Salvatorul

de M. K. Lynn

În lumea plină de muncă și griji a unei simple cameriste există lucruri ce nu pot fi prezise niciodată, de exemplu, apocalipsa.

Ofelia dădu la o parte perdeaua masivă din iatacul doamnei Bibescu și aruncă o privire afară, unde în plină zi unul dintre trecători sări peste altul, tăindu-i beregata. Sângele se amestecă în praful drumului și se prelinse la vale, în timp ce ucigașul o luase la fugă, dispărând printre străzile pustii. Camerista trase draperia, tremurând.

De când Micul Paris fusese lovit de molima necunoscută, nimic nu mai era ca înainte. Bolnavii erau loviți de nebunia omorului, care putea fi ținută în frâu doar legând suferindul de pat cu frânghii și curele. Ofelia își aminti cum, cu câteva zile înainte, lacheul Prințului Bibescu sărise la el cu batista de lustruit și aproape reușise să-l sugrume. Domnul era ultima persoană pe care acesta o atinsese înainte să prindă boala.

Camerista șterse praful de pe măsuța de toaletă a doamnei Bibescu și se îndreptă către camera următoare, când o auzi pe doamna Ifrim, bucătăreasa, chemând-o.

– Ofelie!! Fată!! Vino repede!! Ce năpastă!

Tonul alarmat al bucătăresei o sperie. Era același strigăt disperat care anunțase îmbolnăvirea fostului lacheu.

Camerista coborî în viteză treptele acoperite de covor roșu ale scării principale, ridicând fustele mai sus decât ar fi fost cuvenit. Nici nu observă cum ușa de la intrare se întredeschise și intrase domnul Anghel –  mezinul soților Bibescu, care o urmărise cu privirea, îngrijorat. Ajungând într-un suflet la subsol, unde erau camerele slujnicilor și bucătăria, ea o întâlni pe doamna Ifrim tremurând de frică.

Îi arăta spre camera ei.

– Dragoș, fratele tău…!

Ofelia mări ochii de groază. Ar fi dat orice să nu fie adevărat gândul ce îi străbătu mintea.

Nu frățiorul ei mai mic. Orice, dar nu asta.

O luă din nou la fugă și dădu ușa de perete. În micuța ei cameră pe care doamna Bibescu i-o oferise pentru cei doi orfani ce o slujeau, Ofelia îl găsi pe frățiorul ei, un băiat de doisprezece ani, încurcat în cearșafuri. Era alb ca varul, cu ochii vineții și pupilele roșii, iar gura i se căscase într-o crăpătură mult prea mare, care îi dezvelea dinții ascuțiți, ca de lup. Din gâtlej îi tot ieșeau mârâituri înfiorătoare, ce îi contorsionau spatele ca unui monstru.

– Dragoș!! strigă Ofelia și vru să fugă spre el, când cineva o opri.

– Nu te apropia, îi zise cu o voce joasă domnul Anghel, care o ajunsese din urmă, atras de gălăgie. Trebuie să îl legăm.

Îl cunoștea mult prea bine pe mezinul familiei pe care o slujea –  crescuseră împreună, când părinții Ofeliei încă erau în viață, lucrând pentru Bibești. Se făcuse un bărbat arătos, cu părul tuns după ultima modă pariziană și hainele într-o stare perfectă la orice moment al zilei. El se încruntase la vederea bolii lui Dragoș, dar Ofelia își dădu seama după paloarea feței lui că domnul era, cu siguranță, îngrozit, ca și ea.

– E fratele meu! ripostă tânăra, dar Anghel se îndreptase deja spre bucătărie, unde ordonă să se aducă frânghii și curele.

Când bietul băiat fusese legat de pat, mârâind și mușcând aerul, bărbatul o apucă de umeri și o privi în ochi. Forța cu care o strânse o readuse cu picioarele pe pământ.

– O să găsesc leacul, Ofelia, îți promit.

Iar ea nu avu de ales decât să îl creadă pe cuvânt.

Următoarele trei zile trecuseră ca un coșmar ce nu se mai termina. Soții Bibescu îi permiseră să aibă grijă de fratele ei fără să se mai ocupe de treburile casei. Celelalte cameriste îi aruncau priviri pline de ură –  pe de o parte, pentru că era plătită pentru că stătea degeaba, și pe de alta pentru că fratele ei devenise un ucigaș, ca toți nebunii cu care se umpluse orașul dincolo de porțile de fier ale casei. Nu mai rezista să le audă vorbind-o pe la spate de fiecare dată când cuteza să-și scoată nasul din cameră ca să ia farfuriile cu mâncare, să golească oala de noapte sau să ia apă proaspătă în ulcior. Iar starea lui Dragoș se agrava cu fiecare zi –  nu-l mai putea hrăni deloc, nici măcar cu terci, iar băiatul se ofilea tot mai mult, deși numărul curelelor se dublase. Se zbătea câteodată atât de puternic, încât Ofelia putea auzi cum îi crăpau oasele. Și nu se putea opri din plâns.

După trei zile, ușa camerei ei mici se dădu de perete și domnul Anghel intră cu câteva hârtii mototolite în mână. Hainele șifonate, cearcănele de sub ochi și manșetele pârlite de solvenți arătau cât de mult fusese absorbit de ideea de a o ajuta. În lumina slabă a ferestruicii de sub tavan, Anghel părea un adevărat înger trimis de Dumnezeu, iar Ofeliei îi dădură lacrimile.

– Am găsit leacul! anunță el victorios.

Camerista sări în picioare. Vestea adună toate slugile de la bucătărie în spatele eroului ce reușise să salveze ziua.

– Singura metodă de a salva un suferind de boala ucigașilor e să îi scoatem ochii, unde boala are principalul loc de dezvoltare și transmitere! Fără ochi, molima nu va avea cum să se manifeste, suferindul nu va mai simți nevoia să omoare și se va însănătoși!

Liniștea așternută în cameră și pe hol după această declarație păru să păstreze ecouri lugubre.

Entuziasmul domnului de a răni atât de crunt un copil, de a-l schilodi pe viață, o înfricoșă. Și-l amintea blând, respectuos cu toate slugile, calm și mărinimos. Lucrase mult ca să ajungă respectat de lumea bună.

Care era motivul acelei bruște schimbări? Oare și dumnealui luase boala?

Cuțitul sclipise în mâna lui Anghel, iar înainte să-și dea seama ce făcea, Ofelia se aruncase în fața bărbatului când acesta păși spre pat.

– Nu! Nu-l atingeți!! strigă ea cu mâinile desfăcute protectiv. Nu-l răniți!!

Anghel se opri în loc, șocat.

– Vrei să-l salvezi sau vrei să devină un ucigaș?!

Slugile de pe hol începuseră să șușotească, privind cu ochi reci în direcția întregii scene. Cum îndrăznise ea, o biată cameristă, să îi stea în drumul mezinului Bibeștilor? Cum putea apăra un viitor ucigaș? Cum îndrăznea să refuze ajutorul domnului Anghel, când acesta se chinuise atât de mult pentru ea?

În spatele Ofeliei, Dragoș căzu din nou într-o criză de smucit, iar trosnetul oaselor lui mici îi făcură pielea de găină. Poate nu era pregătită să îl vadă omorând oameni în plină zi, dar nu avea să-i permită cuiva să îl rănească.

– Nu vă apropiați! repetă ea.

Anghel ridică din umeri și se îndreptă spre ușă, mult prea furios decât s-ar fi cuvenit.

– Familia mea nu o să vă adăpostească pentru totdeauna, Ofelia!

Și aruncă hârtiile în aer.

Se făcuse noaptea târziu, focul opaițului aproape se stinse, iar tânăra cameristă nu putea să-și alunge din cap vorbele domnului Anghel. Trăise o viață întreagă crezând că domnii aveau mereu dreptate, pentru că făcuseră mai multă școală decât ea și văzuseră lumea de dincolo de porți în mai multe amănunte. Oare putea avea încredere în descoperirea lui? Știa că domnul Anghel era foarte bun în meseria lui –  terminase facultatea de medicină din Viena și era cel mai bun student de acolo, cel puțin așa repetase în nenumărate rânduri doamna Bibescu când Ofelia îi aranja părul de dimineață. Dar ținea mult prea mult la frățiorul ei, singurul apropiat ce îi mai rămăsese după ce părinții lor muriseră de bătrânețe.

Își șterse cu batista colțurile ochilor și tresări când de afară se auzi un alt strigăt lung după ajutor. Nu mai putea să adoarmă de câteva zile din cauza lor, iar cearcănele deveniseră atât de evidente, că începea să semene cu un mort.

Cel mai mult o măcina gândul pe cine atinsese fratele ei ultima oară înainte să se îmbolnăvească. Cine îi putea fi victima? Oare era ea, sora lui? Sau cineva din slugi? Poate chiar Bibeștii?

Înghiți în sec, mult prea speriată ca să se gândească la așa ceva, și ieși din cameră ca să aducă ulei pentru opaiț.

 

O trezise din ațipeală țipătul enervant al noului lacheu care avusese mereu impresia că datoria lui era să ordone tuturor slugilor din casă.

– Ofelia! Ofelia, de ce nu e adusă carnea până acum?! Nu-mi spune că încă dormi, e opt dimineața!…

Pașii grei ce se îndreptaseră spre camera ei o făcuseră să sară în picioare și să-și îndrepte fustele șifonate. Ușa se dădu de perete, iar zgomotul îl trezise pe fratele ei, care se contorsionă iar, încercând să scape din capcană.

Lacheul înalt și subțire, poreclit Prăjină, aruncă o privire rece spre pat și înapoi la Ofelia. Favoriții prea stufoși pentru fața lui suptă îl făceau să pară cu douăzeci de ani mai bătrân decât era.

– Monsieur Bibescu a ordonat să fiți dați afară dacă nu mai lucrați pentru banii pe care vi-i plătește, zise el îngâmfat. Așa că mergi imediat să aduci coșul cu carne de la măcelar!

– Dar e periculos afară!

Lacheul își ridică bărbia, furios.

– Și domnii ce o să mănânce, fetițo?! Buruieni și terci?! Măcelarul te așteaptă la poartă, mergi imediat de ia coșul!

Iar Ofelia, tremurând de frică, se supuse, aruncându-i o ultimă privire lui Dragoș.

Îi plăcea să se plimbe prin grădina stăpânilor înainte ca orașul să fie cuprins de blestem –  îi aducea aminte de copilărie, cum fugea râzând printre tufișuri, cum se juca de-a v-ați ascunselea cu ceilalți copii de slugi și cum domnul Anghel îi arătase pentru prima oară ascunzătoarea din spatele fântânii din capătul grădinii. Erau vremuri pline de căldură și lipsite în totalitate de griji.

Acum părea să nu mai recunoască locurile pe care le iubise cândva.

Pășea grăbită, evitând să se uite în jur, pentru că nu voia să vadă ceva ce i-ar fi mâncat ultimele fărâme de curaj. Ajunsese în dreptul porții slugilor de îndată –  întrezări căruța, auzi respirația cailor și tropăitul copitelor, dar când deschise poarta împietri.

Măcelarul, domnul Vagottus, era un om rotund ca un butoi, blând și zâmbitor, ce prefera să piardă profitul decât să-și dezamăgească un client fidel. Adusese carne și cârnați domnilor Bibescu dintotdeauna, cel puțin de când se știa Ofelia.

Și se îndrepta cu toporul ridicat spre ea.

Rânjetul larg ce îi dezvelea dinții galbeni, ochii inundați de roșu și venele maronii ce îi ieșeau în evidență de sub pielea extrem de palidă îi opriseră fetei inima în loc. Nici nu-și mai amintise să strige, reușind doar să ridice brațele, într-o vagă încercare de a-l opri, și închise ochii strâns.

O bufnitură, un țipăt înfundat, iar când camerista deschise ochii văzu cum domnul Anghel, în surtuc și batista de seară –  probabil abia ajunsese acasă după o noapte de petreceri – , îl dărâmase pe măcelar la pământ și, cu nebunia de a-și verifica ipoteza înscrisă pe chip, se întindea cu un cuțit spre ochii domnului Vagottus.

Ofelia își auzi propriul strigăt de parcă nu ar fi fost al ei. Cuțitul sparse un glob ocular, apoi pe celălalt, iar un lichid transparent, amestecat cu sânge, se scurse în praful drumului sub urletele de durere ale bietului măcelar. Domnul Anghel se ridică de pe victimă, ștergând cuțitul de mânecă, și se apropie de Ofelia.

– Acum o să vezi că am dreptate! Privește!

Camerista, care se dăduse în spate de frică, coborî ochii iar spre măcelarul ce se chircea de durere pe jos. Gemetele lui scăzuseră ca intensitate, iar omul încercase să se ridice, mai întâi în genunchi, iar apoi și în picioare. Încă scâncea, dar Ofelia desluși, abia perceptibil:

– Biata mea Agripina, unde ești? Nu te mai văd…

Șocul o făcu să nu o mai țină genunchii, dar domnul Anghel o prinse înainte ca ea să cadă.

– Vorbește…, zise ea cu vocea gâtuită de uimire. Ați avut dreptate!…

 

Încă nu-i venea să creadă în ceea ce văzuse cu propriii ochi. De fiecare dată când clipea și se desprindea de prezent, vedea cum tânărul domn îi spărgea bietului măcelar globurile oculare. Expresia de pe fața lui, de parcă i-ar fi făcut plăcere să provoace durere, o înspăimânta teribil. Poate așa se comportau toți doctorii când voiau să demonstreze ceva?

– „Iartă-mă că te-am făcut să vezi așa ceva”, își aminti ea vorbele lui calde, când domnul o îmbrățișase să-i calmeze spiritul. „Dar nu aș accepta niciodată ca dumneata și Dragoș să pățiți ceva. Tot ce îmi doresc e să-l ajut, să nu-i fie viitorul în pericol.”

O înduioșară bunătatea și manierele lui. Probabil, pericolul continuu din lumea de afară îl duseră și pe dumnealui dincolo de limite.

Se uita disperată la fratele ei, care în sfârșit reușise să adoarmă. Îi ceruse lui Anghel un ultim răgaz, iar acesta îi dădu trei zile, timp în care îi promisese să găsească un alt leac, dacă acesta exista.

Nu avea curaj să-și rănească bietul frățior. Dar cum putea să-l lase în acea stare?

Doamna Ifrim și restul slugilor turuiau încontinuu despre noul leac găsit de domnul Anghel, care devenise faimos peste noapte, datorită gazetelor. Vestea lovise locuitorii orașului și îi șocase cu o nouă forță –  lumea bună era oripilată de ideea de a deveni un invalid, intelighenția îl ridica în slăvi pe geniu, iar disperații își scoteau singuri ochii, vrând să devină imuni în acest fel. Străzile se umpluseră și mai mult de strigăte, cum obsedații atacau bieții trecători, încercând să-i salveze de blestem, dar Ofelia refuza să mai privească afară. Nici doamna Bibescu nu o mai chema, iar Ofelia era sigură că până la sfârșitul săptămânii ea și Dragoș urmau să fie dați afară, dacă nu chiar mai devreme.

Lacrimile cădeau una după alta, spărgându-se în poala rochiei negre.

Ce trebuia să facă?

Era ultima zi când putea să mai ia o decizie.

– Ești pregătită?

Nu-l auzise cum intrase în cameră. În haine de casă, sprijinit relaxat de tocul ușii, el o privea sever cu ochii lui albaștri și senini. Erau de aceeași vârstă, iar tinerei îi plăcea să-și imagineze ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu făceau parte din lumi atât de diferite.

Ofelia își șterse colțurile ochilor cu batista și se ridică.

– E singura soluție, domnule Anghel?

El aprobă din cap și se apropie de pat, scoțând din buzunar același cuțit cu care îl rănise pe măcelar. Lama ascuțită străluci în lumina opaițului.

Dragoș se trezise și, văzându-l pe bărbat, începu să se zbată. Curelele i se înfipseră în carnea vânătă de chin, iar Ofelia își acoperi gura cu palmele.

Nu putea să privească.

Gălăgia de pe hol îi atrase atenția. Cineva o chema, iar strigătele disperate o făcură să-l oprească pe domnul Anghel și să deschidă ușa.

Era bucătăreasa.

– Ofelia, draga mea! strigă ea aproape plângând. Uite ce zice hârtia! Nu răniți bietul băiat!…

Camerista apucă din mâinile ei ziarul. Un titlu mare brăzda pagina de titlu –  “Lăsați ucigașii să-și omoare victimele! Noul sfat de la doctorul Drasch!”.

Înghiți în sec, urmărind rândurile articolului. Știa despre doctorul Drasch –  era un om de știință faimos, ce vindeca fără plată săracii de tot felul de boli. Dacă ar fi putut crede în spusele cuiva, acela ar fi fost el.

Ofelia ridică privirea spre Anghel.

Dacă fratele ei ar fi reușit să omoare victima, omul pe care îl atinsese ultima oară, avea să se vindece.

Puțini intrau în camera lor, iar din ce își aducea aminte Ofelia, ea era cea care îl atinsese ultima oară pe băiat.

Dar dacă aceasta era singura metodă de a-l scoate din blestemul bolii fără să-i provoace durere, era pregătită. Ar fi făcut orice pentru el.

Ridică privirea spre Anghel.

– Lăsați-l.

Bărbatul clătină din cap și se ridică, furios.

– Am stat atâta timp, atâtea experimente, solvenți pierduți degeaba!…

– Nu o să permit niciodată ca cineva să-l rănească. Nu aș putea trăi știind că din vina mea frățiorul meu nu a putut să ajungă fericit.

Dar domnul Anghel se enervă și mai mult, refuzând să se îndepărteze de băiat.

– Crezi că va fi mai ușor pentru el să-și trăiască viața ca un ucigaș?! strigă el. Să fie prins de poliție, să fie închis?! Nu va putea niciodată să revină la o viață normală!

– Măcar va fi întreg, va putea vedea!…

– Ce să vadă, dragă Ofelia? o privi el dezamăgit. Cum o să fie arătat cu degetul?!

Camerista clătină din cap.

– Viața unui slujitor nu depinde de ochii lumii bune!…

– Dumneata nu înțelegi ce spui! strigă iar Anghel. Ascultă-mă!…

– Eu sunt ultima persoană pe care a atins-o Dragoș! făcu ea disperată.

Domnul se ridică și se îndreptă cu pași rapizi spre ea.

– De unde știi dumneata? întrebă el aprins. De ce ești atât de convinsă? Poate victima e chiar doamna Ifrim, nu te-ai gândit la asta?!

Bucătăreasa, care până atunci urmărise totul prea șocată ca să poată sufla o vorbă, scoase un țipăt scurt și o luă la fugă spre bucătărie, unde se încuie pe dinăuntru. Ofelia se retrase la perete, speriată de avântul stăpânului. În ochii lui mari, atât de cunoscuți și atât de distanți deopotrivă, se ghicea deznădejdea.

– Am verificat de nenumărate ori, continuă el răvășit. E singura soluție!

Dar Ofelia, neîmpăcată, clătină din cap.

– Atunci să zacă așa, în pat, pentru totdeauna.

La auzul acestor vorbe mezinul Bibescu parcă își ieșise din minți. Apucă iar cuțitul și se întoarse vertiginos spre pat.

– Fată nenorocită! strigă el furios. Tu chiar nu înțelegi că nu pot trăi știind că puștiul ăsta mă așteaptă în propria casă?! Căci eu sunt afurisita lui de victimă – i-am dat în grijă calul cu care am mers pe Șosea și câteva clipe mai târziu, când am intrat în casă, a început nebunia! Ce contează ochii unui măscărici când geniul meu este continuu în pericol?! Non ducor duco* !

Se aruncase cu cuțitul spre băiat, iar Ofelia, îngrozită, îl smuci de braț, dar degeaba – mâna bărbatului se apropia tot mai mult de ochiul stâng al fratelui ei.

– Nu!!! strigă ea. Nu!!! Opriți-vă!!!

La auzul gălăgiei, celelalte slugi se adunaseră în dreptul ușii, urmărind în șoc lupta celor doi. Împotriva dorinței stăpânului, celui ce le plătea leafa, nu se băga nimeni.

– Opriți-vă! strigă iar Ofelia deznădăjduită.

Curelele ce îl țineau pe Dragoș prins de pat plesniseră. Monstrul închis în pielea băiatului de doisprezece ani ieșise la iveală și, cu un urlet ca de diavol, îi împinse pe amândoi de deasupra sa. Camerista se lovi cu capul de dulap, cât pe ce să-și piardă cunoștința de la impact, iar domnul Anghel sări imediat în picioare și se năpusti peste monstru cu cuțitul în mână.

Totul era pierdut.

Durerea de la ceafă o făcu să piardă noțiunea timpului. Întreaga cameră părea să plutească în fața ochilor.

O clipă, și lama străluci în mâinile fratelui ei.

Alta, și aceasta se înfipse în carnea bărbatului, care strigă de durere și vru să o ia la fugă, printre slugile mult prea speriate ca să se miște din loc.

Încă una, și Anghel era la pământ, cerând ajutor, cu lama înfiptă de zeci de ori în piept.

În ușă apăruse lacheul, care sări imediat să-și ajute stăpânul, dar era târziu – acesta murise. Dragoș, imediat ce își realizase scopul, își pierdu cunoștința, iar Ofelia, în ultimul moment înainte să leșine, simți cum ochii i se aprinseră de dorința de a-și umple mâinile de sânge, de a curma viața cuiva.

Dar a cui?

 

–––––––––––––––––––––––––––––––––-

* Non ducor, duco (lat.) – ”Nu sunt condus, conduc”