Concurs Words & Quarantine Ediția I

Sfârşit

Sfârşit

de Bianca Mărgineanu

Mai, 2004

 

–   Ȋnstrăinat şi mohorât,

Desprins de propriul oftat,

Să ştii că-n veci n-am să te uit!

Nu mai ȋntreb de ce-ai plecat…

 

Buzele atinse de amărăciunea ţigării amuţesc. Scânteia tutunului aprins  nu trezeşte infernul ce domina ȋn alte seri. Goliciunea de sentimente ȋl alină. Răceala serii de mai ȋl ȋncălzeşte, ȋi dezgheaţă buzele:

 

–   Cuprins de amintiri fierbinţi

Nu-mi este frig, nici dor de tine.

De mi-ai vorbi aş şti că minţi.

Doar eu cunosc ce-mi face bine!…

 

Pauzele involuntare, dominate de frânturi meditative ȋnvăluite ȋn fum mentolat ȋl seacă. Amintirea ei ȋi usucă acum buzele, căci ochii i se uscaseră de mult… Ȋşi aminteşte de viscolul din decembrie… de cum i-a ȋngheţat mai ȋntâi de toate sângele, iar apoi lacrimile de pe obrazul proaspăt ras.

 

–           Margarete! Din capătul pietonalului… Ȋţi plac?

 

Aşteaptă ca fotografia prinsă ȋn betonul rece să-i răspundă, conştient de monologul pe care doar el ȋl aude.

Stinge ţigara de spătarul băncii lăcuite şi ȋngenunchează. Pietricelele ascuţite din jurul mormântului ȋi ȋnţeapă genunchii, grăbind aşezarea buchetului pe pământul ȋngrădit, abia turnat. Se aşază pe bancă, cu grijă să nu scape din ochi fotografia care ȋi surâde. E atât de linişte! Atât de multă intimitate …

 

–           Ţi-am recitat din volum, am reuşit să-l public! Eşti prima poezie… Am trecut ieri prin parc, numai miros de iasomie! Probabil că acum te strâmbi, nu ȋnţeleg cum să nu-ţi placă!

 

Un surâs scurt ȋi ȋnsenină privirea nedezlipită de chipul captiv ȋntr-o fotografie. Ȋşi zâmbesc unul celuilalt.

 

–           M-a sunat ieri mama, mâine plec acasă, ştii că… Mama!

 

Venindu-şi brusc ȋn simţiri, se oripilă de propria faptă. Ridică privirea, terifiat de gândul că-l văzuse cineva. Priveşte ȋncruntat buchetul care trebuia să ajungă acasă, ȋn vaza de sticlă albastră, dar care acum e aşezat pe mormântul unei necunoscute.

 

–           Ce-i ȋn neregulă cu mine?! ȋşi şopti cuprins de un tremurat nervos.

 

Părăseşte cimitirul alergând, fără să arunce priviri ȋn urmă. Aleargă de crucile din lemn, de mormântul necunoscutei căreia ȋi aduse flori, de fapta sa inconştientă, de el ȋnsuşi…

 

31 octombrie, 2011

 

–           Da, mama. Da, da… Stai liniştită! Da, aproape am ajuns. Bine, te sun când ies. Şi eu, mama, pa, pa!

 

Cele douăzeci şi cinci de secunde roşii ale semaforului îi sunt de ajuns tânărului pentru a-şi binecuvînta privirea. Numai octombrie îl bucură precum un set de pensule noi înveselește un pictor. Numai octombrie roşu îşi arată voluptatea pe care el o așteaptă de luni de zile. Numai octombrie l-a născut într-o zi de unsprezece. Octombrie și numai octombrie avea să fie martoră.

Verde. Trecerea de pietoni e aceeași, dungile decolorate încă tânjesc după pașii pietonilor. Colţul străzii e același, aceleași ziduri scorojite ale facultăţii, aceiași pomi ce varsă frunze an de an. Facultatea de Litere ,,Dumitrov Savu’’ nu e aceeași, nu fără studentul Rareș Pătulea. Tânărul privi tăios marea de studenţi adunaţi în curtea facultăţii și-și continuă drumul. Ȋi e foame și gândul îi zboară numai la jumătatea de pizza păstrată de ieri.

 

Cheia răsucită tacticos în uşa apartamentului 13 anunță începutul unei după-amiezi leneșe scăldate în miros de pizza și filme vechi.

 

–           Noroc, amice! Prinzi tura de seară?

Rareș strânse mâna colegului de apartament cu aceeași simpatie ca de fiecare dată.

–           Gata cu școala pe azi? Cum a fost?

–           A fost cum nici n-a fost, Alexandre! Gata cu facultatea! Mie-mi ajunge!

–    Cum așa?

–           Am întrerupt! N-am ce căuta printre limitaţii ăia, cu viziunile lor rupte de realitate, dobitocii ăia bătrâni care abia mai respiră, dar au tupeu! Gata cu pierderile astea de vreme, prietene!

–           Cum știi mai bine, amice… E viața ta la urma urmei.

–           Ştii de cine o să-mi fie dor? De profa aia de spaniolă, Alexandre! Aia bunătate de femeie! Numai la tablă nu-mi țineam eu ochii.

–           Ești bolnav!

 

Alexandru își bătu prietenește colegul pe spate:

 

–           Am nevoie de o favoare. Soră-mea rămâne câteva zile la noi până termină ai mei cu scandalul. N-o să te deranjeze, dar fă-i ceva de mâncare. Eu n-am timp, îmi încep tura și termin abia la 01:00.

–           Da, stai liniștit! Chiar aveam chef să gătesc.

–           Ȋți rămân dator, amice! Laura! Vino să-l vezi pe Rareș!

 

Ușa dormitorului din stânga se deschise. Laura păși timid spre ochii care o priveau.

 

–           Laura, îmi pare bine! o mână rozalie se întinse în așteptarea unei alteia.

–           Rareș, încântat! Sper că-ţi place pizza.

 

Alexandru schiță un surâs îndoielnic:

 

–           Să n-o lași flămândă, prietene!

–           Glumeam, stai liniștit! Pastele îți plac, Laura?

–           Le ador!

–           Rareș, eu plec. Ȋntârzii. Laura, dacă se întâmplă ceva, mă suni, ok? zise Alexandru grăbit, vârându-și cheile în buzunar.

–           Da, da. Pa!

–           V-am lăsat, plec.

 

Rareș încuie ușa în urma colegului său.

 

–           Laura, să-ți spun drept, habar nu am să fac paste…sau orice altceva. Am pizza în schimb.

–           E perfect. Mersi!

 

În bucătăria apartamentului 13 nu a fost nicicând mai liniște. Laura îndepărtează măslinele de pe felia sa de pizza, iar gazda sa nepricepută meșteșugește versuri, grupează rimele cazate involuntar în minte:

 

–           Dorm valurile mării,

Nu s-a stârnit furtună.

Greșeala-i dă uitării

Pe creștet o cunună.

 

Privirea Laurei se dezlipi preț de câteva secunde de măslinele descusute din felia de pizza:

 

–           Scrii poezii? Alex nu mi-a spus că-și împarte locuința cu un poet.

 

Zâmbetul fetei mișcă ceva neobișnuit în simțirile tânărului.

 

–           Am publicat două volume, nu că mă laud…

 

Rareș întoarse zâmbetul ființei uscățive care acum îl fixa.

 

–           Serios? Şi mie îmi place poezia.

–           Pe bune? Frumos. Compui?

 

Laura scânteie de entuziasm, de parcă ar fi așteptat întrebarea din momentul plecării fratelui său.

 

–           Puțin spus. Sunt o artistă nedeclarată aș putea spune!

–           Stimă de sine ridicată. Ȋmi place! Recită-mi!

–           Prezentarea propriilor creații între scriitori e un lucru intim. Abia ne cunoaștem.

–           Spune-mi, Laura, câți ani ai?

–           Treisprezece.

–           Uite ce e, eu am douăzeci și cinci. Diferența dintre noi e de unsprezece ani.

–           Doisprezece.

–           Da, bine, doisprezece. Sunt scriitor, nu matematician.

–           Unde bați?

–           Diferența dintre noi e de doisprezece ani, suntem unchi și nepoată.  Nu crezi că e destul de intim? Familial vorbind.

 

Fata cu pielea rozalie închise ochii, trase adânc aer în piept, apoi își ridică încet pleoapele, dezlipindu-și buzele trandafirii:

 

–           Simțeam cutremurată

Cum marea-n valuri

Se tulbură deodată

Şi se zguduie de maluri.

Simțeam luna tăcută,

Muțind de-ngrijorare,

Căci ochii tăi mă uită

Şi m-aruncă-n mare…

Simțeam că nu se cade

Să te comporți astfel

Când mai presus de toate

Pe deget port inel!

Simţeam focul pe cer,

Pe cer și-n suflete.

Şi astăzi te mai cer…

Te rog, ascunde-te!

 

Ochii tânărului care au privit atent buzele subţiri ce-i vorbeau atât de frumos capătă o sclipire stranie.

 

–           Cum e?

–           Puțin spus frumos… E… mă completează. Da, chiar așa! Mă completează… Tu, la cei treisprezece ani ai tăi, scrii astfel?!

–           Sunt un copil deștept! Mă invidiază lumea, drept să-ți spun!

–           Chiar așa?

–           Chiar așa.

–           Şi de unde ai tu maturitatea asta în versuri? A cui e povestea asta de despărțire? La anii tăi nu cred că e a ta…

–           Am scris-o așa, din auzite. Vorbeau odată două fete pe o bancă, în faţa blocului. Plângeau amândouă. Cea blondă zicea că…

–           Tu nu știi că-i urât să tragi cu urechea? De ce le spionai, ia spune-mi! se revoltă într-un mod amuzant tânărul.

–           Nu, nu. Eu nu le spionam! Eram în faţa lor, pe cealaltă bancă. Ascultam fără să vreau.

–           De ce nu te-ai ridicat să pleci în altă parte?

–           O așteptam pe mama, plecam la țară.

–           Mama ta? Frumos. Să stai mult cu mama ta! E bine să ai o mamă.

–           Tu stai mult cu mama ta?

–           Nu chiar, dar o sun des. Diseară o s-o sun iar.

 

Liniștea se instală din nou în bucătăria apartamentului 13. Rareș simți un junghi în coaste, simțea nevoia unei plimbări.

–           Auzi, Laura, n-ai vrea să vezi poligonul? Hai să prindem apusul! Mai avem timp.

–           Da, chiar vreau! Așteaptă să-mi iau geaca!

 

Frunzele uscate trosnesc sub pașii iuţi care se îndreaptă spre betoanele din vale. Apusul curge încet, undele sângerii picură lin până se zdrobesc de linia orizontului. Apus de octombrie, liniște de octombrie, sfârșit de octombrie.

 

–           Frumos!

–           Cu adevărat frumos!

 

Privirile nedezlipite de cerul amorțit grăbesc parcă apusul. S-a sfârșit o zi, s-a legat o prietenie nebănuită.

 

–           Laura, știi că luna asta a fost ziua mea?

–           Serios? Şi ziua mea!

–           Da? Spune-mi ziua!

–           Unsprezece.

–           Nu mai spune! Suntem frați de zile de naștere!

–           Super!

–           Da… Ce-ai făcut de ziua ta, Laura? Ai mâncat tort?

–           Da, mult tort! Am petrecut la țară.

–           Foarte bine. Văd că mergi des la țară. Ai bunicii acolo?

–           Nu. Nu-i mai am. E casa rămasă mamei. Stăm la țară când tata ne scoate afară.

 

Rareș tresări. Un nod ciudat îi blocă gâtul, îngreunându-i respirația.

 

–           De ce vă scoate afară? Cine îi permite să vă scoată afară?

–           El bea mult. Şi țipă. Ajung să se certe și eu și mama plecăm.

–           Tatăl tău te bate, Laura?

–           Câteodată. Mama are mai multe vânătăi și tot ea plânge mai mult. Odată mama a ascuns cuțitele din casă și el a spus că unde le găsește, acolo o taie. Erau sub salteaua mea și le-am aruncat pe geam, departe. Au ajuns și prin copaci. Altădată țin minte că mirosea a gaz în bucătărie și m-a pus să-i aduc bricheta și…

–           Taci! Taci dracului din gură! Taci!

 

Fata văzu în ochii tânărului o lucire stranie, familiară. Ȋncheietura subţire strânsă în pumnul înfuriatului îi amorţi atât degetele, cât și simțirile. Tensiunea mută întunecă și mai tare poligonul.

Descleștându-și palma de osul îngust, Rareș simți cum betonul îi alunecă de sub picioare, afundându-se tot mai adânc în noapte.

 

–           Laura, nu… nu am vrut. Eu… numai… Ai început să…

–           Du-mă acasă!

–           Da, da. Acasă. Hai acasă!

 

Tânărul strânge la piept ființa slăbuță, copleșit de vină.

 

–           Hai acasă! Ai grijă la cioburi! E întuneric.

 

 

 

 

*

–           Culcă-te, Laura! Alex ajunge târziu. Eu o sun pe mama.

 

Balconul retras e un loc numai bun pentru destăinuiri târzii. Telefonul rece lipit de urechea fierbinte a tânărului îi alină durerea din piept, îi domolește vertijurile.

 

–           Ce faci, mama? Ești bine?… Da, mai devreme. A fost bine… Da, da… Serios? Credeam că…

 

Discuția îi e întreruptă de mâna greoaie care îi apucă umărul.

 

–           Tu n-auzi când te strig?! Ești surd?

–           Ȋncet, Alexandre! Ai venit mai devreme! Ce-ai pățit?

–           Unde-i Laura? Unde-i?

–           Ușor, istericule! Ȋn camera ta, unde să fie?

–           Ai chef de glume. Arăt eu de parcă aș avea chef de glume? Ce-ai făcut?

–           Ești beat, Alexandre?

 

Detașarea colegului său îl înfurie până la culmile disperării. Alexandru se năpustește asupra indiferentului, gâtul acestuia cunoscând puterea brațelor sale.

 

–           Mă sufoci, Alexandre?! Ești nebun!

–           E 02:00 dimineața! Unde-i Laura?

–           Ȋn camera ta, idiotule! Dă-te!

 

Alexandru slăbi strânsoarea brațelor sale, eliberându-și colegul. Cuprins de un tremurat nervos, silabisi cu greu întrebarea al cărei răspuns îi era vital:

–           Rareș, un…de-i Laura? Ce-ai fă…cut? Spu…ne-mi!

 

Enervat la culme de absurditatea situației, Rareș își pierdu răbdarea:

–           Nebunule! Nu ești normal! Sor-ta e în camera ta, bolnavule! După ce că am avut grijă de ea, tu mă ataci?! Dobitocule! Vorbeam cu mama și vii să mă iei la întrebări! Istericule! Du-te și dormi, animalule! Ce te-a apucat?

–           Vorbeai cu maică-ta? Cu maică-ta vorbești la 02:00 dimineața?! Dă-mi telefonul!

–           Ești bolnav…

 

Alexandru îi smulse telefonul din mână. Ultimul apel nu-l avusese cu mama sa, ci cu el. Numărul lui Alexandru era singurul din lista de apeluri, singurul din agenda telefonică…

 

*

Tânărul strânge la piept ființa slăbuță, copleșit de vină.

 

Strânsoare din care îi e greu să-i dea drumul. Aceleași amintiri timpurii ce-l frământă mai mereu îi zdrobesc acum tâmplele, vuietul ce-i dă târcoale în nopțile nedormite îi sfâșie timpanul. Un ticăit nervos îi apasă abdomenul… Inima Laurei! Inima Laurei ce bate nebunește. Captivă într-o îmbrățișare mortală, fata se zbate în încercarea de a lua o gură de aer. Ȋși simte plămânii arzând, pulsul răsunându-i violent în urechi. Rareș nu vrea ca adolescenta să simtă toate acestea. Atât de multă durere ar fi absurdă. Ȋși eliberează prada aproape inconștientă, dar nu îi acordă libertate deplină. Totul are un preț. Fiind singura de față, ea are datoria de a-l plăti. Poziționându-și brațele grele pe umerii osoși ai prizonierei, tânărul inițiază un contact vizual sumbru. Laurei nu i-a fost atât de frică nici măcar când își privea tatăl în ochi. O nouă frică ce le depășește pe toate celelalte se instalează în sufletul ei zdrobit.

 

–           Laura, ce vină ai tu? Niciuna! Tu nu ești vinovată, dar tu plătești. Achiți faptele celor de-ai tăi…

 

Un trosnet scurt și o prăbușire pe betonul rece. Privind în jur, dornic să-l fi văzut cineva, Rareș observă o lucire la câțiva pași distanță. O sticlă goală în care se reflectă lumina felinarului tăcut îl cheamă tot mai aproape. Ȋși îndreaptă pașii greoi spre sursa de plăcere inexplicabilă. Atingerea rece îi trezește un dor nebun de distrugere. Cu toată puterea rămasă în brațe, tânărul aruncă sticla pe betonul rece, lângă trupul fără suflare care așteaptă să i se facă dreptate. Ridică câteva cioburi și se apleacă deasupra fetei.

 

–           Aici te odihnești tu, plătind pentru toate greșelile, cele de voie și cele fără de voie, cele ce-ți aparțin și cele ce-ți sunt atribuite. Aici te odihnești tu și-ți găsești pacea.

 

Ucigașul taie obrajii victimei sale cu dexteritatea unui măcelar. Ia puțin din pielea gâtului, ca mai apoi să se joace în orbitele osoase.

 

–           Ochiul drept să știi că ți-l las.

 

Jucând plictisit pe degete bila scârboasă acoperită de sânge, tânărul își amintește brusc de promisiunea că își va suna mama și în seara aceasta. Aruncă dezgustat globul ocular și se ridică în picioare.

 

–  Hai acasă! Ai grijă la cioburi! E întuneric.

 

*

 

Noiembrie, 2011

 

 

<< Descoperire șocantă! Adolescentă găsită fără suflare! Un bărbat în vârstă de treizeci și doi de ani a dat peste un cadavru mutilat! Şocat, acesta declară: ,, Am ieșit să alerg, ca în fiecare dimineață. Ȋmi fac încălzirea pe poligon, la vale, ca apoi să alerg în deal. Am văzut ceva  pe betoane și m-am apropiat. Era mult sânge. Cadavrul era întins cu fața în jos. L-am întors și mi s-a făcut rău. Avea sticlă înfiptă în obraji și piele zmulsă de pe gât. Avea un ochi scos. >>

 

 

<< Anchetă în plină desfășurare! Cadavrul a fost identificat. Este vorba despre Laura Lazăr, o adolescentă de 13 ani venită în vizită la fratele său. Cutremurat, acesta declară: ,, Am luat-o la mine pentru că părinții se certau. Am plecat la muncă și am lăsat-o cu Rareș Pătulea, colegul meu de apartament. Când m-am întors,ea nu era. L-am întrebat de Laura și-mi răspundea că e în camera mea. Nu era în camera mea. Nu era în apartament.’’ >>

 

 

 

 

<< Declarații cutremurătoare! Ucigașul Laurei șochează cu mărturii devastatoare: ,, Am fost eu când am ucis-o. Am momente în care nu sunt eu, mă pierd, dar atunci am fost eu. Eu i-am sucit gâtul și eu am tăiat-o. I-am spus să fie atentă la cioburi, era întuneric. Dar s-a întâmplat. Nu a fost pedeapsa ei, nu o merita. Are o familie dezordonată. Fratele său mai mare nu a făcut nimic să schimbe asta. E vina lui. Acum plătește pentru vina lui. Eu doar atât am vrut: cei vinovați să plătească! >>

 

<< ,, După moartea soției ne-am distanțat. Vorbeam rar, o dată la doi-trei ani când mai trecea pe acasă. Nu obișnuia să stea mult. Dormea în patul meu, iar eu dormeam la etaj, în camera lui. Eram conștient că pierderea mamei sale l-a afectat. Nu aveam habar că e capabil de așa ceva. Ce-ar spune sărmana Irina? Ce fel de părinte sunt eu?’’ >>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *