Și nu ne duce pe noi în ispită…

Ochii verzi hipnotici ai Ileanei se plimbau peste vălurețele murdare ale lagunei. De fapt, erau asemănări izbitoare între verdele spălăcit al ochilor săi și culoarea tulbure a apelor.

Cine ar fi privit-o ar fi rămas impresionat de trăsăturile fine și bălane și-ar fi zis că ea însăși e impresionată de ce-i oferea natura. Dar în sinea ei se simțea cam dezamăgită de vacanța care aproape se încheia. Nu trăise mai deloc cum și-ar fi dorit.

-Hai că ne-apropiem. Uită-te-ntr-acolo!

Anastasia o bătu pe picior cu palma, cu un strop insesizabil de entuziasm în glas.

Se întoarse, fără chef, privind în direcția degetului surorii ei mai mari.

Își lăsă ochelarii de soare puțin mai jos, pe nas, pentru a deosebi mai bine culorile din jurul ei. Într-adevăr, le aștepta malul unei insule atât de mici, că părea o simplă bucată de pământ, uitată chiar și de Dumnezeu.

-Nu-mi imaginez cum au putut locui zece mii de oameni aici…

-Vai, ai fost tu atentă la cuvintele ghidului? zise Anastasia, apăsându-și pălăria din paie pe cap.

-Am fost. Ce ești așa surprinsă?

Ana surâse, continuând să facă fotografii, din ce în ce mai fascinată, pe măsură ce se apropiau de micul port.

-Iată că pentru cinci minute am uitat. Dar acum că mi-am dat seama că am uitat, mi-am amintit iar…

-Te consumi prea mult, îți zic sincer. Te-am adus aici să uiți și să ne bucurăm de viață. Tu și cu sor-ta. Ce-ai vrea mai mult?

Ileana își dădu pălăria jos și-și puse ochelarii pe cap, făcând loc unor gene false ce-i înconjurau ochii aproape inocenți. Brusc se întunecă. Părea că insula de care se tot apropiau era acoperită de un nor uriaș, cu infinite nuanțe de gri.

-Ai dreptate, Ileana! Încerc din răsputeri să uit, dar nu e ușor să știu că se va termina când voi ajunge acasă. Negociez cu mine: pot să-l iert, să continui o viață lângă el? Ar trebui să pot s-o fac, măcar pentru Matei. Are doar 5 ani, mititelul… Sau termin de-acum? Dar asta înseamnă s-o termin de tot. Sincer, nici nu cred c-am să mă mai îndrăgostesc. Adică, uită-te la mine, am 34 de ani… se mai uită cineva la o femeie cu copil?

-Și arăți de 25! Uită-te-n jur! Nu te-am adus doar să stai cu mine. Orice turist este o oportunitate. Doar nu trebuie să-ți spun eu ce să faci… Deschide ochii!

Ileana trase o ocheadă rapidă pe feribotul pe care se aflau. În jurul lor, se întindeau relaxați pensionari cu borsete, pălării și aparate foto în mână. Ici-colo, se mai zărea câte-un nepot neastâmpărat. Se strâmbă puțin și râse.

-Bine, nu sunt chiar acum. Dar vor fi.

-Tu mă cunoști. Crezi că voi avea vreo aventură pe aici? Oricum, în orice bărbat îl văd pe Tiberiu.

-Ești plictisitoare. Sincer, Ana, chiar nu e așa mare lucru de capul lui, își dădu ochii peste cap. Ți-am zis de acum 7 ani, de dinainte să te măriți…

Anastasia își dădu jos pălăria, lăsând părul castaniu și ondulat, lung până la umeri, să se legene în briza care parcă-i mai ușura suferința. Știa că Ileana n-a înțeles-o niciodată pe deplin. Deși surori, parcă mereu a fost o punte de netrecut între ele la lucrurile cu adevărat importante. După o scurtă pauză, Ileana continuă:

-În plus, tot ce ai sunt bănuieli. Poate Tiberiu chiar lucrează până târziu, ai zis că are și mai mulți bani de la o vreme. Și ăștia, când sunt obosiți, știi că se mai schimbă. Nu înseamnă automat că te înșeală…

-Da, poate sunt eu paranoică, completă Ana, cu jumătate de gură.

Decise să-și țină gândurile intime pentru ea restul vacanței. Oricum a doua zi, la prânz, urmau să ia avionul spre casă.

-Hai să facem o poză până coborâm.

Feribotul se lovi de cauciucurile care înconjurau marginile portului îngust al insulei. Acum Torcello nu mai părea o insulă așa mică.

Anastasia privi în ecranul telefonului, forțându-se să zâmbească. Ileana își țuguie puțin buzele subțiri, date cu un roșu închis și apăsă pe buton. În spate, reflectându-se în aparatul telefonului, văzu o siluetă ce-i atrase atenția. Dar nu se întoarse imediat, sperând în sinea ei c-a văzut bine. Își strânseră pălăriile în genți și se ridicară să coboare, așteptând nerăbdătoare după un cuplu de bătrâni care se mișcau ceva mai greu.

Ileana nu rămase înmărmurită neapărat la vegetația bogată și grădinile care se vedeau de-o parte a drumului pietruit, și nici la micul canal care-și făcea loc de partea cealaltă – lucruri la care sora ei se minună, oprindu-se să mai facă câte o fotografie. Ci la un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. Se uită în jurul ei și văzu iar aceiași bătrâni care le însoțiseră tot drumul.

Brusc, starea de spirit a Ileanei se îmbunătățise considerabil. Se pare că avea cu ce să se joace înainte să se întoarcă acasă.

Lăsă privirea în jos, cochetând, după care îl privi iar. Picioarele lui erau îndreptate spre ea. Ochii, ascunși după o pereche de ochelari de soare, îi potențau aura de mister pe care Ileana o găsea oricum irezistibilă în orice bărbat.

Apoi, începu un joc incitant care ținu până la primul obiectiv turistic.

Ileana se lipi la brațul Anastasiei, simțind prezența bărbatului în spatele ei, aproape călcându-i pe urme. Voia să se convingă că interesul lui nu era doar în imaginația ei. Așa că se oferi să-i facă niște poze Anastasiei, lucru care o miră pe sora ei. Se opri brusc, iar bărbatul aproape că intră în ea, ceea ce îi confirmase bănuielile. Inima îi bătea tot mai tare, iar Ileana simțea în sfârșit adrenalina care-i punea sufletul pe jar. Îi fusese dor.

Își zâmbiră, timp în care el trecu înaintea ei, continuându-și drumul. Se întrebă cum de nu îi era cald în pardesiul negru, având în vedere că ea umbla cu o rochiță subțire de vară…

-Hai, ai făcut poza?

Ileana apăsă rapid pe buton, dându-și seama că rămăsese cu telefonul în mână, cu ochii după el. Se gândea cum să facă să intre în vorbă cu el.

-Da, da, ia de-aici, îi spuse fără interes Anei, dându-i telefonul înapoi.-Nu vrei și tu?

-Nu, nu…

Își aranjă părul blond și merseră amândouă să prindă din urmă grupul de turiști care se opriseră în dreptul unui pod.  

-…nu e pentru oricine. Așa că dacă vă știți fricoși sau cu tot felul de coșmaruri, mai bine mergeți mai departe și faceți niște poze. Cum spuneam, ne aflăm aici pe Ponte dell Diavolo, sau, cum s-ar traduce? Haideți, e la mintea cocoșului… Cineva? Podul Diavolului, exact, confirmă el niște șoapte din grup. Așa că legenda ne spune că prin secolul nouășpe o tânără italiancă de pe această insulă s-a îndrăgostit de un soldat chipeș din armata austriacă. Povestea clasică: părinții nu erau de acord cu relația, așa că se întâlnea pe ascuns cu el în fiecare noapte. Până când… părinții fetei au făcut în așa fel încât acesta să fie ucis. Dar amorul era atât de mare, încât tânăra n-a putut să accepte realitatea și, din cauza suferinței, a recurs la sfaturile unei vrăjitoare, care să-l aducă înapoi pe bărbatul iubit. Vă puteți imagina că ideea bătrânei n-a fost cea mai… ortodoxă: ca să-și primească iubitul înapoi, fata trebuia să dea… Celui Rău, își drese ghidul glasul, la schimb sufletele a 7 copilași, care să-I fie aduși fix pe acest pod în ajunul Crăciunului! Din fericire, cineva a fost martor la această înțelegere și a preîntâmpinat moartea acelor 7 copii. Totuși, legenda se încheie cu o concluzie înfiorătoare: se spune că de atunci, la fiecare ajun de Crăciun, diavolul așteaptă – chiar aici – sufletele care i s-au promis. Și, mai întâi, își trimite mesagerul: o pisică neagră!

Când legenda ce crease furori printre turiști se încheie, lăsându-i pe copii înspăimântați, iar pe bătrâne făcându-și cruci sau pe bărbați râzând la “prostiile” ascultate, Ileana surâdea în sinea ei. Avea planul perfect. Îl văzu iar pe străin stând ceva mai retras, în spatele turiștilor care începură să meargă iar la pas lent, urmărind ghidul.

Se făcu interesată de priveliștea canalului care se pierdea în lagună și rămase pe mijlocul podului, cu mult în urma grupului.

-Văd că ești foarte curajoasă. Din toți turiștii care trec zilnic pe aici, n-ai schițat nicio urmă de îngrijorare la auzul acestei legende.

Ileanei îi tresălta inima de încântare. Nu doar că era foarte arătos – deși ar fi dat orice să-i vadă și ochii -, dar avea și acea voce groasă ce mustea a bărbăție și hotărâre.

-Și vorbesc cu…?

-Chiar vrei să știi?

-De ce n-aș vrea?

-Cred că ești genul de femeie care iubește misterele. Greșesc?

Ileana râse scurt, simțindu-se dominată. Într-un sens plăcut.

-Nu greșești, răspunse ea, știind în secunda imediat următoare că nu trebuia să-i dea dreptate. Oricum, nu cred în prostiile astea…

-Ce? În legenda pe care-ai auzit-o?

-Da. Tu crezi?

-Dacă aș crede, ar însemna că există.

Mmm, fraze cu multiple înțelesuri. Când credea că nu poate fi mai încântată, tot apăreau mici surprize plăcute din partea acestui străin. Oare-ar putea și ea să simtă ceva, în sfârșit?

-Dar tu în ce crezi?

-Nu știu. În bucuria de a trăi. Viața are de toate, pentru toate gusturile. Doar că ale mele sunt mai pretențioase. Greu mă încântă ceva.

-Te plictisești ușor, nu?

Ochii verzi se făcură și mai mari.

-Parcă-mi citești gândurile, își zise ea gândul, venindu-i să-și dea una peste gură.

Era a treia gafă pe care-o făcea. Nu se putea abține să tacă.

-Înseamnă că ai nevoie de multe… intrigi. Un suflet ca al tău nu e ușor de împăcat. Ești și inteligentă, îți plac senzațiile. Nu doar că-ți plac, cred că ești dependentă de ele. Și-ți place să te joci mult…

-Dar de ce vorbim doar despre mine? Zi-mi și despre tine!

Zâmbi mieros, cumva agitată.

-Despre mine? Cred că știi povestea… făcu o pauză cam lungă. Doar un turist care se plimbă pe aici…

-Ciudat. Că nu te-am văzut pe feribot. Te-ai ascuns de mine?

-Să zicem că am ajuns aici înainte să ajungă feribotul vostru.

În sfârșit, schiță un zâmbet.

-Unde pleci apoi? În Veneția?

-Nu chiar. Cred că am să stau aici mai multe zile decât am plănuit. S-a ivit ceva.

Vorbea ca și cum ar fi venit în interes de afaceri. Ce afaceri puteai face pe-o insulă ruptă de lume – poate turism?

-Nici nu te mai întreb ce “s-a ivit”. Oricum ești cam ambiguu.

-Nu mă întreba. Oricum ai să afli, zâmbi el.

Ileana citi aceste cuvinte ca pe o promisiune. Îi reveni starea bună de mai înainte. Voia să-l mai întrebe ceva, însă deja ajunseseră într-o piață unde turiștii începură să se strângă iar în jurul ghidului. 

Sora ei o privea lung și insistent. Pentru prima dată, Ileana se simțea cumva incomod.

-Poți merge la sora ta. Continuăm discuția mai târziu.

-A, nu, n-am chef să-i fac încă o mie de poze, minți Ileana.

Știa că nu de-asta o privea așa. Se întoarse spre el, însă străinul nu mai era. Se gândi că intrase deja în biserica spre care deja se îmbulzeau câteva femei în vârstă.

-…veți observa și câteva elemente de arhitectură bizantină. Este dedicată Fecioarei Maria. Pentru cei care doresc, puteți urca și în turnul clopotniței. Vă așteaptă peisaje de vis! termină ghidul, încercând să nu sune atât de plictisit cum era de aceleași vechi informații.

Neavând încotro, Ileana se îndreptă spre Anastasia.

-Eu intru în biserică. Vrei să mergem și sus?

Ileana privi în jur, dar nici urmă de el.

-Da, hai și sus.

Urcară în liniște, fără să-și spună mare lucru. Abia când se pomeniră în turnul clopotniței doar ele două, privind la piața mică de unde doar ce urcaseră, la zarea acoperită de nori bineveniți, care mai luau din căldura sufocantă a verii, Anastasia îndrăzni să râdă.

-Nu mi te-am imaginat niciodată în postura asta, îi spuse Ilenei.

-Hai, tu! Ce tot spui acolo?

Era sigură că Anastasia o invidiază, lucru care-i provoca o mulțumire plăcută.

-Era bărbat? Am crezut că e femeie. E greu să-ți dai seama când arată așa neîngrijiți…

Atenția Ilenei se îndrepta spre turiștii care se plimbau de colo-colo în centrul pieței. Majoritatea se înghesuiau la magazinele de suveniruri. Observă doar o pisică neagră cu care se juca un copil, ceva mai retras. O fi intrat și el în biserică, de nu-l mai văd…

-Ce tot spui acolo?

-Oh, nimic, Ileana. Nu te mai supăra. Nu te-am văzut să acorzi niciodată atenție oamenilor străzii. Dar e bine să faci asta.

-Ce om al străzii?

-Femeia… sau bărbatul lângă care te-ai plimbat tot drumul ăsta. Hai să încheiem subiectul, că nu ne înțelegem.

Ileana intră și în biserică, alături de sora ei. Trecuseră împreună printre stâlpii din piatră, iar Anastasia privi spre cer, văzând crucea sculptată undeva, spre acoperiș.

Sora ei, de cealaltă parte, se prefăcea absorbită de ce e în jur, dar nu-i păsa. Ieși afară în câteva minute, unde se tot uita la mesele cu suveniruri. Trăgea cu ochiul în stânga și-n dreapta, dar nici urmă de el.

-Gata, ai fost și în biserică?

Vocea pe care începu să o îndrăgească aproape că o sperie. Se întoarse către el. Era la fel de înalt și chipeș. Ar fi dat orice să scape de ochelarii ăia de soare. Erau atât de întunecați, că indiferent cum se muta, tot nu putea să-i zărească privirea.

-Am fost. Pe tine nu te-am văzut. Parcă te-a înghițit pământul!

Străinul râse.

-Eram tot prin zonă.

Ileana ridică din umeri, hotărâtă să nu-și mai arate interesul așa vădit. Totuși, simțea nevoia să se retragă departe de agitația turiștilor. Dar erau oricum împrăștiați peste tot.

-Cred că și ție îți place să te joci, a spus ea, întrebându-se din nou de ce nu-și putea ține gura.

-Îmi plac doar anumite jocuri. Te-ai spovedit, Ileana?

-Să mă spovedesc? Aici?! Păi biserica asta e catolică…

Străinul râse, ceea ce o făcu să se simtă incomod.

-Ce e acolo? Văd că tot intră și ies oameni…

Rămăseseră în mijlocul pieței și vizavi de biserică se ridica boemă o clădire împodobită cu o plantă agățătoare ce-și urma propriul drum. Deși veche și scorojită pe alocuri, cu ferestre dincolo de care se ghiceau niște perdele uitate de vreme, arhitectura avea un aer încântător. Mai ales datorită ușilor din lemn ale ferestrelor, vopsite într-un verde calm, asemănător plantelor.

-Este o expoziție cu antichități: bijuterii, tablouri, chiar și statui, ca cea de la intrare.

Condusă de curiozitate, pașii Ilenei se îndreptau spre ușa din sticlă pe care scria Aperto/Open. Pașii lui o urmau. Brusc, nu mai era nimeni în dreptul clădirii. Parcă toți turiștii se înghesuiau în cu totul alte direcții.

-Și de ce mă întrebi dacă m-am spovedit? Nu pari prea bisericos nici tu…

În timpul ăsta, Ileana încerca să tragă cu ochiul în interiorul magazinului. Însă ceva îi puse inima pe jar. Și nu era acel jar plăcut pe care-l resimțise când adrenalina întâlnirii cu un străin atrăgător își făcea loc în ființa sa. Nu. Era un jar aprins, monstruos, oribil. Ceva ce nu mai întâlnise și nu credea că există. Fiindcă apropiindu-se de suprafața ușii, în loc să vadă înăuntru, mai întâi zări în spatele ei o creatură roșiatică, parcă compusă doar din mușchi, cu ochi sângerii, cu vreo două capete mai înaltă ca ea. Și parcă zări și două forme ce se ridicau deasupra capului. Și deasupra unor găuri fără fund, ce păreau să fie doi ochi.

Din instinct, se întoarse rapid. Nimic din iluzia trăită pe suprafața ușii din sticlă nu se vedea cu ochiul liber. Se întrebă dacă nu cumva înnebunește. Ar fi fost culmea.

-Nu mai intri?

-Nu, nu cred că mai intru, îi spuse străinului, simțindu-se brusc amenințată. Ai văzut și tu?

-Nu. N-am văzut, răspunse el sec.

Ileana se întrebă dacă nu era normal să ceară mai întâi lămuriri înainte să răspundă așa convins.

-Te-ai spovedit vreodată, Ileana?

-Ce întrebări! izbucni ea. Se bucură când un copil trecu pe alături. Ceva rămăsese din starea de panică. Da, parcă făceam asta când eram copil.

-Dar azi, Ileana? Azi te-ai spovedit?

Nici nu știa când a ajuns așa aproape de ea. Și, deși era mai înalt cu un cap și asta îi plăcea înainte, brusc nu se mai simțea așa bine. Și trebuia să se simtă bine! Unde-i dispăruse incitarea, delirul delicios al apropierii?

-Nu, nu m-am spovedit, răspunse ea fără vlagă.

Nu apucă să observe zâmbetul extaziat al străinului care se băga în sufletul ei. O văzu pe Anastasia stând pe-o bancă din piatră, cu o pungă cu suveniruri în mână și merse glonț la ea. Se asigură că nu era nimeni să le-audă și începu:

-Ana, trebuie să-ți spun ceva, o luă pe Ileana gura pe dinainte. Ai dreptate, să știi. Tiberiu te înșală. De unde știu, te întrebi?

Ar fi vrut să pună ceva la gură, să se oprească, dar nu putea. Orice gând îi venea, îl dădea afară cu o voce simplă, firească, mieroasă chiar, așa cum era de fiecare dată când încerca să seducă pe cineva.

-Păi pentru că de-un an și jumătate, o face cu mine. Prima dată a fost atunci când am stat la voi o săptămână, până să-mi găsesc apartament. Ai plecat la muncă înaintea lui. Obișnuiam să ies din camera în care stăteam în chiloți și sutien, să văd dacă-l incit. Parcă mai tare-mi plăcea mie.

În timpul ăsta, părea că chipul copilăros al Anastasiei se scurge pe drumul pietruit, schimonosit de durere. Mai întâi, zâmbi trist, apoi buzele întredeschise, apoi pulsul care-i bătea tot mai tare și-o făcea să tremure insesizabil. Șocul. Iarăși tremuratul. Îi vedea chipul surorii ei, acel chip care-i semăna doar la ochi. Simțea că înnebunește.

-La început părea inabordabil, iar după două-trei zile, deja mă privea altfel. Nu mai eram doar sora ta. Chiar și când stăteam toți 3 la masă. Apoi, am prins curaj și m-am dus direct în patul vostru. Încă dormea, cum face el până la 8, când îi sună ceasul. Știi, tu mereu pleci pe la 7… Prima dată a crezut că ești tu și când s-a văzut în fața faptului împlinit, nu s-a mai potolit. Sincer, cred c-a fost cea mai frumoasă noapte din viața mea.

-Oprește-te, i-a spus, cu ultimele puteri, încă conștientă că se aflau într-o piață publică. Încă simțind forfota bătrânilor și agitația copiilor.

Ileana o luă de mână, incapabilă să se oprească. Ar fi vrut să se lovească singură în gură, dar nu putea. Străinul o privea, zâmbind parcă încurajator. Ciudat, Ileana îl simțea aproape, deși era la o distanță considerabilă.

-Am înțeles de ce te-ai măritat cu el, chiar dacă am părut să fiu împotrivă. Mi-aș fi dorit și eu un bărbat ca el, știi că majoritatea sunt parcă prea ușor de dominat. Deși, acum, nu știu ce să zic, că dacă mi-a cedat așa ușor, poate că nu e chiar așa deosebit. În fine, următoarea zi sau la două zile după, nu mai știu, înainte să mă mut definitiv,  cred că ne-a văzut și Matei. Am înlemnit, sincer. Eram la duș și intrase peste noi. Noroc c-a crezut că erai tu.

-Dă-mi drumul, porunci Ana cu durere în glas, cu pieptul frângându-se în mii de bucățele. Ești nebună.

Își trase mâna din mâna ei și se îndepărtă. Ileana nu se putea opri, mergând după ea. Străinul o urma și el, fără agitația celor două femei, plimbându-se agale.

-Apoi, a vrut să renunțe. Cred că l-a dat înapoi treaba cu Matei. De-asta a fost abătut vreo două luni. Sincer, eram sigură c-o să-ți spună. Dar n-a făcut-o. Începuse să mi se facă dor de el, am tot ieșit cu bărbați, dar nu mă fascina niciunul cum o făcea el. Tentația fructului interzis, probabil. Și l-am sunat într-o seară, i-am zis că am niște probleme acasă, că am nevoie de ajutorul lui. A venit la mine, era cam rece. Nu-mi plăcea, de ce să te mint? După un pahar de vin, s-a răzgândit…

O palmă rapidă, rece și dureroasă se lipi de obrazul Ilenei. Duru mai tare în dreptul verighetei care aproape că-i pocni pielea fină. Atunci se opri. O vedea ca prin vis pe Anastasia plângând, încă în stare de șoc. Părea că vrea să-i spună ceva, dar n-avea cuvinte. Apoi, a dispărut.

-Regreți?

-Ce?

-Ce-ai făcut. Te-am întrebat dacă-ți pare rău. Dacă-ți ceri iertare.

Ileana se chinui să mintă.

-Nu regret. Nu înțeleg de ce să regret.

Nu reuși să mintă.

-Foarte bine, râse străinul.

Nu știa din ce motiv, dar toată atracția aceea puternică se transformă într-o groază fără egal. O groază care nu credea că poate exista.

Plecă de una singură spre port. Avea senzația că Anastasia plecase înaintea ei, dar nu-și putea aminti momentul când a pierdut-o din vedere. Se îmbulzea printre pensionarii care stăteau la coadă să urce în ultima cursă a feribotului de pe insulă. Avea ochelarii de soare la ochi și dincolo de ei, se adăposteau aceiași ochi verzi, dar de data asta schimbați, contorsionați, terifiați, cu cearcăne adânci și firișoare sângerii.

Împinse cu cotul un copil mic, chinuindu-se să prindă loc. Se abținea cu greu să nu facă o criză și tot ce voia era să ajungă acasă. Imediat ce coborî pe insulă fugi la hotel să-și împacheteze toate hainele, după care a chemat un taxi s-o ducă la aeroport. Orice o înfiora: canalele Veneției, gondolele, chiar și turiștii. Străzile înguste, care se înfundau, îi provocau cel mai mult imaginația. Se gândea că poate doar a visat. Unde era aglomerat, i-era teamă să nu se ascundă el. Unde nu erau oameni, iar se temea să n-apară.

Nu se mai uită la bani, nu-i păsa de taxe și nici că mai avea o ultimă noapte plătită în Veneția.

Undeva la 2 noaptea fără un sfert ajunse la apartamentul ei din București. Se băgă în cadă, făcu un duș fierbinte și lung de vreo oră.

Dacă ar fi întrebat-o cineva ce a pățit și de ce s-a schimbat radical, n-ar fi putut să răspundă. Nici ea nu știa. Tot ce știa era că este o legumă. Când ieși din baie în halatul roșu, se apropie de fereastra sufrageriei. Dădu draperia crem la o parte și-și furișă un ochi, privind la orașul cu lumini multe și mașini ce se vânzoleau dintr-o parte în alta. Se bucura că n-avea nicio sursă de apă în apropiere. Doar Dâmbovița o mai neliniștea. Ar fi vrut să cheme pe cineva, dar n-avea pe cine. Soră-sa i-era cea mai apropiată prietenă.

Restul erau doar pentru distracție.

Se băgă apoi în patul cu așternuturi proaspete și adormi instant. Lăsă lumina aprinsă – nu avea curajul să o stingă.

O mică rază de lumină se furișa printre draperiile trase. Se gândi că-i vreo 4-5 după întunericul din cameră. Însă ceasul de pe noptieră o anunța că era 9 fără 20. Se ridică brusc din pat, alergând spre fereastră. Dădu draperiile la o parte. Nu reuși să fie suficient de atentă la materialul subțire al unor perdele vechi. În fața ei, dincolo de fereastra profuită și ciobită pe alocuri se găsea peste drum biserica unde fusese cu o zi înainte. În reflexia geamului, sesiză în spatele ei aceeași umbră schimonosită pe care o văzuse în geamul ușii de la magazinul de antichități.

Ileana începu să țipe, lăsând afară toată tensiunea ultimelor 24 de ore. Sau ultimei vieți.

Dar n-avea cine să o mai audă.