

            Bătea vântul afară și răsfira ceața pentru câteva momente, ca apoi să fie iar de nepătruns. Andru aproape își lipi nasul de geam. Zărise ceva alb ca zăpada mișcându-se pe lângă o criptă și inima începu să-i bată agitată.

            ― E weekend mâine, îl readuse Marian cu picioarele pe pământ. Deci să nu venim? Mă, mai ești pe fir?

            ― Nu știu sigur… În fine, puteți veni. Mama e plecată pentru trei zile, așa că puteți dormi la mine, dar nu o luați pe scurtătura din cimitir. Veniți pe drumul principal.

            ― Dar ce are scurtătura?

            Vântul suflă din nou ceața și acum Andru era convins că se mișca vreun animal sau altceva pe acolo. Se gândi la un om, dar dintr-un oarecare motiv ideea îi părăsi cugetul imediat. Se mișca prea ciudat ca să fie un om… sau așa i se păruse.

            ― Ce naiba e cu tine, Andru?

            ― Scuze, abia m-am trezit și sunt puțin amețit. Nu puteți veni pe scurtătură, pentru că au avut loc niște incidente ciudate recent și porțile sunt închise, mai ales de Halloween. Dacă vă zărește vreun vecin, va chema imediat poliția.

            ― Bine, hai că am înțeles. Ne vedem în juma de oră!

            Andru dădu să mai spună ceva, dar cum Marian îi închise, se decise să meargă în bucătărie să pregătească niște gustări pentru ei, totuși, înainte, își scoase camera de filmat și o puse în fața geamului, îndreptată spre cimitir. Spera ca avertismentul cu poliția să-i țină departe de scurtătură pe băieți.

            Puse niște floricele cu unt la microunde și prepară la repezeală niște sandviciuri. Abia încălzi niște felii de pizza că Marian și Alex ajunseră deja.

            ― Am adus niște beri.

            ― Mersi, Alex. Anton nu a venit cu voi?

            ― Ba da, dar l-a sunat gagică-sa și a rămas în urmă, replică Marian. Apropo, nu știu ce polițiști visai tu, că nu era nimeni pe la porțile din față și nici la ieșire. Pustiu, deși chiar erau închise cu lacăte.

            ― Deci ați venit pe scurtătură? rosti Andru cu un nod în gât, simțind un fior rece pe șira spinării.

            ― Da, ai adus jocurile?

            ― Lasă naibii jocurile, Mariane! se răsti Andru. De ce n-ați ascultat naibii să veniți pe drumul principal? Dacă știam că așa veți proceda, nici nu vă primeam la mine.

            ― Ce ai, mă? De când vorbești tu în halul ăsta?

            ― De când sunteți voi dobitoci și nu ascultați. Vreți senzații tari?

            Cei doi băieți îl priveau stupefiați, ca și cum o luase razna dintr-un motiv stupid. Andru inspiră adânc pentru a se calma, apoi le făcu semn să se așeze la masă. Pe urmă ieși afară să-l caute pe Anton. Se uită în curte, în fața porții, pe drum, chiar și spre cimitir. Nimic. Ascultă puțin pentru a prinde câteva șoapte. Băiatul nu putea fi prea departe. Auzea burnița ce curgea din ceață, vântul și niște trosnituri ușoare, ca atunci când arde focul în sobă sau… ca un animal ce sfărâma oase în dinți, însă nu-și putea da seama de unde vin acele zgomote înfiorătoare. Începu să îl strige pe Anton, tot fără rezultat. Neliniștea sa atingea cote alarmante. Panicat, intră în casă și se repezi la telefon. Voia să cheme poliția, însă Anton își făcu brusc apariția.

            Băiatul era plin de noroi și frunze din cap până-n picioare și tușea de zor, o tuse asemănătoare unui grohăit. Aproape se târî în patru labe până la canapea și rămase nemișcat acolo.

            ― Ce-ai pățit? îl repezi Alex, înmânându-i un pahar cu apă, dar Anton îl refuză. Să vezi ce castane o să-ți iei de la Andru că i-ai murdărit canapeaua.

            ― Am căzut, bolborosi Anton pe un ton scheunat, deloc asemănător cu vocea lui obișnuită, apoi  iar îl cuprinse un acces de tuse care îi dădea fiori lui Andru.

             Cât ceilalți doi băieți făceau mișto de Anton, Andru se duse în camera sa să își sune mama. Totuși, atenția i se îndreptă instantaneu asupra camerei de filmat. Puse înregistrarea pe repede înainte. În puținele momente în care se rărise ceața, surprinse la început aceeași siluetă sinistră mișcându-se printre morminte. Dispăru pentru o vreme și reapăru iarăși când îi zări pe cei trei prieteni ai săi. Îi urmări de la distanță, dar Andru observă că acea creatură era puțin mai mare decât cu câteva minute mai devreme. Îl văzu pe Anton oprindu-se lângă ieșirea din cimitir și vorbind la telefon. Când Marian și Alex dispărură din peisaj, creatura se apropie de gardul de sârmă de doi metri. Era cu un cap mai înaltă decât gardul. Îl sări dintr-odată și se năpusti asupra lui Anton, trântindu-l în șanț. Ceața acoperi iar împrejurimile, însă se văzu pe el în curte, căutându-și prietenul și cum ceea ce semăna cu Anton îl urmase aproape imediat, redresându-și mersul din patru labe.

            Andru tremura când închise înregistrarea. Ar fi putut-o analiza mai bine și sigur ar fi descoperit detalii noi, dar era conștient că dacă mai lipsea mult, creatura aceea urma să atace din nou. Dacă putea vorbi, sigur era dotată cu inteligență și, mai rău, poate avea deja un plan prin care să scape de toți trei. Instinctul îl îndemna să fugă și l-ar fi ascultat… dacă nu ar fi fost în joc viața prietenilor săi. Trebuia să acționeze în așa fel încât să scape cu viață. Se duse înapoi în bucătărie.

            ― Unde ai stat atâta? îl întrebă Alex.

            ― Cu mama la telefon. Mi-a dat instrucțiuni să-i bag ghivecele cu flori în pivniță și să pun butoaiele la apă. Mă ajutați și voi? Va merge mai repede treaba și pe urmă ne jucăm.

            Andru spera din tot sufletul că nu-i tremura vocea și se străduia să se poarte cât mai normal.

            ― Eu nu mă simt prea bine, grohăi Anton. Vă aștept aici.

            ― De fapt, și eu aș prefera să rămân aici, zise Alex.

            ― Mișcă-te, băi, că tu termini toată pizza și sandviciurile până terminăm noi treaba.

            ― Păi atunci de ce le-ai mai pus în fața mea, dacă nu voiai să le mănânc? Oricum, nu am văzut ghivecele cu flori ale maică-tii pe afară.

            ― Sunt pe mese o parte și restul agățate de ulucele magaziei.

            ― Nu-s așa multe, vă descurcați și singuri.

            ― Bun, atunci să nu te mai prind veci pe la mine.

            Alex oftă teatral și se ridică de pe canapea, însoțindu-i afară. Imediat ce ieșiră, Andru îi trase de braț după el.

            ― Faceți cum vă spun și s-ar putea să supraviețuim, le șopti el.

            ― Ce naiba te-a apucat, mă? se răsti Alex, iar Andru îi trase o palmă.

            ― Taci, idiotule! Mișcați-vă sau veți ajunge niște morți mișcători ca Anton! Eu v-am avertizat, acum depinde doar de voi. Fugiți cât vă țin picioarele pe drumul principal!

            ― Nu mi-am luat geaca, se plânse Alex. Tu ești nebun.

            ― Așa mă tentează să te las naibii în urmă de cretin ce ești. N-aveți decât să muriți ca niște proști, dacă vă e greu să fugiți până în sat.

            Fără să mai stea pe gânduri, Andru o luă la fugă, fără să se mai uite înapoi. La scurt timp fu ajuns din urmă de ambii băieți.

            ― Nu te-ai purtat așa ciudat de când te știu, îi reproșă Marian. Pot afla și eu motivul?

            ― O să vă explic și arăt totul mai târziu, acum trebuie să ne căutăm adăpost și să facem cât mai mult zgomot când ajungem în sat.

            ― De ce…

            Alex nu apucă să mai spună nimic, căci un scheunat înfiorător se auzi în spatele lor.

            ― Aaandruuu! striga creatura cu un glas care îți stârnea și milă și groază totodată.

            Băieții se uitară înapoi o clipă, apoi începură să fugă și mai tare, țipând disperați. Strigătele lor alertară oamenii. Câinii din sat urlau înspăimântați, de parcă înnebuniseră. Sătenii le ieșiră în întâmpinare și cu greu reușiră să-i liniștească. Se opriră la răscrucea drumurilor, când le ieși în cale o mașină a poliției.

            Andru ceru întăriri care să meargă la casa lui și să examineze locul, apoi se duseră însoțiți de un ofițer la casa lui nea Costel.

            ― Bine, băieți, o să vă iau o declarație. De ce deranjați liniștea publică?

            ― Eram în pericol. Trebuie să ne credeți. Am și dovada. Am înregistrarea cu ce s-a întâmplat și creatura care ne-a devorat prietenul. Uitați-vă!

            Andru îi împinse camera, iar ofițerul o luă neîncrezător. În timp ce se uita pe ea, reveniră colegii săi. Andru și băieții îl urmară afară.

            ― Care-i situația?

            ― N-am mai văzut niciodată așa ceva. Am găsit torsul copilului în șanț și sânge peste tot. Sunt urmele unui animal enorm. Am chemat specialiștii.

            Polițistul se întoarse din nou spre cei trei băieți, privindu-i cu suspiciune. Probabil credea că ei își uciseseră prietenul și inventaseră povestea aceea fantasmagorică.

            ― Știu ce credeți, spuse Andru, dar v-am dat dovada. Apoi îi povesti despre incidentele cu mormintele răscolite și cadavrele mâncate. Creatura asta a ieșit dintr-o criptă! Prima oară când am văzut-o am crezut că mi s-a părut, nu i-am dat importanță, dar când am filmat-o m-am convins că umblă prin cimitir. Să ne întorcem să vedeți înregistrarea! O să vedeți că iese din criptă și dispare pentru un sfert de oră sau mai mult, pun pariu că a dezgropat alt mort, iar când se întoarce e puțin mai mare. Când apare lângă gard, are peste doi metri înălțime. Nu i se distinge capul pe înregistrare, dar noi am văzut cum îi ieșea botul alb cu colți prin gura lui Anton. Îi purta pielea pe deasupra și cumva îi preluase corpul și îl mișca, ba mai și vorbea…

            ― E adevărat ce zice prietenul vostru, băieți?

            ― Eu nu sunt sigur de ce am văzut, declară Alex.

            ― Nici eu, șopti Marian. Era ceva în ceață, dar nu am văzut nimic clar.

            Polițiștii dădură din cap cu înțelegere și se întoarseră în camera unde lăsaseră înregistrarea. Se uitară vreo treizeci de minute.

            ― Pe înregistrare nu se vede decât ceața și apariția celor trei, deci să presupunem că momentan aveți un alibi și că nu v-ați ucis voi prietenul. Vom păstra înregistrarea cât va fi nevoie.

            Oricât ar fi încercat Andru să-i convingă de adevărul spuselor sale, adevărul era că aproape nimeni nu-l credea, cu excepția lui nea Costel. Polițiștii cercetaseră tot cimitirul, în special criptele, chiar și împrejurimile, însă presupusa creatură dispăruse, deși investigațiile au arătat clar că era vorba despre un animal. Nu mai găsiseră morminte răscolite sau cadavre mâncate. Totul părea că fusese îngropat în uitare.

            Își primise înapoi camera de filmat, dar o aruncase într-un colț de pe birou și nu se mai atinse de ea timp de o lună, până când întrebările nu-i mai dădură pace și se decise să revadă înregistrarea. Începea la fel, numai că în unele părți lumina sau alt detaliu se schimba abia perceptibil fix în momentele în care ar fi apărut creatura. La urmă, în loc să îl urmeze Anton, creatura apăru în fața sa, cu ochii din flăcări albastre și purtând fața prietenului său. Pielea i se încreți și prin gura moartă se ivi botul ca de câine al monstrului. Rânjind sardonic, scheună prelung: „Aaaandruuuu”.

            Andru nu știa ce să mai creadă, dar se îndoia că ar fi fost nebun. Știa ce văzuse. Creatura era reală… Își aminti că Anton era as la manipulările video și atunci în minte îi răsăriră întrebările: „De unde știa monstrul să umble cu tehnologia? Ce altceva mai furase de la Anton, în afară de viața sa?”

            Viața părea neschimbată, totuși, coșmarurile rămâneau. Andru nu putea uita întâmplările, mai ales când noapte de noapte, vântul și ploaia îi aduceau în vise scheunatul înfiorător al morții și scrâșnetul oaselor ce se fărâmițau în dinții monstrului.