Până când nu a mai rămas niciunul

de Andreea Diana Motriuc

Cea mai rea parte sunt ochii. Mă bântuie nopți la rând după, uneori chiar și ziua. Îi văd licărind puternic, zbătându-se, căutând o portiță de scăpare, pentru ca în final să se stingă, încet, încet, din ce în ce mai încet. Pe măsură ce pulsul le dispare, iar viața se scurge din ei asemenea nisipului dintr-o clepsidră, lumina din ochi moare și ea, însă ei rămân deschiși, privindu-mă parcă acuzatori. Am încercat să nu-i mai privesc în ochi, însă nu am reușit. Simțeam o nevoie acută să le văd agonia, să le văd durerea, să fiu sigură că îmi vor vedea chipul înainte să moară. Că îl vor vedea și că își vor aminti, își vor aminti cum mi-au distrus viața.

Nu îmi ia mult timp să îl ucid. Când intru în casa lui, îl găsesc întins pe canapea, duhnind a alcool, având încă o sticlă în mână. Se ridică sau cel puțin încearcă să se ridice, atunci când mă vede.

—Tu cine dracu ești și ce cauți aici?

Mă apropii, scot cuțitul din teacă și îl îndrept spre el. E surprins, încearcă să spună ceva, însă se bâlbâie, cuvintele îi rămân blocate în gât. Îl privesc cu atenție, ochii tulburi și spălăciți, chipul obosit și ridat, acoperit de barbă. Pentru o fracțiune de secundă, imaginea lui de acum zece ani îmi vine în minte. Anii n-au fost blânzi cu el. Clipesc pentru a o alunga, înainte să-i spun cine sunt. Bineînțeles că m-a uitat, toți uită. Toți, în afară de mine. Când în final își amintește, e prea târziu, căci lama îi străpunge deja pieptul, iar sângele începe să-i curgă șiroaie.

Scap de cadavru, apoi îmi acopăr toate urmele. Am devenit pricepută, drept dovadă stă și faptul că nu am fost prinsă până acum. Și nici nu voi fi. Nu acum, când mai am atât de puțin. Înainte de a pleca, mai am un singur lucru de făcut. Scot din buzunar bucata mică de hârtie, mototolită de la atâta împăturit, și cu o linie dreaptă tai numele celui de-al patrulea bărbat. A mai rămas unul, îmi spun. Cinci bărbați. Cinci vieți luate. Cinci răzbunări. Încă puțin și se va termina totul. Mă holbez la ultimul nume de pe listă, încercând să-mi întipăresc cuvintele în spațiul din spatele pleoapelor. Când închid ochii, deși nu mai am hârtia în față, numele său e tot acolo. Și știu că nu voi avea liniște până când nu va fi mort.

 

*

—Bună dimineața, Rachel!

—Bună dimineața, Matt, zâmbesc către noul meu coleg de muncă.

Luăm liftul împreună și facem conversație, iar eu nu pot să nu observ faptul că pare interesat de mine, încă de când a venit aici. În adâncul meu, îmi pare rău pentru el, căci nu are cum să știe că nu ar putea fi vreodată ceva între noi, la fel cum nu poate fi nimic între mine și orice alt bărbat. M-am ascuns în spatele unui zid de piatră, mânjit cu sângele celor pe care i-am ucis. Dincolo de el e numai durere. Prea multe complicații, acesta este motivul pentru care nu leg relații apropiate cu nimeni. Un sentiment de regret mă încearcă de fiecare dată când sunt în prezența lui, însă îl îngrop rapid sub mormanul din inima mea. Nu fi absurdă, îmi spun. Matt îmi deschide ușa biroului, iar eu îi zâmbesc în semn de mulțumire.  Ziua de muncă trece repede, marcând sfârșitul săptămânii. Chiar când îmi strâng lucrurile, pregătindu-mă să plec, el intră iarăși în biroul meu. Pare ușor stânjenit și emoționat, iar atunci când mă invită să ieșim în oraș sâmbătă seară aproape că seamănă cu un copil.

Pentru câteva secunde, mă blochez. Nu mă așteptam la asta. Ce-i drept, am mai fost subiectul atenției multor bărbați până acum, însă nu am avut probleme în a-i refuza, de fiecare dată. Inventam mereu altă poveste, gaseam mereu câte o scuză. Însă de data asta, cuvintele nu-mi mai ies automat din gură. Poate e vina ochilor lui Matt, care mă privesc cu atâta speranță, sau a faptului că el  pare sincer atras de mine, sau poate a faptului că pentru un moment uit cine sunt,  ce am făcut,  ce voi face, și că nu pot să târăsc pe nimeni în dezastrul care e viața mea.

El îmi vede ezitarea și începe să dea înapoi, însă în ultima clipă îl asigur că poate conta pe mine, punându-i astfel un zâmbet pe față, atât de luminos încât mi-l transmite și mie. La scurt timp după ce pleacă, însă, și eu mă îndrept spre casă, ecoul unor singure cuvinte nu-mi dă pace: ce-ai făcut, ce-ai făcut, ce-ai făcut…

Sosește seara de sâmbătă și eu încă nu am anulat întâlnirea. Deși mi-am făcut o listă mentală cu toate motivele pentru care e o idee proastă, nu m-am putut convinge să renunț, iar frustrarea acestui fapt nu-mi dă pace. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine. De fiecare dată când închid ochii, frânturi de imagini îmi apar în față și aud numai gânduri contradictorii. Dacă te poți preface când ieși cu alte persoane, de ce nu te poți preface și că ieși la o întâlnire? Ce o să creadă lumea despre tine dacă vei continua să refuzi bărbații? Nu, nu poți face asta, dacă se va ajunge prea departe? Ce vei face când el va vrea să vină la tine acasă sau te va întreba ce faci în timpul liber? Ce-i vei spune, că ești o criminală? Minciuni, minciuni, minciuni, toată viața ta e construită pe minciuni…

Ignorându-mi vocile, mă îmbrac. Luăm cina și vorbim mult, ceea ce este extrem de surprinzător pentru mine. Vorbesc degajată cu el, întrucât abordează subiecte banale, inocente.  Uneori, în timp ce îl ascult sau râd la glumele sale, am impresia că timpul se oprește și pentru câteva secunde, sunt din nou eu, cea de acum mult timp, când nu aveam mâinile pătate cu sânge, când încă reușeam să nu-mi las demonii să pună stăpânire pe mine. Apoi vălul se ridică și încordarea pe care o simt mereu, masca pe care mi-am format-o, este prezentă în fundul minții mele, asemenea unui uriaș semn de exclamație. Nu atât de prezent ca de obicei, însă fără să dispară. După cină, ne plimbăm pe malul mării, iar el zâmbește în timp ce admiră apusul. Zâmbesc și eu, surprinsă de ușurința gestului. Ne oprim, iar el își îndreaptă privirea spre mine și-mi dă o șuviță de păr la o parte, mângâindu-mi în treacăt chipul, însă în momentul în care mă atinge, tresar. Nu sunt obișnuită cu atingerile. Mai ales cu cele blânde. Matt observă, însă nu spune nimic și apreciez asta. Mă conduce acasă, apoi ne despărțim. Când intru în apartament, am impresia că mă trezesc la realitate.

Cu toate acestea, continuăm să ieșim, de atâtea ori încât le pierd numărul. Este de parcă mi-am găsit o portiță de scăpare. El este atent și răbdător, și de fiecare dată când îmi dau seama că mă acceptă  fără să pună întrebări, mă bucur pe moment, apoi îmi amintesc că nu mă cunoaște și că dacă ar face-o cu adevărat, ar fi îngrozit. Pe cât sunt de plăcute momentele în compania lui, pe atât de agonizante sunt cele petrecute singură, când mintea mea mă acuză neîncetat și simt că înăuntrul meu se dă un război, gânduri nebunești trecându-mi prin cap.

Chiar când cred că nu voi mai rezista în felul acesta, se întâmplă ceva la care nu mă aștept. Mă sărută. Știu, sunt o proastă dacă nu m-am așteptat la asta. Ieșim de câteva săptămâni deja, era logic că urma și asta. Sau cel puțin, pentru el era logic. S-a întâmplat în seara aceasta, după ce m-a condus acasă. Am știut ce voia să facă, însă era de parcă înlemnisem. În clipa în care m-a sărutat, voiam în același timp să fug și să-i spun să nu se oprească vreodată.

Am urcat în apartament și m-am trântit pe podeaua rece. Lacrimile începură să-mi curgă șiroaie, mi-am astupat gura cu palma, înăbușindu-mi un țipăt. Nu mai puteam continua așa. Știam ce am de făcut. M-am ridicat și am luat bucata de hârtie pe care aveam scrisă lista celor cinci bărbați. E momentul. Nu mai pot amâna. După asta, se va termina tot. Poate după ce termin ce am de făcut, voi gândi mai limpede. Poate nu mă voi mai simți atât de vinovată când sunt cu Matt. Poate după ce-l ucid și pe ultimul, voi avea liniște. Am privit singurul nume care nu fusese tăiat, deși îl știam deja prea bine. Richard Downhill. Trebuie să-l găsesc, cu orice preț. Am tras aer în piept. Cu mâini sigure, am deschis computerul și am stat trează toată noaptea, încercând să găsesc o informație, orice, despre el. Nu mă așteptam să fie ușor, însă întotdeauna am avut metodele mele de a da de oameni. De data aceasta însă, parcă nu voia să fie găsit. Când îmi simțeam pleoapele gata să cedeze din cauza oboselii și zorii începură să se ivească, am găsit în sfârșit ceva. Nu era nimic legat de el, însă era bun și așa. Andrew Downhill, fiul său. 25 de ani, web designer. Nu am reușit să găsesc foarte multe detalii despre el, nici măcar o fotografie, însă i-am găsit adresa de e-mail. Voi urma această pistă, sperând că mă va conduce la el. Va trebui să fiu prudentă, o persoană în plus înseamnă încă cineva de care să mă feresc.

A doua zi, îi scriu un mail în care mă prezint drept reprezentanta unei companii și îi spun că aș dori să discutăm despre posibilitatea unei viitoare colaborări. Spre norocul meu, răspunsul nu întârzie să apară. După ce conversăm o vreme, îmi spune că lucrează de acasă și mă invită la el să stabilim restul detaliilor. E perfect.

Peste două zile, mă pregătesc să merg acasă la Andrew. Stau și mă gândesc ore în șir, pregătind totul, întorcând situația pe toate părțile. Există două posibilități. Cel mai probabil locuiește singur sau împreună cu o iubită, în cazul ăsta voi merge la el, jucându-mi rolul și încercând să-l folosesc pentru a afla informații despre Richard. Totuși, mai este și cealaltă posibilitate, destul de mică, însă nu imposibilă, ca el să locuiască împreună cu tatăl său. Întrebarea este ce voi face în cazul ăsta. În mod normal, ar trebui să-mi păstrez calmul și să găsesc șansa perfectă pentru a-l ucide. Așa am făcut întotdeauna. Sunt atât de aproape de a termina cu asta încât simt că nu mai am răbdare. Îmi imaginez cum ar fi să intru în casă și să dau de el. Te ambalezi prea tare, poate nici nu va fi acasă. Dar totuși, dacă… Nu îl pot ucide cât nu vom fi singuri, asta e logic. Nu pot scăpa de Andrew și nici nu îi pot ucide pe amândoi. De ce nu, la o adică, e fiul lui, probabil e exact la fel ca el. Un monstru. Scutur din cap, pentru a-mi alunga gândul. Nu e pe lista mea. Partea mea rațională îmi spune să aștept și să fac totul pas cu pas. În timp ce mă pregătesc să plec însă, un gând îmi șoptește să termin totul cât de repede se poate. Cu cât termini mai repede, cu atât mai repede vei putea fi cu Matt. Matt… Cu excepția câtorva mesaje schimbate în ultimele zile, nu am mai vorbit cu el din seara în care ne-am sărutat. El a fost la muncă, eu am avut liber. Deși mi-a propus să ne vedem, i-am spus că voi fi ocupată câteva zile datorită unor probleme în familie. Cu cât îmi țin gândurile mai departe de el, cu atât îmi va fi mai ușor să fac ceea ce am de făcut. Îmi iau un sacou larg pe mine și strecor în buzunarul interior o armă, un revolver mic, ușor de manevrat, în ultima clipă. În caz de orice, îmi spun, fără să gândesc prea mult.

Ajung la destinație în scurt timp. Apăs butonul soneriei și aștept câteva minute, apoi ușa se deschide.

—Bună, sunt…

Zâmbetul îmi piere și cuvintele îmi rămân blocate undeva în gât. Cel care îmi deschide ușa este nimeni altul decât Matt, Matt al meu. O expresie de confuzie i se așterne pe chip.

—Rachel? Eu… nu știam că știi unde locuiesc, zise el, ușor amuzat și confuz.

—Eu… Probabil că am greșit adresa… rostesc, simțind un nod puternic în gât.

—Serios? întrebă el. Tocmai așteptam pe cineva, o doamnă de la o companie…

Matt continuă să vorbească, însă cuvintele lui se aud îndepărtat, căci în capul meu o voce începe să urle, în timp ce transpirația rece începe să-mi curgă pe ceafă. Nu se poate, nu se poate, nu se poate. Nu știu câte minute trec, când vocea lui se aude mai tare.

—Te simți bine? Pari cam palidă.

—Tu ești… Andrew Downhill?

Întreb, simțind că trebuie să împing cuvintele cu forța.

—Da…?

—Dar… Credeam că numele tău e Matt…

—Andrew este al doilea meu prenume, de fapt. Îl folosesc mai mult la treburi oficiale.

Vorbește atât de relaxat, iar eu simt cum pământul îmi fuge de sub picioare. Nu pot să vorbesc, nu pot să gândesc, nu pot să procesez ceea ce se întâmplă. El nu poate fi, oricine dar nu el… Genunchii mi se taie și mă prind cu o mână de cadrul ușii, să nu mă prăbușesc.

Expresia de pe chipul lui Matt se schimbă în îngrijorare, în timp ce mă cuprinde cu un braț de talie și mă conduce în casă, așezându-mă pe canapea. Parcă plutesc, nu sunt conștientă de nimic. Tot ce văd în fața ochilor e chipul lui Richard Downhill, alături de cele ale bărbaților pe care i-am ucis, iar apoi un al altul, distorsionat, monstrul care mă așteptam să fie fiul său. El nu poate fi un monstru. Nu bărbatul pe care l-am lăsat să mă scoată în oraș, să mă atingă, să mă sărute… Matt vorbește cu mine, însă nu realizez. Când mă trezesc într-un final din transă, îl văd ținându-mă de mână și privindu-mă speriat. Îmi retrag mâna din a să și îl întreb cel mai logic lucru pentru mine, singurul care mai are sens.

—Unde e tatăl tău?

Dacă până acum era speriat sau confuz, acum pare de-a dreptul șocat.

—Ce se întâmplă, Rachel?

—Matt, am nevoie să-mi spui unde e tatăl tău. Acum, spun încercând să-mi calmez respirația și să par stăpână pe mine, însă sunt sigură că în ochi mi se citește disperarea. Matt mă privește de parcă mi-aș fi pierdut mințile.

—Rachel, tonul său s-a preschimbat deodată într-unul dur, tatăl meu este mort.

Dacă până acum simțeam că mintea mea a luat-o razna, acum nici măcar nu aveam cuvinte pentru a descrie șocul pe care îl simțeam. Un singur cuvânt mi se tot învârtea printre gânduri, însă nu reușeam să îl percep. Mort.

—El nu poate fi mort, rostesc cu o voce atât de calmă, încât mă uimesc și pe mine însămi.

Matt lasă să-i scape un râs forțat.

—Crede-mă că este. Nu știu ce treabă aveai cu el sau ce înseamnă toate astea, dar s-a dus.

—Ce treabă aveam cu el? încep să râd și eu, însă sunetul sună greșit, pentru ca apoi să devină isteric.

Mă ridic de pe canapeaua unde eram așezată și mă apropii pas cu pas de bărbatul din fața mea.

—Vrei să știi ce treabă aveam cu el? îl întreb, iar el își aruncă mâinile în aer, de parcă ar spune să încep odată.

—El nu avea dreptul să moară, îi spun, iar pe măsură ce cuvintele ies, simt cum îmi pierd încet încet controlul. Nu după ce mi-a distrus viața. Nu după ce el și nenorociții ăia au făcut ce au făcut.

—Despre ce vorbești?

Îmi simt vocea tremurând, iar lacrimile amenință să iasă.

—Paisprezece ani. Aveam paisprezece ani când monstrul de taică-tu și încă patru bărbați m-au prins singură într-o seară și m-au violat. Îți poți imagina cum e să fii violată de cinci bărbați? Îți poți imagina cum este să plângi ore în șir și să-i implori să se oprească până când rămâi fără glas? Cum e să fii abandonată într-o baltă de sânge și să aștepți să mori? Cum a fost ca după tot ce s-a întâmplat, ei să scape nepedepsiți pentru că nu au fost suficiente probe? Ai cea mai mică idee cum au fost ultimii zece ani pentru mine? Când a trebuit să-mi continui viața, să văd cum lumea merge mai departe ca și cum nimic nu se întâmplase, când toată lumea mea se prăbușise? Cum a trebuit să merg la atât de multe ședințe de terapie încât le-am pierdut numărul, pentru că fusesem diagnosticată cu depresie severă și am încercat să mă sinucid de două ori? Sau poate ar trebui să-ți povestesc despre coșmaruri și despre faptul că până în ziua de azi nu mă simt confortabil să las pe cineva să mă atingă?

Lacrimile îmi curgeau deja nestingherite, iar cuvintele mă dureau atunci când le rosteam. Nu îl mai priveam pe Matt, ci fixam peretele din spatele lui, în timp ce în fața mea se derulau ani și ani de durere și suferință. Am spus atât de multe, lucruri pe care nu le-am rostit nimănui cu voce tare. Mă simt golită, de parcă cineva mi-ar fi smuls organele interne și ar fi lăsat în urmă o uriașă gaură. Poate că asta sunt acum, doar o carcasă goală, plină de cicatrici. Doar fantoma unei fete speriate, care se ascunde în spatele unei femei de douăzeci și patru de ani. Știu doar că e prea târziu ca să mă mai pot schimba. Preț de câteva minute, liniștea s-a lăsat între noi. Matt mă privește, însă refuz să-i întâlnesc expresia plină de milă. Chiar dacă aș face-o, nu ar vedea nimic în ochii mei.

—Îmi pare atât de rău… Știu că nu pot face nimic care să te facă să te simți mai bine și nici nu pot să-mi cer iertare în locul lui, dar îmi pare atât de rău…rostește el într-un final.

Ezitând, își așează mâna pe umărul meu, parcă fiindu-i teamă că o să izbucnesc din nou.

—I-am omorât, spun pe un ton plat, de parcă aș vorbi despre cel mai banal lucru din lume. I-am omorât pe toți. Mi-am promis că nu o să am liniște până când nu vor fi morți, până când nu mă voi răzbuna. Și asta am făcut. Mai aveam puțin și aș fi terminat, dacă…

Dacă ajungeam mai devreme. Dacă nu m-aș fi îndrăgostit de tine.

Privirea îmi rămâne ațintită spre mâna lui de pe umărul meu, exact la timp ca să îl văd cum și-o retrage și se dă un pas înapoi, îndepărtându-se de parcă ar fi atins ceva murdar. Poate că asta și sunt. Și iat-o acolo, privirea pe care îmi era atât de teamă să o văd. Șoc, teamă, dezgust. De parcă așteaptă să-i spun că e totul o glumă, însă știe că nu e așa. Îl văd deschizând gura, încercând să spună ceva, însă cuvintele îi rămân blocate în gât.

—Tatăl tău era ultimul pe listă. Dar e mort.

Simt forma revolverului în buzunarul din interiorul sacoului, îndemnându-mă parcă.

—Asta înseamnă că dacă nu îl pot omorî pe el… Va trebui să te omor pe tine, spun în timp ce scot arma și o îndrept spre el.

Matt face ochii mari. Singurul lucru care i se mai citește pe chip acum e teroarea.

—Nu trebuie să faci asta… începe el să spună.

—De ce nu? Probabil ești exact la fel ca el.

—Știi că nu e adevărat, Rachel. Te rog, încearcă să te liniștești… Cum rămâne cu tot ce a fost între noi? Nu poți să spui că nu mă cunoști, știi cine sunt, nu sunt un monstru, Rachel, nu sunt ca el… Te rog!

Mă privește cu disperare și pentru câteva secunde, îl cred. Pentru câteva secunde, sentimentele pe care le am pentru el, cele care au reușit cumva să apară, să se strecoare din grămada de ură și durere din pieptul meu, mă înmoaie. Însă doar pentru câteva secunde.

—Chiar dacă tu nu ești un monstru… Eu sunt. Și tot ce a fost între noi a fost degeaba.

Lacrimile îmi curg și mâna începe să-mi tremure pe revolver. Matt continuă să mă roage să-l cruț, iar fiecare cuvânt pe care-l rostește e ca un pumnal ce mi se înfige în inimă. Știu că trebuie să termin asta cât mai repede. Apăs pe trăgaci.

Zgomotul împușcăturii îmi provoacă un țiuit în urechi. Mă prăbușesc pe podea, iar arma îmi cade din mână. Matt se prăvălește deasupra mea, în timp ce sângele îmi curge șiroaie din gaura din cap. Mă scutură în timp ce plânge și îmi rostește numele într-una. În timp ce viața se scurge din mine, mă simt în sfârșit eliberată. Poate ăsta este prețul pe care a trebuit să-l plătesc pentru crimele pe care le-am comis. Poate în sfârșit îmi voi găsi liniștea. Sau poate că nu. Poate că nu mai exista oricum nicio salvare pentru mine.