Omul Negru
de Raluca Tudorache
Ce vreme! Vreme de câine, i se spune pe aici… La noi se spunea: o vreme de să nu lași nici măcar un câine afară! Dar pe aici nu sunt câini maidanezi și nici maidane cum erau pe la noi… Abia dacă vezi copii jucându-se pe afară nesupravegheați.
Când eram noi mici aveam o poftă de nedescris de a goni pe afară ca niște zănateci, nesăturați și nestăpâniți, până când întunericul se lăsa peste noi adânc și tandru și îngreunați ne târâiam pașii spre casă, sau răspundeam tresărind la strigătul mamei care suna ascuțit ca un ceas deșteptător… “Nu te mai satură Dumnezeu de maidanul ăla! Uită-te la tine, zici că ești sălbatică…” mormăia mama morocănoasă când intram pe ușă. “Hai spală-te pe mâini și treci la masă!”
Locuiam pe strada Steluței numărul 8, viz a vis de Liceul Navrom, de lângă care începea un teren viran, un fel de pustietate care dădea în Valea Portului cum îi ziceam noi. Acolo mergeam la prins șopârle și gărgăuni, până scăpăta soarele. Când dădeam de unu’ nea Mircică, un țigan șchiop care punea plase pentru grauri, făceam cale întoarsă. Alergam cu spatele și ne scuipma în sân, ca să nu ne spurce țiganul că îi speariam graurii…
Și spaima se amesteca cu culorile vineții și dârele însângerate de pe cer la apus, răcoarea, mirosurile grave, de fum și sudoare, liniștea cu care oamenii mari se retrăgeau la casele lor și neliniștea felu- lui în care sunau vocile noastre cu ecou în înserare… Ne strângeam la groapa cu nisip și ne număram cine să fie sfetnicul. “An-dan-dez, Dizi-mani-frez, Dizi-mani-pomparez, An-dan-dez.” Cu o uitătură ca din altă lume ne luam de mâini într-o horă înfrigurată. Era timpul. Îl jucam totdeauna când se lăsa seara…
Ora 1 a sosit, omul negru n-a venit…
Eram copii și ne jucam jocul ăsta ciudat. Omul negru. Știam că înnegurarea acestui om nu era legată de culoarea pielii lui, ci de ceva adânc și tulbure.
Ne roteam pe cerc cântând acest cântec simplu, iar unul dintre noi, neștiind cine, era ales de sfetnic să fie omul negru. Stătea mai deoparte și când hotăra să își facă apariția, ne-mprăștiam cu toții care încotro, speriați, strigând și încercând să nu ne lăsăm prinși.
Altfel am fi devenit la rândul nostru negri.
Ora 2 a sosit… omul negru n-a venit…
Era ceva legat de o bucurie stranie, o voluptate neînțeleasă, când scăpai neprins dar și când erai în- hățat: ceva din sentimentul pe care probabil îl are o victimă după momentul decepției totale, când se cufundă în liniștea deznodământului.
Ora 3 a sosit… omul negru n-a venit…
Omul ăsta negru, tăcut și stând la pândă, a fost mereu aproape, parcă în mine, parcă alăturea. Parcă pândind într-o proximitate neliniștitoare, parcă contopindu-se și parcă niciodată nu m-a părăsit cu adevarat.
Ora 4 a sosit… omul negru n-a venit…
Îl simt pe omul negru urmărind neobosit.
Iar eu fac cercuri, cercuri, line sau vârtoase, largi sau strânse și mă înconvoi și mă destind și mă ar- cuiesc și mă desprind, numai de-mi voi pierde umbra, numai de-mi voi pierde urma…
Ora 5 a sosit… omul negru n-a venit …
“Treci în casă că se răcește masa!” striga mama și trebuiau să îmi scapere deja picioarele.
Mama pregăteşte masa. Aud porţelanurile cum scrâşnesc. Pe fereastră vine un miros de ouă prăjite. Familia se reunește în jurul mesei din bucătăria învăluită în aburi. Tata îşi stinge ţigara, aprinde televizorul Sport alb-negru, se aşeză pe canapea și trăgând masa mai aproape, mănâncă pe nerăsuflate. Noi ne tragem taburetele mai aproape de masă şi mâncăm tăcuţi.
La televizor se difuzează desene animate: “Captain Planet”!
Song: Let our powers combine: I am Captain Planet! Captain Planet: he’s the hero, gonna take pol- lution down to zero…
Apoi mama strânge masa, iar tata se duce să fumeze pe balcon. Sprijinit de balustradă se uită în josul străzii. Niște câini latră pe undeva și el tresare ușor zicând:
“Ăștia latră a pustiu…”
Pe tata nu l-a iubit mama. Tata nu a iubit-o pe mama. Şi răsunau pereţii. Orbi şi surzi, ţipau unul la altul că s-a scumpit lumina. Eu stăteam în cămăruţa mea între ciocanul de făcut şniţele al mamei şi meciurile de fotbal televizate ale lui tata și scriam poezii pe nerăsuflate pe care le ascundeam sub coperta culegerii cu exerciții de matematică. Ecuații de gradul unu cu o necunoscută…
Ora 6 a sosit… omul negru n-a venit…
Tata o iubea pe mama şi mama îl iubea pe tata. Un buchet voluminos cu 38 de garoafe roşii, o sărutare. „Pune melodia aia”, strigă vesel mama în timp ce meşterește ceva prin bucătărie. Umblu printre discurile de vinil şi aleg unul bineştiut, sentimental ca un retuş.
Tata nu dansează. Mama mă ia la dans. Oftează şi zâmbeşte. Miroase a zahăr ars. Pielea ei este cafenie şi adăposteşte urmele calde ale verii. Mâna ei este pătrată, fierbinte şi puternică. Are ochii înguşti şi aproape negri. S-a coafat. Dansează pe vârfuri şi se uită înspre balcon. Tata stă cu faţa la mare. Fumează singur pe balcon, privind şantierul naval. Este tăcut ca un animal, şi nimeni nu se aşteaptă să spună ceva de parcă niciodată nu ar fi vorbit.
„Astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine … Ți-am adus ghiocei ca să-ți murmure ei: Cât de mult te
iubesc…
Poate vei căpăta, daruri mai minunate: Dar eu dragostea mea, n-am decât inima, Ca să ți-o dărui-
esc.
Peste ani și ani de zile, Poate că ma vei uita… Dar să știi că-ntotdeauna, Ca și azi îți voi cânta:
Astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine… Ți-am trimis ghiocei ca să-ti murmure ei: Cât de mult te
iubesc…”
Ora 7 a sosit : Omul negru a venit!
Tata o iubeşte pe mama. O strigă, de parcă s-a rătăcit. Are ceva de baiat în glas. Pereţii casei par afumaţi. Tata s-a stins. S-a strecurat printr-o deschizătură, s-a furişat dincolo şi a închis uşa după el.
Ochii lui galbeni, decoloraţi, cu pupilele minuscule, ca nişte ace cu gămălie, au rămas dezgoliţi.
Mama îmi întinde un voal și nu vreau. S-a îngropat în negru şi ochii ei negri i-a plecat în jos. Tata
pare un copil adormit pe care încerc să nu-l trezesc, dar care vreau să se trezească.
Ora 8 a sosit… Omul negru…
Mama a rămas. Cafenie ca pământul cel rodnic, vara arămie, de la soare. A rămas făcând flori din zahăr pentru bogaţi. În fiecare seară, acasă, se uită la mare şi la stelele abia răsărite şi se frământă de dor. Ochii ei cuprind toată marea…
După asta, o întrebam pe mama cum era tata. Cum pleca la miezul nopţii să facă baie în zăpadă, cum pleca în războaie scurte, personale, de cuceriri de neînţeles, înecate în sânge şi vin, cum pleca să care din cariere stânci pentru a construi zăgazuri în calea mării. Cum pleca… cum a plecat.
Ce-a mai iubit-o tata pe mama! Ce l-a mai iubit mama pe tata!
Ora 9 a sosit…
