Trandafirul însângerat

Roxana adulmecă cu nesaț trandafirul alb precum spuma mării. Mirosul îi invadă plăcut nările și îi așternu un zâmbet larg pe chip. Nici bine nu se termină întâlnirea și îi simțea dorul de parcă nu l-ar mai fi văzut de o eternitate. Simțea ceva ce nu mai simțise până atunci, ceva ce nu înțelegea, ceva ce ardea înăuntrul ei ca o flacără ce nu putea fi stinsă nici de toate apele oceanelor  adunate laolaltă. Băiatul îi era prezent în minte în fiecare secundă. Îl iubea…

            În seara aceea orașul era zgomotos. Străzile erau doldora de alegători, bătrâni și tineri, toți se grăbeau la secțiile de votare cu speranța unui viitor mai bun. Un bărbat scund, chelios stătea cocoțat pe o cutie și cânta patetic la o harpă strălucitoare, ciupind cu tandrețe fiecare coardă. Artistul era un stereotip în orașul lor, nu unul enervant și plictisitor, ci unul plăcut, ce îți încânta auzul de fiecare dată.

            Fata se îndrepta nepăsătoare spre casă, unde, chiar dacă nu mai conta pentru ea în acel moment, o așteptau părinții și cele două surori ale ei. Buclele negre îi săltau jucăuș pe umeri, iar rochia albastră îi flura din pricina brizei ce străbătea aerul. Coti pe străduța pe care o folosea drept scurtătură atunci când venea de la școală. La început nu observă întunericul de genune ce domnea pretutindeni. Era distrasă. Stâlpii de care atârnau felinare cu petrol erau plasați la mare distanță unul de celălalt și nu toți erau aprinși. Roxana se opri și înghiți în sec. Un fior rapid și rece ca gheața îi trecu pe șira spinării. Inima începu să i se zbată în piept, iar mintea să îi joace feste. Pe la colțurile caselor dărăpănate i se părea că vede figuri întunecate, cu ochi roșii de jăratec și cu dinți și gheare ascuțite, negre precum pana corbului. Făcu un pas în spate. Ceva îi spunea să facă cale întoarsă și să fugă cât o țineau picioarele. Să se întoarcă pe strada principală populată cu oameni și să ia drumul mai lung, dar mai sigur. Nu pricepea ce fusese în capul ei atunci când se aventură pe calea aceasta. Nu o mai parcursese niciodată pe timp de noapte și acum că se afla aici, nici nu voia asta. O pisică neagră sări de pe un acoperiș, exact în mijlocul drumului și își aținti privirea aurie spre ea. Cu greu își reținu țipătul de groază ce voia să îi părăsească gâtlejul. Animalul se zburli și o amenință cu colții fioroși, iar apoi își luă tălpășița.

            Roxana strânse din pumni, iar astfel simți floarea primită de la băiat. O scrută prin bezna apăsătoare și zâmbi, îmbărbătându-se. Plină de încredere și de un val de curaj prostesc, își continuă drumul. Pașii lăsau în urmă un ecou surd, ce se lovea de liniștea ca de mormânt.

            ―Dacă o să câștige alegerile, trebuie să îl omorâm!

            Fata încremeni. Sângele îi îngheță în vine.

            ―Oricum nu merită altceva, jigodia! scuipă cuvintele o altă voce.

            Instinctiv Roxana se trase în lateral și se lipi de peretele sfărâmicios al clădirii. „Pleacă!!!“, „Pleacă!!!“ , „Fugi!!!“, erau gândurile ce i se izbeau de pereții craniului. Nu putea, era paralizată de frică. Tot corpul îi tremura spasmodic. Glasurile se auzeau de pe un drumeag ce se deschidea între două case, în dreapta ei.

            ―În sfârșit o să facem dreptate în văgăuna asta de oraș! Iar după ce nenorocitul ăla de primar o să primească ce merită, o să preluăm noi controlul! spuse prima voce.

            ―Darrrr… Eu o sssă o fac… Eu o să îl uciddd… Vreau sssă îi gust inima și sssă îl privesc în ochi când o să fac asssta! răsună o voce nouă, ce nu se mai auzi până atunci. Mi-ați prrromis că o să fiu euuuu!

            Glasul îi era slinos, ca de reptilă și plin de ură, astfel încât când bărbatul rosti cuvintele, o mie de fiori îi străbătură trupul fetei. Doi câini începură să latre haotic și să mârâie.

            ―Șșșt!!! se auzi, iar animalele se calmară pe loc. Nu mai vorbi, ciudatule! O să primești ce ți-a fost făgăduit! Acum taci și ascultă planul! grăi o voce bărbătească plină de autoritate.

            În jur totul căpătă iarăși tăcerea de mormânt. Roxana auzea doar bătăile inimii ce îi bubuiau în cap.

            ―Mâine, începu bărbatul. După ce o să cunoască toată lumea rezultatul alegerilor, o să îi facem o vizită primarului acasă. Tot timpul, la lăsarea serii, cinează împreună cu familia lui, deci mai cu seamă o să o facă mâine, când o să fie cuprins de frenezie.

            Glasul bărbatului se auzea tot mai aproape, iar pașii i se apropiau tot mai mult de poziția fetei. Ieșea dintre cele două case.

            ―O să îl omorâm pe el, pe soția lui și pe cei doi copii…

            ―Eu o sssă îi omor! îl întrerupse vocea reptiliană. (Câinii mârâiră.)

            Bărbatul se opri în loc, exact în momentul în care trebuia să iasă dintre cele două clădiri. Fata îi observă jumătate din siluetă și țigara aprinsă ce strălucea în întuneric. Expiră fumul din plămâni și se întoarse pe călcâie.

            ―Da, da, tu o să îi omori! Bineînțeles că tu o să îi omori! Dar acum taci și ascultă! ridică bărbatul autoritar vocea, îndepărtându-se de poziția Roxanei. Prima dată o să îi omorâm copiii, apoi soția, iar totul o să se întâmple sub ochii lui! Ai auzit? El o să moară ultimul! Dacă cumva o să îmi sfidezi ordinele, o să îți tai spurcata aia de limbă și o să îți scot ochii din cap!

            ―Am înțelesss, șșșefu’! răspunse el izbucnind într-un râs îngrozitor.

            Spatele fetei fu cuprins de o gheară ca de gheață, iar inima îi fu străpunsă de un junghi fulgerător. Câinii nu mai mârâiră și nici nu mai lătrară, de data aceasta scoaseră un bocet, de parcă cineva i-ar fi lovit cu un bici cu ghimpi de fier. Strânse trandafirul în mână, care alunecă mult mai jos în palmele-i fragile și transpirate. Se înțepă. Un firicel cald de sânge începu să îi alunce pe antebraț, iar de acolo, picurii cădeau unul câte unul pe pământul uscat. O cucuvea urlă undeva pe o casă, iar fata tresări din starea de paralizie. Instantaneu în minte îi veniră vorbele din bătrâni pe care le rostea lumea: „Când o cucuvea cântă în noapte, cineva moare!“. Se dădu un pas înapoi. Dintre cele două clădiri se auzi un sunet ciudat, ca o adulmecare însoțită de un clănțănit de dinți. Zgomotul nu era produs de niciunul dintre cei doi câini.

―Poți să încetezi? Îmi dai fiori, ciudat nenorocit! zise unul dintre bărbați.

Ochii Roxanei se umeziră. „Când o cucuvea cântă în noapte, cineva moare!“. Mai făcu un pas în spate, apoi încă unul. Un zgomot metalic răsună pe stradă. Dădu peste un tomberon din aluminiu. Nu îl văzuse când se lipi de clădire, iar mai cu seamă acum, era invizibil în toată bezna și frica ce îi măcina mintea. Înghiți în sec. „Cineva moare!“. O luă la fugă. Oriunde, în spate, alerga cât de tare o țineau picioarele. Un fluierat lung se auzi din spate. Apoi lătrături, iar apoi nimic. Doar inima și gâfâitul ce îi răsuna în urechi. Era aproape acolo, lumina de pe strada principală părea așa aproape. O zvâcnire de speranță se zbătu înăuntrul ei.

            Durerea îi străbătu tot corpul. Primul câine o apucă de piciorul drept, iar al doilea de mâna stângă. Fata fu trântită la pământ, pe burtă, julindu-și picioarele și fața. Strigătele pline de agonie crestară întunericul, în timp ce câinii scuturau din capete, încercând să îi smulgă membrele. Apoi simți un bocanc în spate. Lovitura fu așa de puternică încât corpul i se lipi de pământ, iar mai multe coaste pocniră și trosniră. Strigătele i se transformară într-un gâlgâit înfundat. Gura i se umplu de sânge fierbinte, iar apoi simți și a două lovitură, aplicată tot în același loc. Tot ce mai auzi Roxana, fu un sâsâit ciudat în urechea stângă.

            Cei patru bărbați ajunseră lângă trupul fetei. Cel autoritar fluieră, iar câinii se opriră și se dădură în spate.

            ―E doar o fată! zise unul dintre ei.

            ―Doar un copil…

            ―Liniște! tună stăpânul animalelor. Haide să ne cărăm, pesemne că a auzit tot orașul țipetele nenorocitei!

            ―O lăsăm aici?

            ―Da! Ciudatule, ce mama mă-sii faci?! Plecăm acum!

            Bărbatul sâsâitor stătea deasupra fetei și ținea în mână trandafirul, ce nu demult fusese alb ca neaua. Bestia de om, dacă putea fi numit om, îi scrijeli pe frunte un „Z“, strâmb și lunguieț, cu ajutorul unui spin. Dădu drumul florii și porni la goană după ceilați trei, ajungându-i din urmă cu o viteză nefirească. Trandafirul căzu în balta de sânge ce izvora prin găurile făcute de coastele rupte și ascuțite.

Gândindu-se la el și la cum petrecură prima lor întâlnire, Roxana vărsă o ultimă lacrimă. Lacrimă ce îi străbătu obrazul precum un melc, lăsând o urmă rece și dureroasă. Își dădu cea din urmă suflare.

―Scumpule, să nu mai faci așa ceva niciodată! rosti femeia punându-și mâinile în șolduri.

―Știu, mamă! Am greșit! răspunse băiatul.

―O domnișoară trebuie condusă până acasă!

―Știu! Nu înțeleg ce a fost în capul meu! M-am emoționat, e așa frumoasă! Nu pot să îmi dau seama de ce, dar mă simt foarte ciudat în preajma ei! E ca și cum aș fi vrăjit! Totul! Vocea, privirea, buzele, totul e așa perfect la ea!

            Femeia zâmbi.

            ―Promit solemn că de acum încolo, ori de câte ori o să ieșim împreună, am să o conduc acasă! Promit!