Plouă

de Andreea Alexandra Buzilă

    Trăiam cu sufletul cufundat în culoare,

    Acum prin artere îmi curge doar negrul,

    O pensulă leagănă albul pe pânză,

    E șoaptă prelungă în negru.

 

Plouă.

O frunză se izbește de geam. Ciocul unei păsări o străpunge, ciobind sticla udă.

Picăturile de apă se scurg și se îmbină cu sângele ciorii. Din ochi, lichidul curge strălucind.

Continui să îmi recit poezia.

Ghearele îi sunt prinse de creanga de sub geam. Își retrage ciocul și lovește iar. O altă gaură se alătură celeilalte. Penele negre îi sunt umede, iar rana făcută de o așchie a copacului sângerează încontinuu de câteva minute. Inspir cu inima calmă, fără remușcări și deschid fereastra. Privesc cioara și îi așez lama la picior. Nu reacționează. E prinsă într-o capcană veche de păsări. Tai sfoara, iar aripile sale se înalță triumfătoare. Își ia zborul doar pentru a pica mai târziu, împușcată.

Câmpul e plin de ciori moarte.

Închid fereastra înainte ca mirosul putred să pătrundă în casă.

Tună, iar vântul se strecoară prin crăpătura din perete. Tremur, iar odată cu foile mă arunc la pământ. Le prind înainte să cadă și oftez. E frig, dar mai ales…e frică.

Mă uit la ceas și înghit o dată, de două ori, de trei ori. Înghit până saliva nu îmi mai ajunge. Secundele curg.

—Cine nu e gata, iar aerul îmi înțepă plămânii, îl iau cu lopata!

Alerg. Holurile casei sunt lungi, spațioase, pline de cutii rupte și vechi. Pe tavan, mucegaiul se extinde odată cu mirosul îngrozitor. Pașii goi calcă covorul murdar de noroi, cândva roșu, acum, un vișiniu șters. Casa scârțâie de durere în fiecare seară. Sursa îmi e cunoscută.

Cobor scările, iar privirea îmi cercetează împrejurimile.

Ascult șuieratul vântului, ploaia izbindu-se de tavan, iar ochii descoperă perdeaua deranjată.

A trecut pe aici.

E seară. Întunericul nu s-a lăsat de tot. M-am lăsat eu și pentru el, căutând sub masa din bucătărie urme ale celui ascuns.

Nu e nici aici.

Un fulger luminează vatra, iar mânuțele mele mici deschid ușița, dar cuptorul e gol. Sub covată nu e nici un ied, iar la ușa zăvorâtă nu bate cumătrul lup. E liniște în mormântul nostru.

Un singur tunet sparse emoția, iar becul pâlpâie neajutorat. Întunericul coboară încet peste River Hold. Soarele nu e niciodată prea luminos, iar luna nu e blândă.

A exersat multă vreme jocul. Acum, din păcate, nici nu-l mai găsesc la fel de repede. E rapid ca gândul și tăcut, ca o pană căzută în mijlocul lacului. De multe ori nici respirația nu îi este auzită.

Am scotocit fiecare colțișor, dar nu e de găsit. Mă hotărăsc să iau un măr și să aștept câteva minute, gândindu-mă pe unde ar putea fi. Sunt multe ascunzători în conacul Fox, dar niciodată suficiente. Urc scările spre camera mea, mușcând din mărul viermănos. Nu-i simt gustul, dar îmi simt foamea și nevoia, iar mărul îmi va calma stomacul.

Rochița îmi atârnă până în pământ. E ruptă și murdară, prea decoltată pentru o fetiță ca mine, dar el vrea să o port. E roz deschis, iar mici detalii cusute înfrumusețează veșmintele de veci.

Obrajii îmi ard de nerăbdare, dar mintea mea caută cele mai inteligente ascunzători. Deschid ușa spre dormitorul meu. Nu îmi amintesc să o fi închis în urma mea. Vântul deseori e foarte puternic și întoarce casa pe dos din vina spărturilor prin care intră.

Mă opresc în tocul ușii și privesc sângele de pe fereastră, stors de lacrimile cerului. O altă cioară mă privește, izbindu-și ciocul de sticlă. De data asta, următoarea ei mișcare e imprevizibilă. Analizează scobitura cu ochii largi, circulari și albi. E o cioară oarbă, dar orice e posibil aici.

O fracțiune de secundă mai târziu își izbește capul cu toată forța, iar sângele țâșnește prin ploaie. Lângă ea o altă cioară îi urmează mișcarea. Corpul alteia se ciocnește de sticlă și cade. Din norii grei, de plumb, ciorile își fac avânt până acoperă întreaga sticlă.

Ciocurile bat spre a sparge apărarea, iar mărul îmi cade din mână pe podea.

Inima mi s-a oprit doar câteva clipe înainte de a lua ritmul bătăii de aripi a ciorilor oarbe. Foile de pe birou sunt împrăștiate pe jos și ude de cerneală. Lângă ele, creionul stă cu vârful rupt, așteptând să fie ascuțit.

Suflu aerul greu de respirat și cu precauție mă apropii de fereastră și mă aplec să iau creionul.

O secundă.

Tic tac, sună ceasul pe hol.

Tic tac, văd cum ciorile pică toate odată.

Tic tac și creionul îmi scapă printre degete, ascunzându-se sub pat.

Din șifonier pică un umeraș, iar ciorile acompaniază sunetul, venind din depărtări și continuând să se izbească de fereastră. Începe să cânte și pușca, smulgând croncănituri chinuite.

E armonie în dezacord.

Mă apropii de șifonier cu aerul strâns în piept, dar victorioasă că am descoperit ascunzătoarea. Nu știu când s-a strecurat pe lângă mine, dar zâmbetul îmi conturează fața și deschid cu încredere ușițele dulapului.

Din el cade mărul meu.

Zâmbetul îmi piere, iar stomacul mi se strânge dureros. Îmi scarpin brațul iritat și lovesc covorul cu piciorul, supărată că l-am ratat din nou. E un jucător extrem de bun.

Mă întorc pe vârfuri și mă opresc. Poalele rochiței foșnesc discret când creionul se învârte cu viteză de sub pat și se lovește de material.

Inspir.

—Te-am găsit!

Ridic pătura și privesc sub pat, dar nu văd decât vârful degetelor cum ies din întuneric. Deja știm amândoi că am câștigat.

Mă strecor sub pat, chicotind veselă și învingătoare.

—Am câștigat! Am câștigat!

Întind palmele spre degetele sale.

Ușile de la intrare se izbesc de perete cu rapiditate.

Vântul șuieră perdelele și aruncă foile și caietele la podea.

Pătura cade în urma mea, dar înainte să țip el îmi pune mâna la gură.

—Taci!

Și am tăcut. Degetele sale lipicioase îmi strâng buzele, dar aprob din cap și rămân nemișcată. Amândoi auzim sunetul puștii târându-se pe parchet. Cizmele grele stropesc cu noroi covorul deja murdar, iar tusea îmi face trupul să tresalte.

Afară furtuna devine aprigă. Becul se sparge în sute de bucăți, iar picioarele lui calcă nonșalante peste cioburi.

Tremur din toate încheieturile, iar tunetele alimentează frica ce îmi curge prin vene.

Telefonul îi sună în buzunar pe o melodie din desenele cu păpuși, dar nu răspunde, iar mesageria vocală anunță:

—Sunt sub pat. Sunt sub pat. Sunt sub pat. Sunt sub pat.

Tresalt violent, iar spatele mi se izbește de fierul patului. Țipetele mele sunt oprite de mâna lipicioasă, dar amândoi respirăm precipitat. Simt că amețesc, iar inima îmi sare din piept.

Suspin când zăresc de sub pat vârful cizmei sale. Se oprește în ușă și scanează dormitorul. Se îndreaptă spre fereastră și cu un urlet gros sperie toate ciorile.

—Sunt sub pat. Sunt sub pat.

Vocea de copil îmi zgârie timpanele. Îmi acopăr urechile cu palmele și mă rog să nu țip. El mă trage mai aproape, în întuneric. Capul mi se odihnește pe pantalonii rupți. Îmi mângâie părul și îmi ține strâns gura.

Când îl privesc în ochi nu îi văd teama.

—Sunt sub pat!

Păturile sunt ferite, iar privirea mea se oprește pe bătrânul orb. Simt cum greața îmi omoară simțul. Fulgerele îi luminează chipul plin de cicatrici și aerul mi se oprește în gât. Nici măcar inima nu îmi mai bate. Își ciulește urechile spre noi, iar în gură simt gustul de sânge cum mi-am mușcat limba.

Ochii îi sunt albi, iar în loc de păr are pene negre. Se holbează la noi. Miroase aerul. Se încruntă, dar nu ne vede. Un singur sunet și va fi de ajuns ca să îmi curme viața.

Creionul se rostogolește spre geam.

Bărbatul se ridică nervos și așterne la loc pătura.

—Mincinoasă ce ești! urlă el la telefon. I-am găsit! Știu eu unde sunt!

Vocea îi e grotească, chinuită de morțile și sângele altora.

Se îndreaptă spre fereastră, conștient de ciorile care continuă să își izbească trupul de sticlă, sinucigașe. Bătrânul nu e prost. Știe că suntem în cameră.

El îmi dă drumul și reușesc să mă strecor treptat spre hol. Îmi privesc prietenul de sub pat o ultimă oară, iar el îmi face semn să închid ușa.

Balamalele scârțâie odată cu răgetul bătrânului. În cameră e haos. Aud cum organele îi curg pe podea. Mirosul sângelui îmi înțeapă nările, iar eu stau și îmi înghit suspinul, sprijinindu-mi spatele de perete.

Când ușa se deschide din nou, prietenul meu își șterge sângele de bluză și îmi zâmbește cu colții albi.

—Nu au mai rămas prea mulți, Anaise. Nu îți face griji, te voi apăra de toți.

Nu am scos un sunet. Șuieratul vântului purta cu el țipetele bătrânului. Prietenul închise ușa, iar sticla se sparse în următoarea clipă. Corbii devorau cadavrul, iar ucigașul îmi întinse mâna și mă trase în brațe.

—Nu îi voi lăsa niciodată să mi te ia.

***

Anaise doarme.

Prietenul ei sapă o groapă în grădină.

Furtuna abia s-a calmat, iar ciorile atârnă de picioare în copaci. Dorm ca șobolanii în cuști. E liniște, iar luna se ascunde sfioasă după un nor furios. Trece repede, nu apucă să își verse frustrările.

De deasupra, de undeva peste cer, după lună, o voce strigă la alta:

—A mai omorât unul!

—Foarte bine, avem un progres.

—Doctore, ce urmează să facem?

Doctorul își scarpină barba, iar mătreața cade pe tastatură. Își cască somnul și își șterge ochelarii de halat, indecis.

—Trimite-le soare și mere în copaci, suspină cu mintea pierdută printre gânduri. Încă două săptămâni și îi vom aduce la suprafață.

Doctorul privi pe monitor scenariul pe care îl gândise de atâta timp. Experimentul îngropa scheletul altei victime. Până la urmă, avea instincte umane. Anaise dormea ca un prunc, liniștită în ciuda a ceea ce se întâmpla în jurul ei. Așa adormise și în brațele doctorului când a luat-o de la orfelinat și a ascuns-o în subteran, departe de normal.

După 13 ani, Anaise era motivul pentru care Experimentul ucidea fără milă.

—Va merita acest efort împotriva dușmanilor dumneavoastră, doctore?

Doctorul surâse pe sub mustață și își îndreptă pașii spre ușile glisante ale laboratorului din deșert.

—Îi voi face pe toți să plătească, dragul meu, iar acești ani nu au fost în zadar.

Și câte ar face omul din răzbunare, gândi doctorul, dar mai ales, câte nu ar da un om pentru a crea o mașină proprie de ucis.