Tatuajul sorții

Mama îmi zicea că fiecare alegere pe care o facem în viață e o nouă linie cu care ne trasăm tatuajul sorții. Ne vizualizăm destinul, dar, cu fiecare mișcare de tuș, cu fiecare alegere, proiecția se schimbă. Chiar și cele mai banale hotărâri pot modifica traiectoria unei sorți. Iar oamenii din jurul nostru au cel mai mare impact. Am luat în derâdere de multe ori aceste concepții. Nu pentru că ar fi atât de greu de crezut, ci mai mult pentru că mama e cea mai puțin în măsură să vorbească despre alegeri. Tatuajul vieții ei ar fi o schiță copilărească. O pereche de cătușe împopoțonate cu o coroniță de mireasă. S-a mulțumit cu această soartă. Nu a făcut nimic pentru a-i da o nouă formă. Nici măcar un punct nu a fost schițat în afara desenului. Un reper de la care să pornească o dungă, fie ea și tremurândă, care să deranjeze măcar o za din lanțul cătușelor.

Nu știu de ce mă gândesc la ea în aceste clipe. Poate pentru că, în ultimul timp, am asemuit-o cu Ilona. Dar asta e o comparație nedreaptă. Ilona a fugit. Și totuși, azi, cel mai mare coșmar al ei a prins contur. Și totodată al meu. A fost suficient un mesaj alcătuit din trei cuvinte.

„Anton e aici”.

Aparenta banalitate a cuvintelor nu face decât să accentueze pericolul. Anton ilustrează stereotipul agresorului: perfect în public, monstruos în intimitatea căminului. Amabil cu cei din jur, violent cu soția lui. Iar în acest moment, el e în casa mea. Cu Ilona. Pregătit să-și recupereze nevasta pentru a-și continua jocurile murdare.

Încerc să mă calmez, să îmi impun speranțe în cuvinte mincinoase, că totul va fi bine, dar este incredibil de dificil. Faptul că Ilona are telefonul închis nu mă ajută deloc. Am călcat accelerația inconștient, am claxonat ca un nebun, dar tot am impresia că nu am avansat deloc. Până acasă ar trebui să fie un drum de nici un sfert de oră. De ce am impresia că au trecut deja ore?

 Lovesc cu furie volanul atunci când sunt nevoit să mă opresc la un semafor. Culoarea roșie îmi râde în față, pulsând într-un mod agasant. Picăturile de ploaie lovesc molcom parbrizul și mă transpun în trecut.

La semafor am văzut-o prima dată pe ea. Alerga haotic printre mașini și, deși chipul ei palid era captiv în lumina farurilor, părea că nimeni nu reacționează la prezența ei. Era udă, cu ochii măriți de spaimă și buzele strânse într-o grimasă care urla disperare. Am ieșit din mașină și am privit-o curios, fără să am un plan în minte. Nu am îmbrăcat niciodată costumul vreunui erou și nici nu mi-a plăcut să îmi complic viața cu oameni pe care nu-i cunosc. Probabil că m-a intrigat faptul că nimeni nu îi dădea importanță, de parcă ar fi fost o vedenie de-a mea. A fost suficientă o singură clipă în care privirile ni s-au intersectat. A pornit spre mașina mea, aruncând o ultimă privire în spate înainte să deschidă portiera. A fost sincronizarea perfectă, pentru că, în momentul în care am urcat și eu pe scaunul șoferului, lumina semaforului s-a schimbat. Glasul ei răgușit a fost cel care m-a scos din transă. Era atâta disperare în cuvintele ei, încât am pornit în trombă, fără să scot măcar un cuvânt. Ea privea mereu în urmă, mormăind un nume care părea a fi sursa terorii ei: Anton.

Un claxon strident mă scoate din negura amintirilor prin care Ilona a intrat în viața mea. Un moment crucial când totul s-a schimbat. Femeia aceasta a scos la iveală un om despre care nu știam că sălășluiește în mine. Cu ea am învățat să fiu erou, să îi ghicesc nevoile în tonalitățile joase cu care îmi rostea numele. Din acea zi am găzduit-o în casa mea, iar ea a transformat totul într-un cămin. Da, încă îi era soție lui, dar, cu fiecare moment petrecut cu mine, mai adăuga o cărămidă în fundația viitorului nostru împreună.

 Iar în momentul ăsta, totul se poate surpa. Anton e în casa mea. Cu ea. Gândul acesta mă aruncă pe noi culmi ale disperării. Așa cum el, fără să vrea, a adus-o în viața mea, așa mi-o poate lua. Îmi amintesc toate acele mesaje pe care ea le-a tot primit pe telefonul ei, cele mai multe în toiul nopții. Deja îi învățasem fiecare grimasă, știam din felul în care îi tremura buza că el o rănise încă o dată, chiar dacă era departe de ea. Soțul ei găsea mereu o modalitate să ajungă la ea, asemeni unei caracatițe care își face loc prin cele mai mici firide pentru a umple apoi tot spațiul cu tentaculele ei.

Cum am putut să fiu atât de prost să nu dau importanță cuvintelor ei? De câte ori nu am găsit-o oare cu chipul brăzdat de lacrimi și cu privirea pierdută în neant, suspinând aceleași fraze: „O să mă găsească și o să mă omoare, Bogdane! O să vezi!”

 Silueta cenușie a blocului meu se întrevede sfidător printre ștergătoarele ce curăță nepăsătoare parbrizul. Respirația îmi devine un gâfâit, îngreunată de multitudinea sentimentelor și a scenariilor ce se derulează periculos în fața ochilor mei. Gândurile îmi bombardează mintea până când totul devine un vacarm. Când ies din mașină și alerg spre scări, îmi dau seama că fiecare pas al meu e sacadat de o rugăminte ce se repetă asemeni unei mantre: Dă, Doamne, să fie bine!

Nea Băjan, portarul blocului, îmi iese înainte, rostind cuvinte pe care nu le pot înțelege. Am impresia că nu vrea decât să mă oprească, că menirea lui în acel loc este de a mă împiedica să ajung la Ilona. Niciun cuvânt de-al lui nu ajunge la mine, căci, în haosul din mintea mea, eu îi reproșez inconștiența cu care a permis acelui bărbat să o atingă. Îmi vine să îl împing cât colo, zâmbetul lui umil cu care mi se adresează părând doar o scuză jalnică. Îl înjur. O fac cu sete și cu o nevoie aprigă de a mă descărca. Îl îmbrâncesc cu cotul când întinde un braț împăciuitor și alerg pe scări. Nu mai privesc înapoi.

Urc câte două trepte odată, alerg pe palier, mă chinui să respir. Totul e o luptă cu mine însumi: cu mușchii picioarelor, cu plămânii incapabili să respire, cu premonițiile întunecate ce mă torturează. Aproape că urlu de disperare când în sfârșit ajung în fața ușii mele. E închisă, iar tăcerea care îmbracă apartamentul meu mă lovește cu putere. Previziunea celui mai grotesc scenariu îmi ia răsuflarea. Sunt asemeni unui pește pe uscat. Neputincios și sortit morții. Apăs clanța ușor. O atingere timidă. O mișcare lașă, prin care încerc să mă protejez de orice aș găsi în spatele ușii. Scârțâitul ei îmi pecetluiește soarta, căci, odată deschisă, nu voi mai putea schimba nimic.

Probabil că, preț de câteva secunde am avut ochii închiși, deoarece atunci când i-am deschis, i-am văzut pe amândoi în fața mea.

Ea e întreagă.

E îmbrăcată în aceleași pijamale haioase cu Grinch, cele pe care le purta și când mi-am luat la revedere cu o sărutare. Părul îi e strâns în același coc lejer în creștetul capului, neglijent și copilăresc. O imagine a unei normalități la care am aspirat tot drumul. O amăgire. O reacție prostească a creierului pentru a mă liniști, căci, odată ce privirea îmi coboară pe chipul ei, îmi dau seama că nu e nimic ca azi-dimineață. Ea e plânsă. Dâre de rimel îi brăzdează obrajii, dar în ochii ei îi ghicesc ușurarea. Își duce degetele la gură, ca și cum ar opri un chiot de fericire să îi scape printre buzele uscate. Nu îmi pot suprima oftatul prin care ușurarea îmi eliberează pieptul. E bine. Am ajuns la timp.

 Fac un pas spre ea. Am nevoie să-i materializez prezența.

— Animalule!

Cuvintele răsună în liniștea apartamentului. Mă opresc buimac, căci ele îmi sunt adresate mie. De el, tocmai de el. Se pune în fața Ilonei, trăgând-o în spatele lui. O mână încă îi sălășluiește pe braț, iar mie îmi vine să i-o smulg din umăr. Cum naiba are tupeul să o atingă?

— Ilona, ești bine? rostesc, înaintând spre ea, dar Anton îmi barează mișcarea.

E mult mai solid decât mine, iar vârsta îi e un atu, cu siguranță. Bărbia mijită îi dă un aer dur, iar fălcile încleștate îl fac să semene cu un bulldog pregătit de atac. Din spatele lui răzbat suspinele ei, un catalizator ce pârjolește orice urmă de rațiune.

—Ia mâna de pe ea, mârâi printre dinți și mă întind spre Ilona.

 Anton mă împinge cu putere, greutatea pumnului său în pieptul meu pulsând atunci când eu mă dezechilibrez și cad în fund. De jos, el pare uriaș, dar privirea îmi e captivată de felul în care degetele lui intră în pielea brațului femeii. Urmele albe îmi dezvăluie puterea cu care o țintuiește. Nu înțeleg de ce nu se smucește și nu fuge într-o cameră, dar suspinele de plâns îi trădează neputința.

— Pervers nenorocit! Te dau pe mâna poliției, nemernicule!

 Cuvintele scuipate spre mine mă lovesc din plin. Nu înțeleg la ce se referă. Poate că, atunci când Ilona îmi tot zicea că e nebun, la asta se referea. Un personaj labil psihic, incapabil să discearnă realitatea. Mă ridic, ignorând durerea care îmi pulsează în picior. Arunc o privire scurtă în jurul meu. Am fost un prost când l-am subestimat, dar acum știu că nu mai pot repeta această greșeală. Cu coada ochiului zăresc sfeșnicul de inox. Îmi ascund de pe chip intenția și decid că o diversiune e tot ce am nevoie.

— Până una, alta, ești în casa mea. Tu va trebui să dai explicații poliției pentru toate acele mesaje de amenințare și teroarea la care ai supus-o. Crezi că acțiunile tale nu vor avea repercusiuni? îi strig în față, încântat de cât de palid devine.

—Ești nebun! Tocmai tu vorbești de probe, imbecilule? Acele poze făcute fără consimțământ, unde crezi că se încadrează?

Își bagă mâinile în buzunare, căutând febril ceva. Agitația îi îngreunează căutarea, iar eu profit pentru a întinde mâna spre Ilona. Gestul meu e barat chiar în momentul în care degetele mele o ating. Icnesc și mă răsucesc pentru a lua sfeșnicul de pe raft. Greutatea lui în palmele mele e reconfortantă. Îl balansez dintr-o mână în alta, rânjind. În ciuda încrederii pe care o afișez odată cu arma în mâini, îmi dau seama că totul s-a mutat la un alt nivel. Răceala inoxului în palmele mele asudate este revigorantă. Profitând de ocazia oferită, Ilona se îndepărtează de Anton, fără însă a-și lua ochii de la noi. Ne cântărește mușcându-și buza, neliniștită. Ceva din privirea ei îmi distrage atenția. Mă hipnotizează. O duritate stranie îi împietrește maxilarul, accentuată de dârele negre de pe obrajii ei. Încerc să fac contact vizual cu ea, pentru a-i transmite să plece dracului de acolo.

— Ilona, du-te acum și fă-ți bagajele! Ai cinci minute să fii gata!

Tonul lui Anton, autoritar și grav, îngheață camera asemeni crivățului în nopțile de iarnă. Tupeul pe care îl are la mine în casă, după toate mizeriile pe care le-a făcut, îmi provoacă furnicături pe sub piele. Valuri de presiune îmi cuprind timpanele într-o menghină a frustrărilor. Cu fiecare respirație sacadată, simt că îmi pierd controlul. Privirea mi se întunecă de furie, iar picioarele mă aruncă în față. Mă trezesc în spinarea lui, cu sfeșnicul lipit de grumaz, urlând ca un sălbatic. Adrenalina îmi încleștează mușchii într-o strânsoare din care răzbate un horcăit grotesc. Bărbatul se leagănă spasmodic, încercând să se elibereze din chinga strânsorii mele. Mișcările îi sunt febrile, sălbatice prin forța cu care încearcă să se elibereze, dar, cu fiecare secundă care trece, acestea își pierd din intensitate. Sub trupul meu, îl simt pe Anton cum se clatină. Îi pot ghici tremurul picioarelor, îl simt cum se pierde cu fiecare secundă, dar strânsoarea mea nu îl eliberează.

În haosul din mintea mea e întuneric, e zgomot, e furtună.

Când Anton se prăbușește la pământ, realitatea mă lovește cu putere. E căzut cu fața la pământ. Umerii largi îi sunt nemișcați, iar respirația mea e singurul zgomot din cameră. Gâfâi și tremur. Doamne! Ce-am făcut?

 Mă ridic de pe el cu atâta disperare încât, în graba mea, mă împiedic și cad pe o parte, strivindu-mi umărul. Durerea reverberează în valuri, dar pulsația chinuitoare spulberă haosul din capul meu. Realizez unde sunt, ce am făcut, rahatul în care am intrat.

Nu trebuie să moară, îmi repet asemeni unei mantre și mă arunc spre el.

Îi apuc umerii și îl întorc cu fața în sus. Buzele îi sunt albastre, gura încleștată. Îmi cobor urechea la pieptul lui. Pentru câteva secunde, timpul se oprește în loc. Îmi țin respirația, în disperarea de a culege de pe buzele lui livide o fărâmă de viață. Când îi percep un șuierat firav, mă prăvălesc lângă el, eliberând aerul pe care mi l-am refuzat.

— A murit?

Întrebarea Ilonei spulberă tăcerea. Nu am curajul să o privesc, doar îi dau de înțeles dintr-o mișcare a capului. Îi simt pașii aproape de mine, îi aud foșnetul pantalonilor de casă atunci când se lasă pe vine. Mâna ei îmi cuprinde umărul într-o strânsoare care mă obligă să mă întorc spre ea. Privirea îi e fermă și vocea liniară când mi se adresează.

— Realizezi că, dacă își revine, o să mă ia acasă, nu? Legal, e încă soțul meu. Și, odată intrată în casa lui, voi ieși de acolo doar moartă. Bogdan, trebuie să decizi: eu sau el.

Calmitatea cu care rostește fiecare cuvânt îmi răscolește stomacul. O privesc hipnotizat, năucit de forța cu care rostește verdictul. Îi cuprind obrazul cu palma mea.

— Ilona, ăsta e omor. Nu pot face așa ceva. Îți promit că o voi rezolva, într-un fel sau altul, dar nu așa. Trebuie să ai încredere în mine, da?

 Un zâmbet strâmb îi străbate chipul. Tristețea îi întunecă privirea, iar inima mea se rupe în bucăți în fața deznădejdii cu care își leagănă capul. Se întoarce cu spatele la mine, iar gestul ei are forța unui pumn în stomac. Îi rostesc numele încet. Ea se răsucește și, după un scurt răgaz, se apropie iar de mine. Îmi cuprinde obrajii fierbinți între palmele ei reci și își coboară fruntea până o întâlnește pe a mea într-un gest de încredințare.

 —Ai dreptate! Îmi pare rău…

Se dezlipește de mine și se ridică brusc. Cu pașii împleticiți, se îndreaptă spre canapea. Rămâne câteva clipe în fața ei, apoi se întoarce, rostind cuvintele:

— Du-te și adu niște apă.

Aprob și mă ridic cu greutate, picioarele devenind atât de grele de parcă ar fi turnate în ciment. Cu fiecare pas pe care îl fac, îmi creionez scenariul pe care trebuie să îl prezint autorităților. Până la urmă, starea lui Anton ne va da ocazia să ne organizăm. Poate chiar o voi trimite pe Ilona undeva unde să fie în siguranță. Cert este că trebuie să ne mișcăm repede.

Asemeni unui robot, mă îndrept spre bufet, culeg un pahar și, hipnotizat, privesc apa cum curge. Un zgomot din living îmi reamintește faptul că Ilona este acolo, singură cu el.

Anton nu trebuie subestimat.

Mă grăbesc să mă întorc, dar imaginea din fața mea mă face să mă opresc brusc. Ea e în cadrul ușii. La picioarele ei se află una din pernuțele de pe canapea. Chipul îi e împietrit, dar, în ciuda liniștii din jur, o tensiune ciudată umple atmosfera. Când își ridică privirea spre mine, știu. O simt.

— E mort, Bogdane. Nu respiră.

— N-are cum! Ce s-a întâmplat?

— Cred că ți s-a părut când ai simțit că respiră. Poate că aveai nevoie să crezi asta și de aceea ai…

— Nu sunt copil, Ilona, ce mama naibii? Știu foarte bine că el trăiește. Probabil e leșinat de la lipsa de oxigen. Fugi la nea Mircescu de la apartamentul 14. El e doctor și o să ne ajute.

Aprobă absentă din cap, dar nu se mișcă.

— Fugi, Ilona, țip la ea și mă îndrept spre Anton.

Îmi cobor urechea la pieptul lui.

Ascult.

Nimic.

— La naiba, dobitocule, nu te las să câștigi, îi strig în timp ce îi fac masaj cardiac.

Ceasul ticăie batjocoritor, un sunet strident care îmi răsună în timpane cu fiecare secundă ce trece. Îmi vine să urlu de frustrare, să îl zgâlțâi, să îi dau palme până când își revine. I-am dorit moartea, așa cum, inconștient, ne dorim să ștergem prezența unor oameni din viața noastră. Și totuși, în niciun scenariu nu eram eu cel care curma o viață.

Mă las deznădăjduit lângă trupul lui. Îmi cuprind capul în mâini și mă legăn într-un dans al descumpănirii. Lacrimile îmi tulbură privirea, dar niciuna nu coboară pe obrajii mei. Se încăpățânează să rămână acolo, să mă chinuie cu presiunea lor, să nu îmi aducă niciun fel de alinare.

Ușa se deschide larg, cu o bufnitură puternică. Mă întorc spre ea cu speranță, buzele se arcuiesc într-un strigăt de ajutor, dar mă opresc. În fața mea este nea Mircescu. Ar trebui ca prezența lui să fie alinare, dar fiecare rictus de pe chipul său e oroare. Și un strop de teamă. Dar ceea ce este cu adevărat terifiant este imaginea iubitei mele. Părul îi e răvășit, tricoul îi e rupt, iar un firicel de sânge i se scurge grotesc pe obrazul palid. Mă ridic speriat de felul în care arată. Mă împleticesc buimăcit de felul în care buzele i se arcuiesc într-un urlet care îi iese din piept. Mă opresc surprins. Ea se aruncă asupra mea, lovindu-mă cu putere cu pumnii în piept. Încerc să o opresc, să o dezlipesc de mine pentru a o privi în ochi. Știu că se va liniști odată ce va vedea că sunt eu. E doar șocul prin care a trecut. Atât.

O mână intervine între noi și ne desparte cu o brutalitate care mă bulversează. Domnul Mircescu mă privește cu solemnitate, dezgustul fiindu-i atât de evident încât fac un pas în spate. Ilona se aruncă la pământ, târându-și trupul asupra celui ce cândva i-a fost soț. Plânge cu disperare, cu sughițuri care îmi sfărâmă inima, chiar dacă nimic nu are sens în acest moment. E doar șocul, îmi spun. Atât!

Strânsoarea domnului Mircescu devine tot mai fermă, dar nu mă deranjează, căci fără ea nu aș mai putea sta în picioare. Privesc buimac totul din jur. Apartamentul meu, în care am trăit atâtea clipe de liniște și de regăsire, vecinul care întotdeauna m-a privit cu respect, dar care acum o face cu un amestec de dezgust și teamă, Ilona, care plânge și țipă. Totul pare desprins dintr-un film prost în care scenaristul a încurcat rolurile. Sirene poliției răsună în timpanele mele. Aș vrea să îmi duc mâinile la urechi pentru a opri orice zgomot, dar vecinul meu îmi înțelege gestul greșit și mă strânge și mai tare în brațele.

—Nu-ți îngreuna situația, Bogdane! Trebuie să plătești pentru ce-ai făcut. Îmi pare rău!

 Ultimele vorbe rostite aproape șoptit sunt declicul care îmi eliberează lacrimile țintuite în ochi. Regretele și neînțelegerile se împletesc, cuvintele îngrămădindu-se pentru eliberare.

— Nea Mircescu, n-am vrut să îl omor, dar nu aveam de ales. Tu nu știi câte a pătimit Ilona din cauza lui și…

— Nu o băga din nou pe sărmana copilă. Nu-i de-ajuns cât a pătimit? Nu te credeam atât de puțin bărbat, încât să încerci să o ții cu forța aici. Obsesia ta a căpătat dimensiuni periculoase, băiete!

 Mă smucesc, devenind o fiară înnebunită. E o neînțelegere. Ce obsesie?

Mircescu mă prinde de mâini și mi le sucește la spate. Durerea e arzătoare, dar eu strâng din buze și mă încăpățânez să mă îndrept spre ea. Vreau să o privesc, am nevoie să îmi spună ce se întâmplă. Am nevoie de atingerea ei. Ilona face ochii mari, în ei citindu-se teama. Se dă în spate, asemeni unei prăzi aflate în raza vizuală a unui prădător. Plânge tot mai tare și, printre suspine, rostește cuvintele care îmi strivesc inima sub greutatea lor:

— Mi-ai omorât soțul, Bogdane! De ce? Știai cât de mult îl iubeam și că încercam să ne reînnodăm relația. Am crezut că vrei să mă ajuți, am avut încredere în tine! Știi cum m-am simțit când ți-am găsit pozele perverse? Cât de trădată am fost când am realizat cum mă filmai când eram la duș?! Ți-am găsit cartelele de pe care îmi trimiteai mesaje, făcându-mă să cred că sunt în pericol lângă Anton. M-ai distrus!

—Poliția!

 Privesc descumpănit în jurul meu, la toți acei oameni îmbrăcați în uniforme, la haosul din jurul meu, la femeia pentru care am făcut atâtea alegeri.

Avea dreptate mama. Pornim pe un drum, crezând că la capătul lui ne va aștepta destinul pe care îl merităm, dar fiecare pas greșit mai adaugă un pixel în tatuajul sorții noastre. De la imaginea aceea idilică, într-o clipă ajungem în cel mai întunecat hățiș.