De ce am fost dezamăgit de filmul Arrival (conţine spoilere!)

Scria cineva că există două tipuri de SF. Unul de acţiune gen Star Trek, Star Wars şi unul filosofic-intelectual gen The day the Earth stood still sau Arrival. Nimic rău în asta.

arrival-1Nu spun că filmul este slab sau nu merită vizionat. L-am recomandat şi la „Două pentru weekend – ep. 18”, dar mai mult pentru experienţă.

Problema filmului Arrival este că îţi creează anumite aşteptări la începutul filmului unde creşte tensiunea odată cu venirea extratereştrilor şi cu reacţia oamenilor, ca în final să ducă la un mesaj de tipul celor motivaţionale.

Apare ideea că dacă ţi-ai cunoaşte viitorul şi el ar fi unul plin de suferinţă personală ai mai alege să-l trăieşti sau ai încerca să-l schimbi? Şi concluzia este că indiferent cât de greu îţi este, alegi să îţi trăieşti viaţa pentru că mai importantă este călătoria.

Bineînţeles că e o supoziţie pentru că în realitate n-ai alege niciodată asta. Dacă ai şti că o să mori în accident în cazul în care te urci în autobuzul X la ora X, cu siguranţă nu te-ai urca în acel autobuz decât dacă eşti sinucigaş.

arrival-2Extratereştrii percep altfel timpul . Practic e văzut ca un tot unitar, nu are început sau sfârşit,el există deja, deci nu poate fi schimbat. Atunci mă întreb de ce şi-a mai pus Louise întrebarea dacă să facă sau nu anumite alegeri, pentru că, de fapt, nu există liberul arbitru. Alegerile sunt deja făcute.

Mai departe, dacă extratereştrii cunoşteau  viitorul, de ce au venit mai multe nave (total degeaba) când putea veni doar una singură pentru că doar Louise înţelegea ce au ei de transmis. Puteau la fel de bine să-i apară în vis.

Nu mai zic de detalii gen de unde vin, cine sunt, de ce sunt doar doi într-o navă(dacă sunt aceiaşi doi mereu), de ce sunt heptapozi care scriu cu cerneală, care era  scopul păsării din colivie, etc.

arrival-3Din punctul meu de vedere este un film care a apelat la muzică, sunet agresiv, imagini blurate şi neclare şi un mesaj de tip Osho prin care şi-a atins scopul de a crea emoţie fără niciun fel de consistenţă. Personajele sunt fade, povestea sf nu e de fapt sf iar detaliile nerezolvate sunt atât de multe încât te gândeşti de ce ai avea nevoie de ele.

Dacă scopul filmului a fost doar mesajul, atunci regizorul Denis Villeneuve putea să ia aceeaşi piesă muzicală(cea a lui Max Richter – On the nature of daylight, care este într-adevăr o capodoperă în miniatură), să pună imagini cu sirieni care aleg să-şi trăiască viaţa în plin război, deşi le e greu, apoi nişte  copii din Africa muritori de foame + un carton pe care să scrie “Viaţa trebuie trăită, oricât de grea ar fi”.

Cu siguranţă  ar fi fost mai ieftin, mai simplu şi ar fi avut acelaşi efect. Probabil ar fi stors şi mai multe lacrimi.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *