Plângăcioasa

Tânăra îmbrăcată într-o rochie albă, lungă și un văl negru pe cap, apăsă pe un buton și începu să cânte, cu un ton lejer, apoi din ce în ce mai vibrant, în același timp cu mexicana Angela Aguilar, sumbra melodie La llorona.

Când vocea tăcu, tăcu și ea. Brusc, Candela începu să plângă. Amintirile veneau și se pierdeau în ceață. Ridică ochii de pe o fotografie de pe birou și creionul îi alunecă din mână. Acesta căzu cu vârful în jos pe dușumea și se auzi un crac. Ignorând micul accident, chiar dacă îi luase exact șase minute ca să-i scoată un vârf perfect, luă altul din cele rămase. Mereu procura să aibă o duzină de creioane ascuțite. Puse melodia din nou și hohotele de plâns îi zdruncinau până și creierii în cap, însă nu putea să-și înfrâneze dezlănțuirea tristeții. La fel ca Plângăcioasa.

Deodată, în pragul ușii, apăru Olivia. Femeia de cincizeci de ani oftă cu amărăciune. Fiica ei plângea de dimineață încontinuu și trebuia să găsească un mod de a o liniști.

— Vrei să-mi povestești ce ți s-a întâmplat, draga mea copilă? Când nu plângi, cânți nenorocitul ăsta de cântec, care nici măcar nu știu ce zice. Doar simt că de fiecare dată când îl aud, mă trec niște fiori ca de moarte.

— Mamă, un pic de respect pentru legenda asta mexicană, te rog!

— E de dragoste neîmpărtășită?

— Îți rupe sufletul. O să ți-o povestesc. Toate la timpul lor… Îl plâng pe Martin.

Pe Martin, repetă femeia în gândul ei. Încă unul pe listă. Dar pe care din ei???

— Ah, asta era! O să vă împăcați voi.

Printre sughițuri, îi spuse că era prea târziu. Femeia oftă prelung. Cu toate că presimțea ce avea să urmeze, încercă o ultimă mutare. Îi aminti că era o fată născută cu darul de a lipi cioburile obiectului spart, recompunându-l și mai frumos decât era.

— Mamă, unui corp fără viață nu i se poate aplica arta Kintsugi. Dacă japonezii pot restaura un obiect din ceramică spart lipind cioburile cu praf de aur, unui om nu i se mai poate lipi suflarea de corp odată ce i s-a stins. Tânăra se întrebă cum de nu putea înțelege acest lucru. Odată ce ai eliminat pe cineva, eliminat rămâne.

Făcu un salt în timp, în urmă cu șapte luni.

Ucide-l! Teiul din grădină este plin de albine. Va fi doar o joacă de copii, nu-și va da seama. Nu te mai iubește. E un mincinos și urzește ceva, auzi o voce în capul ei.Simți o durere în ceafă, se clătină și leșină.

— Măcar pe Martin l-ai fi putut lăsa în viață, zise Olivia, aducând-o la realitate.

Femeia intră și începu să-i facă reproșuri. Dar vocea blajină de la început luă un ton crescendo și asta nu-i plăcu. Însă mama ei avea dreptate. Se îndrăgostea la prima vedere, peste puțin timp îl iubea cu patimă, apoi, într-un acces de furie urmată de o acțiune inconștientă, îl omora. Da, avea dreptate și când îi spuse aproape strigând că cel puțin pe el l-ar fi putut lăsa în viață. Că relația lor de trei ani de zile i se părea solidă. Pe Martin l-a iubit cu trup și suflet. Dar trebuia să-l ucid pentru că începuse să facă daruri altor femei din banii mei, își zise ea, jucându-se cu ciucurașii feței de masă.

Olivia se îndreptă spre scările care coborau în pivniță, iar stolul ei de păsări negre o urmară. Chipul ei se transformase deja într-o mască îngândurată. O dată, de două ori mai merge, dar a treia oară i se părea prea mult.

Nu știu unde o să ajungă dacă va continua așa. Are nevoie de o schimbare de direcție. Se îndreaptă mereu spre cea greșită, gândi femeia luând o sticlă de vin roșu.

Candela își aminti de primul iubit. Toată lumea îi admira genele dese și forma migdalată a ochilor, felul în care-și unduia șoldurile rotunde și lungimea picioarelor, cu care o înzestrase genetica transmisă de mama sa. Era sătulă de superficialitatea umană din jurul ei. Dorea să fie privită și admirată pentru inteligența pe care o poseda. Atunci a apărut David Gonzalez în viața ei. Muzicianul mexican se îndrăgosti imediat de sensibilitatea ei și tinerei îi plăcu acest lucru, era o schimbare. De la el auzise sfâșietoarea legendă cu multe variante și tot el i-o cântase la pian.

 David, prima mea dragoste. Dar pentru el, eu eram a doua. Niciodată nu a uitat-o pe cea din țara lui. M-am răzbunat pentru amândouă. Corpul lui, conservat într-un congelator, în casa de vacanță, pierdută în munți, nu a fost găsit, iar fără corp este greu să condamni pe cineva pentru crimă. Oare lumea știa că ea îl ucisese?, se întreba în fiecare noapte.

Nu avea familie, crescuse într-un orfelinat și nu exista nicio plângere de dispariție pe numele lui. Însă vecinii și lumea curioasă care o cunoștea, după un timp, începură să-i pună întrebări, inclusiv un cunoscut mai îndrăzneț o întrebă ce s-a întâmplat cu acel muzician care le oferise un mic concert de Crăciun. Un tânăr atât de bun și talentat să dispară așa, într-o noapte? A părăsit-o sau era vorba de altceva? Într-o seară se plimba liniștită pe strada cu castani când un băiat de vreo cincisprezece ani cu o carte sub braț se așeză în fața ei și o întrebă franc cum l-a omorât pe iubitul ei, David. Rămase împietrită, apoi se fâstâci, scoase câteva cuvinte neinteligibile și nu știu să-i ofere un răspuns clar. Băiatul încreți buzele și dădu din mână. În noaptea aceea nu putu dormi. Expresia și gestul de dispreț al acelui băiat fură un martiriu timp de trei săptămâni pentru Candela.

Numai mama ei pricepu totul. Numai mama ei o mângâia.

Într-o zi însă cineva bătu la ușa lor și plânsetele fetei încetară. Tânărul începu să-i vorbească într-o limbă curată, gesticulând ușor și lăudând-o cu ochii închiși. Candela își dădu seama pe loc că era o persoană diferită și începu să zâmbească. Daniel era noul ei iubit, iar iluzia renăștea în ea.

Candela fu fericită un an de zile, dar într-o noapte simți din nou dorința de a ucide. Urmară o serie de tratamente psihiatrice într-o faimoasă clinică privată. Modul crud de a-l tăia în bucățele, pereții dormitorului ei văruiți cu sângele lui, nu fusese o idee bună. Iar mobilul crimei nu era nici convingător, nici solid. Nimeni nu a înțeles-o, nimeni nu a fost de partea ei. Unii spuneau că nu avea un motiv întemeiat ca să-l ucidă pe Daniel, pentru că niciodată nu s-a arătat a fi bolnavă de gelozie, alții treceau pe lângă ea ca și cum ar fi fost invizibilă. Mai exista a treia categorie de oameni care o sfătuiau să-și folosească frumusețea pentru a urca pe scara celebrităților.

Din toată partea negativă a terapiilor neplăcute din spital, Candela știu să extragă un gram pozitiv, excelent de favorabil: se îndrăgosti de psihologul ei, iar sublimul consta în faptul că el manifesta același sentiment pentru ea. Iubirea lor era platonică, normal, se iubeau numai din priviri, căci personalului medical îi era interzis să aibă vreo legătură extraprofesională cu pacienții.

Olivia se întoarse cu o sticlă de vin, își turnă un pahar și-l dădu pe gât. Așeză sticla cu grijă pe masă și o privi cu un soi de compasiune.

— Și cum ai făcut-o de data asta? Tot cu sânge? întrebă femeia, turnându-și al doilea pahar.

Candela îi aruncă o privire de reproș.

— Vezi vreo pată pe rochia mea de un alb impecabil, mamă? Curat, dar dureros: cu venin. N-ar trebui să bei atâta! Îți alterează sistemul nervos.

Un fior o trecu pe Olivia de sus în jos. Candela răspunse la întrebările mamei ei cu voce domoală și un surâs inocent pe față. Nu lăsase nici cea mai mică pistă, iar cadavrul numai ea știa ce făcuse cu el. Dacă îi mărturisea, devenea complice.

Însă iubirea Oliviei pentru fiica ei depășea limitele intrând în zona periculoasă.

— Bine. Dacă ai pus ultimul punct, ce este terminat, terminat rămâne, concluzionă ea într-un târziu. Dar nu mai plânge. Știi că te iubesc, draga mea. Atât de mult încât aș face orice pentru tine!

— Sigur că știu. O să-mi demonstrezi asta în curând, mami, vorbi Candela cu voce rară, ca și cum nu ar fi fost a ei. Avea să-i dea o veste grozavă.

Femeia rămase puțin pe gânduri, însă ziua însorită o îndemnă să iasă cu fiica și vecinul ei la plimbare. Era un bărbat adorabil care îi oferea un umăr pe care să plângă ori de câte ori avea nevoie. Îl sună, dar nu-i răspunse. Fetei îi plăcu ideea, mai puțin partea cu vecinul pentru că prezența lui insistentă lângă Olivia îi stătea ca un dop în gât oprimându-i aerul. Candela o anunță că este gata, dar Olivia o privi autoritar și îi spuse să se schimbe de acea rochie pentru că îi dădea fiori.

— Este rochia pe care trebuia să o port la nunta mea cu Martin, zise smulgând ciucurii. Dar o să mă schimb.

Candela, îmbrăcată în negru și încălțată cu pantofi cu toc, ochi pătrunzători, păr sclipitor ca o cascadă amețitoare, întorcea privirile tuturor trecătorilor. Majoritatea îi zâmbeau și o salutau, dar mai erau unii care o priveau chiorâș murmurând ceva printre dinți.

Mama și fiica se așezară la o masă de la terasa unui bar și cerură înghețată. Femeia căută iarăși numărul vecinului ei, apăsă și așteptă până când  sunetul apelului se stinse.

O pereche de tineri se așeză alături de ele. Când adolescenta pronunță numele partenerului său, Martin, Candela întoarse capul. Brusc, se puse pe plâns. Ochii i se împăienjeniră și nu reuși să vadă bine dacă tânărul care îi aruncă o privire fugară de pe stradă era un necunoscut sau ultimul ei iubit mort. Imaginația ei o lua razna deseori. Fără să aștepte înghețata, plecară imediat.

Intrară în curte și fata vărsă din nou lacrimi.

— Acum de ce mai plângi, draga mea?

— Pentru vecinul lui Martin. Și pe el l-am omorât, răspunse ea în timp ce mama sa apela în disperare un contact care nu-i răspundea.

— Se complică lucrurile, Candela, nu?

Intră în bucătărie și auzi slab o melodie cunoscută care venea din peretele dincolo de care se afla un garaj. De fapt, după ce își vânduse mașina, John îl transformase într-un atelier de dulgherie. Își ciuli urechile și rămase nemișcată. Olivia ieși afară, merse spre garajul vecinului, lăsă ușa deschisă și coborî repede cele patru trepte. Soarele pătrunse anxios luminând fiecare obiect în parte. Un miros greu de fum și ceară îi întoarse stomacul pe dos. Lumina care pătrundea prin ochiul curat de geam se răsfrânse pe un obiect pe care nu-l putea identifica, un fel de ciob de oglindă. Se apropie și-l adună de pe jos, iar inima nu-i mai bătu câteva secunde: erau ochelarii lui John, iar alături se afla telefonul mobil care sunase puțin mai devreme. Însă pe el nu-l vedea nicăieri. Brusc totul se scufundă în semiobscuritate și femeia ridică ochii. Ceva blocase intrarea. Inima îi zvâcni în piept când o descoperi pe fiica ei, iar în același moment o scânteie îi lumină gândurile.

— Candela, draga mea, cum se numea vecinul lui Martin? întrebă ea încercând să pară naturală. În realitate, era moartă de frică.

— John, ca pe vecinul tău, care îmi făcea complimente ori de câte ori mă vedea; ochii lui parcă nu se mai dezlipeau de sânii mei, zise veselă.

Femeii i se puse un nod în gât. Apoi, când zări ceva negru și păros pe umărul Candelei începu să se învinețească la față. Intuia ce va urma. Fata coborî cu pași lenți.

— Și pe… pe mama lui?

—Se numește Olivia, mami. Ce coincidență, nu? Culcă-te pe canapea!

Femeia execută ordinul fără să se opună și se întinse pe canapeaua veche acoperită cu flori, numai crizanteme galbene. Abia atunci zări candelele aprinse, înșirate pe jos. Lumina lor se răsfrângea pe flori, fâcându-le să pară bolnave.

Candela luă păianjenul de pe umăr și i-l puse pe față. Era un exemplar scump, un an de zile întrebase pe la toate magazinele de animale exotice, inclusiv pe internet. Olivia privea nemișcată oribila arahnidă, care creștea din ce în ce mai mult, cum se pregătea să-și înfigă cele două gheare pentru a-i inocula veninul. Spaima o făcu să se învinețească și începu să simtă lipsa aerului în plămâni. Suferea de arahnofobie. Cu glas slab abia perceptibil o întrebă:

— De ce…? De ce, Candela? Te rog, ia-l… ia-l…!

— Pentru acele terapii pe care le-am suportat la spitalul de nebuni, mamă.

Atunci Candela, în timp ce o mângâia, așeză mai bine animalul monstruos pe ochii ei. Ca și când nu se întâmplase nimic, începu să-i cânte versuri din cântecul La llorona:

Nu știu ce au florile, Plângăcioaso,

Florile de pe Câmpul Sfânt,

Că atunci când se leagănă-n vânt. Plângăcioaso,

Florile par că plâng.

Cel care nu știe de dragoste,

Nu știe ce-i martiriul, Plângăcioaso…

Ochii Oliviei se măriră tot mai mult, tenul ei căpătă o tentă de violet spre negru, iar respirația îi era tot mai întreruptă. Și brusc rămase nemișcată.

— Oh, mami, ce puțin ai rezistat! Nici măcar nu am apucat să-ți povestesc legenda. Mă gândeam că agonia o să fie mai lungă, zise, luând micul păianjen inofensiv de pe obrazul tumefiat. Ai fost o fricoasă toată viața. Nu este veninos.

Puse punct, luă telefonul și sună. După o scurtă convorbire, un zâmbet larg îi înflori pe față. Apoi mângâie fotografia și o sărută.

Sosise ziua cea mare. A trecerii numelui ei printre cele ale celebrităților. Avea să fie ceva care să aibă o mare repercusiune asupra oamenilor.

 Psihopata Candela Nieves își ucide al treilea iubit, vecinul și propria-i mamă. Sfârșitul celei care i-a dat viață și care a sprijinit-o mereu a fost calculat cu sânge rece. Unul dintre cele mai oribile…

 Un articol demențial. Avea să fie fotografiată și chipul ei avea să apară pe prima pagină a ziarelor.

Șapte luni mai târziu, într-o seară, de după draperia grea, Candela privi imensa sală în care mulți rămăseseră fără locuri. Scoase o fotografie din buzunarul sacoului negru, sărută chipul frumos și zâmbitor, apoi o puse la locul ei și ieși.

Vorbi puțin, răspunse la întrebările publicului, apoi se așeză pe scaun cu un creion ascuțit în mână. Folosise o duzină de creioane, iar degetele o dureau de atâta scris. Sala se golise și împinse scaunul în spate. Când ridică ochii, în fața ei stătea un chip cunoscut, foarte familiar, care o făcu să-i înghețe sângele în vine.

— Felicitări! O carte extraordinară, zise ultimul fan, oferindu-i patru trandafiri! O îndemnă să-i miroase.

Ca să-și revină, încercând totodată să separe realul de imaginație, aspiră îndelung aroma florilor, apoi tuși. Mirosul puternic o înecase.

— Martin!! Unde ai dispărut în tot acest timp? Uneori credeam că te-am ucis cu adevărat.

— Să mergem. E un loc special unde ți-am pregătit o surpriză. Trebuie să sărbătorim acest succes așa cum îl meriți.

— Nu te-am omorât! Dumnezeule!

— Nu, scumpo! M-ai ucis doar în cartea ta.

Îi spuse că nu era o idee bună să meargă cu el căci se grăbea să plece, însă el insistă și insistă; avea să-i ofere ceva extraordinar de special. Se simțea bine, ușor amețită, și atunci acceptă cu o condiție: să nu rămână mai mult de o jumătate de oră. Fusese ultimul ei iubit, o relație de aproape trei ani și, acum că descoperise că era în viață, dorea să-i povestească ce i s-a întâmplat după dispariția lui. După o jumătate de oră ajunseră la singura cabană din zona aceea împădurită și asta nu-i plăcu. Deja se terminase timpul de care dispunea. Imediat ce intrară, el îi turnă o băutură dulce în pahar și o îndemnă să bea o gură. Apoi Candela îi povesti despre coșmaruri și despre episoadele nevrotice provocate de acea idee stupidă, cum aștepta ca poliția să-i bată la ușă acuzând-o de omucidere.

Crezuse că în acel joc cu albinele, propus de Martin însuși, îl omorâse. Nu știuse că avea alergie la veninul lor, așa cum nu știuse că avea cu el antidotul. O amețeală urmată de o durere puternică în cap a lăsat-o fără conștiință. S-a trezit la spital iar prima întrebare adresată bărbatului în halat alb de lângă ea a fost Unde este mama?

Bărbatul o îndemnă să mai bea o gură și ea bău. Limba începu să-i amorțească. Simți ceva straniu în corp, iar un văl fin, alb ca și rochia Plângăcioasei îi acoperi ochii. Într-o secundă, își imagină ce va urma.

— De ce, Martin? De ce? reuși să articuleze, lăsând să-i cadă trandafirii din mână.

— Ai puțină răbdare. Doar vreau să te informez că aici nu o să te găsească nimeni.

— Eu… am năs-cut, co-pi-lul prematur.

— Ce-ai spus?

Nu mai putu să răspundă, îi pierise graiul, și începu să plângă.

— Ah, Candela, mereu ai fost o plângăcioasă! Avea dreptate Olivia când îți spunea așa. Biata, cum a suferit când i-am pus acel păianjen pe față. Doar m-ai învățat tu. Din păcate, era unul veninos și mare. Trebuia să moară. Figura ca primă moștenitoare a drepturilor de autor a cărților tale. Iar John a apărut tocmai când nu trebuia, dar am fost mai isteț decât el. L-am așteptat să se apropie de mine, apoi, brusc, l-am împins cu putere spre pata maronie și alunecoasă de pe ciment care ducea exact la discul cu dinți de fier montat pe o masă. Nu am lăsat urme, am fost precaut, însă după dezastrul acela, trebuia să dispar pentru un timp. Fă un efort și povestește-mi, scumpa mea! Despre ce copil e vorba? E al meu? întrebă cu o licărire în ochi.

 Atunci ea scoase un creion din buzunar și începu să scrie. Ultimul cuvânt însă, nu reuși să-l termine, pentru că veninul își făcuse efectul. Creionul îi căzu dintre degetele înțepenite cu vârful în jos, dar nu mai auzi acel crac. Expresia ei se congelă într-un surâs misterios în colțul gurii.

L-am cunoscut pe Kevin în spitalul de recuperare mintală. A fost o nebunie. Ne-am simțit atrași unul de celălalt din prima clipă. Mă îngrijea cu dragoste, iar coșmarurile și acea voce, care îmi șoptea să ucid pieriseră. Nu mai simțeam acea pasiune bolnăvicioasă pentru horror. Am trecut la genul psihologic și chiar am terminat un mic manuscris. În ziua în care am fost externată m-a invitat la cină, însă eu i-am propus să mă asculte mai întâi pentru că aveam să-i destăinui ceva extrem de important. Astfel i-am spus cum te-am ucis. Exact ca în carte, introducându-ți albine în sân. El m-a ascultat, apoi m-a asigurat că o să înfruntăm consecințele împreună, că va fi tot timpul alături de mine. Cred că nu l-am convins că te-am ucis. Tu nu mai existai, iar el a apărut în viața mea și a viitorului nostru copil la timp. La aflarea veștii că eram însărcinată, am schimbat imediat testamentul și clauza contractului încheiat cu editura, în care se stipula moștenitorul dreptului de autor. Te-am…

Martin se înnegri la față. Simți că se sufocă și deschise fereastra. Apoi începu să plângă ca un copil. Nu se aștepta la o asemenea lovitură din partea celei care îi declarase dragoste fără hotare. Doar îl asigurase că… Toate visurile lui de a conduce acel automobil italian, pe care-l desena zilnic, și de a ajunge cineva în societate se spulberaseră. Tocmai le distrusese cu mâna lui.

Cine este acum plângăciosul, sau mai bine zis, Plângăcioasa, căci plângi ca o femeie? sună în cameră vocea Candelei, ca un șuier prelungit de vânt, în timp ce pe ecranul telefonului ei apărea fotografia unui bărbat cu un băiețel în brațe. În partea de jos, cerculețul roșu de localizare a aparatului de ultimă tehnologie clipea întruna.

În timp ce mugetul vântului acoperea sunetul strident al unei sirene, Martin privea hipnotizat dansul celor patru trandafiri ascultând o melodie dezolantă pe care nu o mai auzise.

Nu știu ce au florile, Plângăcioaso,

Florile de pe Câmpul Sfânt,

Că atunci când se leagănă-n vânt. Plângăcioaso,

Florile par că plâng.