În fața mea se întindea pădurea. Neagră, pustie, răuvoitoare. Lipsită de frunze, avea puțini copaci și era mai degrabă un desiș de arbuști țepoși și cioturi lemnoase. Părea străveche, crescută la începuturile lumii.

Când și când mi se părea că mă privește, cu ochi ascunși în trunchiuri și crengi.

Eu am crescut în munți și sunt învățat cu întunecimea celor mai sălbatici codri, dar atunci am simțit că pădurea aceea mă ura.

Sunt Alagar din neamul lupilor și nu m-am temut de moarte.

De-a lungul vieții am avut parte de multe lupte și nu o dată fecioara cu picioare de fier a privit prin mine, în timp ce-și dădea sărutarea cea rece altor bărbați. Acum, încărunțit și ajuns la apusul vieții, aștept să-mi vină rândul. Uneori o simt în vânt, în ace de pin și în picături de ploaie. Știu că nu e departe. A venit timpul să îmi văd strămoșii. Tot ce-mi mai doresc e să am parte de o moarte bărbătească, răpus de tăișul spadei, așa cum se cuvine unui războinic.

Am plecat în sud, să lupt în armata regelui Ochi-de-Tigru și să-mi găsesc pieirea. Îmi doream să mă ridic printre nemuritori, acolo, pe tărâmul cel mai de sus, deasupra tuturor munților.

În seara de dinaintea plecării m-am dus și eu, ca orice războinic, la bătrânul Vankr’ia, vrăjitorul care îți arată crâmpeie din viitor. Înainte nu făceam asta pentru că nu-mi plăcea să știu ce mă așteaptă, dar, de când am îmbătrânit, am început să mă gândesc mai des la nemurire. L-am găsit în colibă, înfofolit într-o blană de bizon, cu doi lupi care-i dormitau la picioare.

L-am întrebat dacă asta avea să fie ultima mea luptă. Vankr’ia s-a uitat în sloiurile de gheață, în care întrezărește viitorul și le-a mângâiat.

— Hm, a oftat, văd ceva mai însemnat. Văd copii.

— Fiii mei au ajuns bărbați în toată firea. Vezi alții?

— Văd doar copii.

— Nu sunt cam bătrân pentru asta?

Am râs, a râs și el. M-am gândit că poate n-o fi târziu, cine știe, în sud sunt o grămadă de femei. Preț de o clipă am simțit fiorul tinereții. Ce-și poate dori un războinic mai mult, decât să plece în sud, să lupte, să ia ce găsește mai de preț și să pună mâna pe câte-o femeie care să-l îngrijească? Poate că soarta mai avea pentru mine astfel de daruri, dar am preferat să nu mă gândesc prea mult la asta. Cuvintele unui Vankr’ia nu se adeveresc întotdeauna.

Așa cum mi s-a poruncit, m-am alăturat grupului de recunoaștere al lui Odros și am pornit către vest, ca să găsim drumul care duce în portul cetății de piatră. Am plecat cu toții, douăzeci de bărbați, pe o ceață apoasă, la prima geană de lumină, când făgașele se acoperiseră cu un strat nou de zăpadă, iar blana bizonilor pe care-i călăream făcuse țurțuri. În ceruri Gydnhut își cernea sita cu ninsoare și gheață.

Dintre toți războinicii lui Odros, eu eram cel mai bătrân. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi dus cu fiii mei să jefuiesc așezările din est, dar eu nu sunt omul care să nesocotesc poruncile.

Am întrezărit cetatea după două zile de marș. Uriașă, din piatră, adăpostește mii și mii de suflete. Deși auzisem atâtea despre ea, nu mi-o închipuisem așa. Nu văzusem niciodată ceva la fel de măreț. Ce poate fi mai tentant? Parcă aștepta să fie prădată. Oricine știe însă că nu e chip să pătrunzi în cetate și, văzând-o, am înțeles de ce regele vrea să găsim drumul care duce în port. Acolo trebuie să fie mai vulnerabilă.

Suntem coșmarul locuitorilor din sud. Mulți dintre ei, când aud că ne apropiem călare pe bizoni, o iau la sănătoasa și caută adăpost în cetate. Pentru ei suntem fiare, ce vin călare pe bizoni ca un vânt năprasnic. E dreptul nostru să luăm ce ni se cuvine. Nimeni altcineva nu a mai îmblânzit și domesticit bizoni, așa că am devenit războinici de temut. Oamenii din sud au ridicat însă o cetate cu ziduri de piatră, iar bizonii noștri nu sunt făcuți să treacă prin ele.

Aflându-ne în recunoaștere, am ocolit-o și am călărit mai departe.

Mă tot întrebam ce ne aștepta la capătul drumului. Vreo așezare plină de bogății și femei, ca în est? Portul și o cale de acces în cetate, unde se aflau cele mai neprețuite obiecte care au fost vreodată făurite? Și cât mai aveam de străbătut până acolo?

Am ajuns la un munte mărginit de un drum care părea neumblat. Odros a hotărât să-l urmăm, ținând muntele în stânga noastră. Părea să fie chiar cel ocolitor, spre port.

Călăream de o bucată de vreme, când în fața noastră a apărut pădurea. Auzisem și eu câte ceva despre ea. Unii spuneau că e atât de întunecată, încât nu crește niciun fir de iarbă, alții că ar fi plină de duhuri. Nu știam ce să cred, dar am simțit ceva. Pădurea semăna cu o inimă neagră, putredă, ce bătea în afara corpului. Semănă cu o boală.

Mi-am mângâiat mânerul spadei, apoi am strâns în palmă lupul din lemn de pin nemuritor pe care-l port agățat de centură. Spada îmi dă un sentiment de siguranță, atunci când pot conta pe ea, iar talismanul – care-mi amintește de primul meu lup – ține răul la distanță sau așa îmi place să cred.

Am făcut un scurt popas ca să dăm de mâncare bizonilor și mi-am dat seama că nu eram singurul care avea neliniști în privința acelui loc.

— Nu vi se pare că pădurea asta are ceva? a întrebat Odros.

I-am cercetat privirea prin capul de lup pe care-l purta pe creștet, ca orice căpetenie. Nu pierduse nicio luptă și era războinicul cu brațele cele mai puternice pe care l-am întâlnit. Dar brațele puternice nu-l fac o căpetenie bună pe cel aprig din fire și care nu stă pe gânduri când i se pune ceva în minte. Eu socotesc că Odros era încă prea tânăr ca să conducă războinici.

— Îi lipsește verdeața nordului, i-a răspuns Rescuturmes.

Țineam la el ca la fiul meu pentru că tatăl lui Rescuturmes mi-a fost prieten în tinerețe, un războinic bun, pe care fecioara l-a ridicat de mult printre nemuritori.

— Nu e asta, a clătinat din cap Odros, am mai văzut păduri desfrunzite.

— Ce îi lipsește e zăpada, le-am spus eu, pentru că îmi sărise în ochi de când văzusem pădurea. Oricât a nins, acolo n-a căzut niciun fulg.

Dar mie mi-a mai atras atenția și altceva, deși am ținut asta pentru mine. Dinspre munte se auzeau coțofene și corbi, care de multe ori zburau pe deasupra noastră, o luau de-a lungul drumului sau se duceau spre cetate, dar nicio pasăre nu se apropia de pădurea din dreapta. La un moment dat o coțofană și-a luat zborul dintre copaci și s-a îndreptat către pădure. Am crezut că poate o să intre în desiș, dar a făcut iute cale întoarsă. Oare de ce?

Învățasem să recunosc răul atunci când mă aflam în apropierea lui și nu-mi plăcea unde mă aflam.

Unurpes, fratele lui Odros, ne-a întrebat dacă știm ce animale trăiesc în pădure.

— Șoareci de câmp și șerpi, a spus tot Rescuturmes. Ce altceva să găsești într-un mărăciniș ca ăsta?

M-am gândit că poate avea dreptate. Dar nu puteam ști până unde se întindea pădurea și dacă era așa deasă peste tot.

În timp ce ei beau tărie și trăgeau cu dinții de carne uscată, am cercetat desișul și am găsit la marginea lipsită de zăpadă a pădurii un os albit, pe care erau scrijelite însemne necunoscute mie. Uitându-mă atent, am văzut că nu era singurul.

Deodată am auzit un foșnet. Atunci am simțit că ceva, acolo, în bezna desișului, mă privea stăruitor. Deci nu e chiar lipsită de viață, m-am gândit și m-am întors alături de ceilalți.

— Pe vremea asta ar fi bun un cerb, îl auzeam pe Unurpes rostind. Aș bea niște sânge cald.

Deși era un războinic masiv și impunător, mai înalt cu un cap decât Odros, nu dădea dovadă de la fel de multă putere ca fratele său. Îi datora în mai multe rânduri viața.

Dintr-un motiv sau altul, când l-a auzit, Odros s-a înfuriat și i-a răcnit o înjurătură.

— Da’ un cerb peste bot n-ai vrea? i-a mai spus. Nu-i timp de vânătoare.

Tot încercam să îmi dau seama ce arbuști și copaci creșteau în pădurea din dreapta drumului, dar nu-l recunoșteam pe nici unul. Am copilărit în codri și am umblat prin cele mai adânci păduri, așa încât pot spune despre mine că știu câte ceva despre plante. Cu toate astea, nu recunoșteam nimic din ceea ce vedeam. Poate că era o vegetație nouă, specifică sudului, dar și aceea mi-era întrucâtva cunoscută.

— Cel mai bine-ar fi să stăm cu ochii-n patru, le-am spus. Eu unul aș lua-o prin munte.

— La ce bun să ocolim atât? m-a întrebat Odros.

— Muntele e umblat, ca orice loc al oamenilor, dar pădurea asta e un loc mort.

— Drumul e mai bun. Printre copaci e greu de mers cu bizonii. Ce, te-nfiori ca o fecioară de la niște buruieni uscate? Ești om bătrân, pe coarnele lui Belk!

A vorbit cu asprime și a ridicat din umeri, dar am simțit în el o nedumerire. Eu unul m-aș fi gândit de două ori în locul lui.

Oricum, nu sunt omul care să insiste când căpetenia hotărăște ceva, chiar dacă am altă părere.

Ne-am continuat drumul, prin vânt înghețat. Răsuflarea bizonului mă încălzea. Este o femelă, un animal bun, rezistent. Știu că, în felul ei, ține la mine. Și mie mi-e dragă. I-am prins în coamă inele de bronz, prin care uneori auzeam șuieratul vântului.

Prin biciul vântului simțeam pădurea. Aproape, tot timpul în dreapta. Mergea alături de mine. Arborii îi erau cadavre ciopârțite, dezmembrate. Mă privea prin vânt, cu ochi ascunși. Mă urmărea.

Am călărit mai departe, în urma celorlalți, până când vântul și ninsoarea s-au mai potolit. Gyndhut a trimis din ceruri gerul înțepător, care mușca din carne.

Pe măsură ce înaintam, pădurea îmi umplea mintea, ca și cum pe pământ rămăseserăm doar eu și ea. Aș fi vrut să știu de ce drumul era neumblat. Într-adevăr, era iarnă, dar chiar și-așa, în sud oamenii nu umblau deloc pe ger? Oare ce se-ascundea-n desișul acela? Ce mă privise atunci? Ceva ce iese în drum și te-nhață?

Mintea îmi aluneca. Prin păienjenișul aspru și amăgitor de gânduri am auzit vocea lui Unurpes:

— Ia priviți acolo!

Ceva îi atrăsese atenția.

M-am uitat spre munte și am văzut. Blana alb-argintie, ochii verzi, trupul suplu și musculos. La o aruncătură de săgeată în fața mea. Cred că ne văzuse și ea, dar a coborât versantul agale, aparent nepăsătoare.

— E o panteră albă, a spus Odros.

— Nu mai există pantere albe, și-a adus aminte unul dintre noi.

—  Așa o fi, dar aia e o panteră albă.

Căpetenia noastră călărea în frunte și deodată a scurtat hățurile. Știam ce are de gând.

Nu m-aș fi gândit că în sud există un animal atât de rar. Blana ei trebuia să valoreze cât a doi tigri.

Odros și-a întins arcul, însă nu a atins-o. Mulți dintre noi au tras în ea cu săgeți și nu știu cine a nimerit-o. O săgeată în piciorul drept, alta între coaste. Mi-aduc aminte sângele ei roșu pe zăpadă. Rănită, a continuat să fugă și nu știu cum a apucat să treacă drumul și să se piardă în pădure.

— Pe mădularul lui Belk, tocmai acolo și-a găsit să fugă! a strigat Odros.

Spre surprinderea mea, nu a renunțat la pradă, ci și-a mânat bizonul spre pădure.

L-am urmat cu toții.

Un fior mi-a străbătut șira spinării. Nu de moarte mă temeam, ci de altceva. Când mi-a țesut soarta, Loskrin a făcut un nod aproape de capăt, așa că abia la apusul vieții mi-a încercat cu adevărat bărbăția. Am tăiat la vremea mea câteva beregate, am retezat mâini și am scos destule măruntaie, așa încât nu mă mai minunez de cum arată un om pe dinăuntru. Toate astea au devenit pentru mine la fel de obișnuite ca apa care se prelinge dintr-un izvor, iar atâta timp cât îmi pot folosi spada, mă simt în largul meu. Dar cum puteam să tai pădurea de lângă mine? Aproape că îmi zâmbea, satisfăcută. Ne dorea în desișul ei.

— Stați așa! le-am strigat. Odros, ducă-se-n iaduri de panteră!

El s-a oprit la poalele pădurii de parcă aștepta ceva.

— Să nu te abați de la drum, Odros, am mai spus.

— N-ai decât să stai acolo dacă faci pe tine de frică, a spus el fără să mă privească.

Nu-i puteam vedea fața pentru că avea capul îndreptat spre pădure și nu și-l clintea.

— Porunca noastră e să găsim drumul până la port, i-am amintit. Portul nu e acolo.

Căpetenia s-a întors atunci brusc spre mine.

— Nu mă abat. Am văzut că și-a coborât mâna la buzdugan, ca și cum ar fi vrut să-l arunce asupra mea. Facem un popas, cât să prindem pantera, atâta tot. Acum e rănită și ușor de vânat.

— Nu poți să știi.

A întors capul spre mine și, preț de o clipă, am văzut în ochii lui pădurea.

— Se face o cărare, ne-a arătat Unurpes.

A descălecat și a făcut un pas înainte. O rădăcină uscată i-a trosnit sub cizmă. Odros a înaintat și el, ușor, călare.

Aerul s-a încărcat, s-a îngreunat și mi-am dus mâna la talisman.

— Rescuturmes, stai! am strigat, dar el parcă nici nu m-a auzit.

Au luat-o prin lizieră și s-au oprit cu toții în fața cărării, la vreo douăzeci de pași depărtare.

Mi-era greu să cred că într-o pădure ca aceea se făcea o cărare. Unde ar fi putut duce? Și cine s-o fi bătătorit?

Dar am văzut-o. O cărare prăfuită. Ca și cum pădurea și-ar fi căscat gura, iar cărarea ar fi apărut brusc în gâtlejul ei. Mai era ceva. De-a lungul său copacii – mai mulți decât păreau din afară – făceau o boltă. Când m-am uitat mai bine, am văzut că era căptușită cu oase de toate felurile, iar unele dintre ele fuseseră scrijelite ca cel pe care-l găsisem eu.

Cărarea era lungă și nu-i vedeam capătul.

De undeva s-a auzit o trosnitură.

— Pantera! a reacționat Odros și o luat-o primul înainte, pe cărare.

Ceva le luase războinicilor mintea, dacă mergeau mai departe după cele văzute. M-am așteptat să se întâmple ceva, dar pădurea a tăcut.

La scurt timp l-am auzit:

— Ce tot faceți acolo? Am văzut pantera.

Ce era să fac când ceilalți au urmat cărarea? Mi-aș fi dorit să nu fiu acolo, dar n-aveam de ales. Chiar și nepricepută, o căpetenie e totuși o căpetenie.

Înghițindu-mi neliniștea, cu mâna la talisman, mi-am mânat bizonul în pădure. Am trecut prin lizieră – un mărăciniș înalt până la genunchi – și, ajuns în fața potecii, bizonul a fornăit și s-a opintit pe picioarele din față. I-am simțit în coapse tremurul mușchilor. Îi era frică.

În timp ce o struneam, m-am uitat la camarazii mei, care, de sub bolta de oase, scrutau împrejurimile.

Aerul se făcuse ca de piatră, încărcat de o prezență care stăpânea în acel loc.

Eu știu că, la fel ca oamenii, și locurile pot muri, iar sufletul acelei păduri era mort de mult.

Oasele cărării luceau, albe, alungite, tocite de timp. Brusc mi-am adus aminte de neamul acela crud din grotele cele mai îndepărtate ale nordului care, după ce-și devorează dușmanii pe care-i înving în luptă, își decorează pereții cu oasele lor. Nu sunt ospitalieri din fire, căci în orice străin ei văd un dușman.

Atunci mi-am dat seama că o bună parte din oasele pe care le vedeam erau de om.

În timp ce mă gândeam la asta, am auzit un urlet. Unul dintre războinici rămăsese în mijlocul drumului nemișcat, cu fața spre mine. Nu era călare. Ochii lui mă priveau înghețați, iar gura îi devenise un rânjet însângerat. În piept i se căscase o gaură. A făcut un ultim pas și atunci un râset prelung, neomenesc a încărcat locul.

Nici nu am apucat să-mi dau seama ce se întâmplase cu el. Ceilalți și-au scos spadele și buzduganele. Un bizon a mugit din toți rărunchii. I-am văzut burta despicată, din care i se scurgeau măruntaiele, când a luat-o la goană. Nu puteam desluși ce se agățase de el.

Zărind ceva, Odros a zbughit-o printre copaci și o parte dintre războinici l-au urmat. Ceilalți au rămas pe drumul de oase, cu mâinile încleștate pe mânere.

De undeva, din adâncul pădurii, o voce joasă, necunoscută a bolborosit ceva într-o limbă pe care n-o mai auzisem.

Bizonul meu a început iarăși să tremure.

— Ieșiți de-acolo! le-am strigat războinicilor, înainte s-o iau înapoi, către drum.

Dintr-o dată am auzit strigătul de luptă al lui Odros. Strigătul a devenit apoi urlet și nu mai semăna defel cu avântul pe care îl simți atunci când începi o luptă. Am simțit durere, o durere de os sfărâmat și măruntaie smulse. O mai auzisem în trecut.

Printre sunetele care au urmat, am recunoscut și urletele altora. Cu cine se luptau? Mi-a trecut prin minte să descalec și să le sar în ajutor. Dar când am atins mânerul spadei, am știut că tăișul ei nu mi-ar fi fost de niciun folos în pădure.

Când am ajuns la drum, am așteptat. Auzeam croncănitul corbilor din munte. A venit apoi liniștea, o liniște crudă și pustie, pe care am mai întâlnit-o cel puțin o dată în viața mea.

Din pădure s-a ridicat o ceață și atunci l-am auzit. Tropotul.

Bizonul lui Rescuturmes a ieșit din pădure în goană, mugind. Rescuturmes lipsea, doar mâna lui dreaptă, smulsă din încheieturi, spânzura încă de hățuri. Din ea se scurgea sângele aburind.

Bizonul mi-a zvâcnit sub picioare, dar am stăvilit-o ca să privesc înapoi.

De grumazul bizonului fără călăreț atârna un țânc, se ținea cu ghearele de carnea animalului, se înfrupta din sângele lui. Altul se ridica pe crupă, își împlânta colții în spinarea bizonului, dintr-o mușcătură i-a spart șira și i-a supt măduva spinării. Al treilea, cățărat pe bizon, își ținea capul în jos și sorbea din pulpa piciorului din spate. Mici, doar piele și os, aveau culoare de mort învinețit. Vinișoare stacojii le șănțuiau pielea subțire. Din când în când, printre înghițituri, scânceau și gângureau cu inocență. Dar nu era nimic inocent la ei. Când mușcau, fețele li se ascuțeau, iar ochii li se aprindeau, roșii, mistuiți de foame.

Cum de nu-i văzusem mai devreme?

Bizonul atacat s-a zbătut, dar cu cât încerca să se dezbare mai tare de acele ființe, cu atât obosea mai mult. Unul dintre picioarele din față i-a scăpat și, treptat, s-a prăbușit, ca și cum o ploaie de bolovani l-ar fi doborât la pământ. Cum se putea ca un bizon puternic să cadă sub forța unor făpturi atât de mici, care semănau cu niște copii hămesiți, costelivi?

Cel care sugea din grumazul animalului a țipat ascuțit, înainte de a intra în bizon. L-am văzut sfâșiind blana, ieșind, acoperit de carne și sânge, urlând ca un mistreț. Pe coada lui Belk! Ținea între colți inima bizonului, care încă mai bătea. A mușcat adânc, ceilalți doi i s-au alăturat și, în timp ce o devorau, scoteau din nou acel gângurit sinistru.

Cel care fusese pe crupă s-a ridicat brusc în picioare și atunci mi-am privit spaima în ochi. Printre colți i se prelingea un sânge spumos. În ochii săi ardeau flăcările negre din adâncul pământului. Mă voia. Îmi poftea sângele, măduva, inima. Din privirea aceea sângerie răzbătea un rău care mi-ar fi îndoit lama spadei, dacă aș fi fost mai aproape.

Bizonul s-a prăbușit, și-a pierdut suflarea, iar în jurul său zăpada a devenit plumburie. Se micșora și se tot micșora sub colții ființelor care-l devorau.

Când urlau, din desiș le răspundeau gânguriturile altor copii. Mi-am întors privirea spre pădure. Talismanul din lemn de pin nemuritor și bizonul mă ținuseră în afara ei.

Printre arbuști am văzut ochi roșii care se adunaseră și mă priveau țintă.

Ce-i oprea să mă atace?

N-am mai stat pe gânduri, am scurtat hățurile bizonului și am făcut cale întoarsă.

De atunci am călărit fără oprire până când am ajuns aici, stăpâne, și am îngenuncheat la picioarele tale, ca să-ți spun despre ce se află în vest. Un dușman mai periculos decât pare. Un drum blestemat care duce la moarte. Acesta e osul pe care l-am găsit lângă pădure, stăpâne, o coastă veche de om. Poate Vankr’ia va desluși scrijeliturile.

Acum, cu voia ta, stăpâne, sunt pregătit să devin nemuritor. Lasă-mă să mor bărbătește, ca un războinic.

— Pune-ți capul de lup, Alagar, și alege-ți niște războinici, pe care-i vrei tu. De azi înainte ești căpetenie. Ia-ți câte talismane vrei și întoarce-te în recunoaștere. Porunca regelui e să găsim drumul care duce la port și, dintre toți cei plecați, doar tu te-ai întors. Pe cine altcineva să trimit?

La auzul acestor cuvinte tresar, dar cine sunt eu să nu-i dau ascultare stăpânului meu? Cu toții cunoaștem porunca regelui.

Am scăpat o dată, dar poate că acum chiar o să-mi găsesc sfârșitul.

Sunt Alagar, din neamul lupilor și mă tem de moarte.