Noaptea rece de iarnă se așezase peste oraș în troiene lugubre de întuneric, de parcă ziua își pierduse deodată puterile și, slăbită, se retrăsese speriată într-un colț uitat de univers. Pe strada Răsăritului, luminile stradale aruncau umbre ciudate, palide, asupra blocurilor fantomatice și a mașinilor cufundate în ceața densă. Vântul agita crengile ascuțite ca niște gheare ale teilor bătrâni, scuturându-le ultimele frunze.

Brusc, un bec se aprinse în casa de la numărul 19. Ana avusese din nou un coșmar, a câta noapte la rând? Avea să colinde iar încăperile reci ale vilei, ca o insomniacă dornică de răzbunare pe cel ce a îndrăznit să-i tulbure mult râvnita odihnă. Avea să o chinuie din nou dorul de mama dispărută, fără urmă, acum prea mulți ani. Nimic nu se schimbase în jurul ei. Mobila, rămasă moștenire de la bunica, îmbrăca sobră pereții acoperiți de tapet cu model floral ce începuse să se scorojească pe alocuri și să cadă pe parchet, fărâmițat de bătrânețe.

Totul era la fel ca atunci, și totuși parcă nu mai recunoștea nimic. Nici măcar propria înfățișare nu îi părea familiară în reflexia oglinzii antice cu ramă aurie, sculptată cu heruvimi la colțuri. Era palidă… aproape străvezie.

Nu-și amintea când se ridicase din pat ori când îmbrăcase halatul gros, de culoarea piersicilor, dar se trezise, eliberată acum din colții ascuțiți ai coșmarului, în vasta bibliotecă. Dacă era ceva ce încă îi reamintea că este aici, era mirosul de carte veche. Parcă și aroma țigărilor pe care mama ei obișnuia să le fumeze încă plutea în aerul greu, prinsa între filele îngălbenite de timp. În afară de dormitorul micuț de la parter, biblioteca era singura cameră încălzită, aici găsindu-și refugiu ori de câte ori rătăcea fără somn în nopțile târzii.

Zilele își pierduseră de mult forma, ca un colier deșirat de perle false. Doar coșmarurile păreau reale, vii. Ce visase oare? Nu-și mai amintea nimic în afară de o baltă de sânge închegat și strigătele unei voci cunoscute ce se auzeau de pretutindeni și de nicăieri. Tot ce știa era doar că de la o vreme viața nu mai avea nici sens, nici scop.

Ziua de ieri parcă nu existase, iar cea de alaltăieri părea să se fi petrecut acum o veșnicie. Doar pendulul ceasului vechi, cu cuc, dovedea trecerea timpului, dar de câteva zile uitase să tragă de lanțurile greutăților, care acum atingeau jalnic podeaua. Ar fi vrut să rezolve problema pe loc, dar simți că acesta este unul dintre lucrurile insignifiante care au ținut-o pe loc atâta vreme. Așteptarea este mult mai grea dacă ți se reamintește la fiecare oră că timpul se scurge în gol.

Ignorând muțenia ceasului, Ana porni aparatul de radio, o piesă lentă mângâindu-i imediat auzul. Zâmbi înveselită pe loc de armonia cântecului și apucă, de pe un raft prăfuit, cartea ei preferată, Mândrie și prejudecată de Jane Austen, apoi se așeză oftând pe fotoliul comod din fața ferestrei, prin care zări crengile golașe ale teilor. Draperiile nu erau trase, deși nu-si amintea când le deschisese. Nu suportase niciodată ideea ca străinii care trec pe strada sa se holbeze la ea.

Era oare atât de uitucă încât să treacă și asta cu vederea? Un sentiment ciudat i se cuibări în piept, dar curând uită de el, visând cu ochii deschiși la domnul Darcy.

„Ana Panait va orbi de la atâta citit.” își aminti cuvintele pe care doamna Ciobanu, profesoara de matematici, le spunea colegelor ei de fiecare dată când, intrând în clasă cu imensul catalog la subraț, o găsea cu nasul în vreo carte. „Ei bine, se înșela. Am 30 de ani și încă nu port ochelari de vedere.” își spuse cu o grimasă ce nu dovedea decât că doamna Panait se înșelase. „O simplă profesoară de pension… Nu-i așa, mama?„ se adresă ea portretului mamei sale, care îi zâmbea enigmatic de deasupra șemineului.

Întoarse pagina gânditoare, satisfăcută parcă de faptul că predicția nesuferitei nu se adeverise. „Nimic nu mă va despărți de cărțile mele!” murmură cu hotărâre, afundându-se mai tare în pernele moi ale fotoliului, bucurându-se de liniștea nopții și mângâind coperta îmbrăcată în piele maronie. Închise ochii, savurând momentul, dar nu dură decât o secundă să realizeze că, pe lângă melodia de la radio, se mai auzea și altceva. Pași, voci, podeaua scârțâind – și nu putea fi decât scândura blestemată din capătul scărilor, cea pe care nimeni nu o reparase vreodată. Era cineva la ea în casă? Cine? Și cum intrase? Ce voia?

Șirul întrebărilor îi rămase în schimb în spatele buzelor, căci teama o cuprinsese și o ținea acum strâns în ghearele ei. Lumina era aprinsă. Oricine pătrunsese înăuntru avea să o găsească imediat. Nu avea nimic de preț în casă. Nimic în afara cărților ei dragi, dar hoții nu știau de valoarea cărților și nici câtă bucurie pot aduce poveștile. Ei căutau doar bani ori bijuterii, iar ea nu avea nici una, nici alta. Trebuia să fie hoți, nu? Cine altcineva ar fi intrat în casa ei în puterea nopții.

„Șșș! Ai auzit asta?”

Vocea șoptită era a unui copil, cel mai probabil un băiat.

„Ce?”

Un glas la fel de tânăr răspunse din spatele ușii franceze pictate cu crini mari, violet.

Ana, speriată de vocile străine ce-i invadaseră intimitatea, se ridică în picioare, dar constată că genunchii îi tremură groaznic.

„Cred ca e un radio!” șopti iar prima voce.

„Iar eu cred ca ești doar un fricos! Nu are…” răspunse cel de-al doilea băiat.

Ana nu înțelese restul șușotelilor, dar pricepând că cei doi sunt aproape să pătrundă în bibliotecă, se ascunse, în grabă, în spatele draperiei, cu inima bătând să-i spargă pieptul.

Ușa scârțâi grav. Aerul rece și umed îl învălui pe Matei ca într-o pătură din cele vechi și grele, sub care abia puteai respira. Acum altceva îi forța aerul afară din plămâni. Frica. Holul principal era cufundat în întuneric, dar în bibliotecă candelabrul lumina pâlpâind, aruncând umbre ciudate asupra pânzelor de păianjen ce atârnau de becurile mici, în formă de lumânări.

„Haide, Sergiu!” își îndemnă acesta prietenul să-l urmeze. „Nu e nimeni…”

„Nu, mersi! Eu doar am promis că te aduc aici. Atât!”

„Nu trebuia să accept pariul ăla prostesc!” își spuse băiatul, regretând amarnic decizia de a-și asculta fratele mai mare, care îl provocase să intre în casa veche de pe strada Răsăritului, cea în jurul căreia se construise, cu mai bine de un secol în urmă, întregul cartier.

Icni scurt, făcând un pas in spate. Elena Panait parcă îl urmărea cu privirea din portretul de deasupra șemineului, ca și când ar fi stat de pază, protejând ceva sau pe cineva de musafirii nepoftiți. Citise despre ea și auzise toate legendele locale. Strașnică femeie fusese! Îngropase trei soți și un copil, o fată ce își tăiase venele din dragoste pentru un ofițer german, despre care aflase că avea soție și copii acasă, în Berlin. Așteptase bărbatul perfect până când a devenit prea bătrână pentru o căsătorie bună, crezând că va avea parte de o dragoste cu final fericit, exact ca în cărțile pe care le citea obsesiv, iar decepția i-a fost fatală. Doamna Panait n-a rezistat să mai trăiască în casa în care Ana ei nu mai era, așa că și-a trăit restul zilelor în apartamentul surorii sale din Sibiu.

Privind mai atent, băiatul observă ceva ciudat. Cărțile din bibliotecă erau curate, lustruite chiar, de parcă cineva le-ar fi șters cu grijă de mai multe ori pe zi, dar pianul vechi, ale cărui clape se îngălbeniseră de vreme, rămăsese în schimb neatins.

Înăuntru era nespus de frig, respirația materializându-i-se în forma unor aburi denși, ce păreau a pluti pe loc, dar teama îi pătrunsese în oase mai rapid decât frigul.

„Nu trebuie decât să iei o carte din bibliotecă și să ieși. Doar așa vei putea dovedi că ai intrat acolo.” îl încurajase Sergiu.

„Dar ăsta e furt!” încercase el să protesteze, numai că toate împotrivirile sale fuseseră ignorate.

În momentul în care se îndreptă spre rafturile ticsite de romane vechi și volume de poezii, se simți brusc urmărit. Cu colțul ochiului, scrută tabloul impozant, dar absolut totul în jur era cufundat în nemișcare, iar aceea nu era decât o pictură. Nu? Privind în continuare chipul aspru al femeii, imortalizat pe pânză la sfârșitul anilor `40, Matei întinse mâna și, pipăind coperțile învelite în piele, apucă un volum la întâmplare, trăgându-l de pe raft.

Ca la un semn, draperia se smulse de la geam, pornind înspre el cu viteză. Crezu inițial că Sergiu își bate joc de el, făcându-i, ca de obicei, o farsă idioată. Dar când cartea îi zbură, sau mai degrabă îi fuse trasă violent din mână, băiatul înmărmuri. Simțise o atingere fugară, rece ca o piatră de mormânt, și putea jura că orice l-ar fi atins nu era omenesc, de parcă viscolului îi crescuseră degete, iar acum căuta să golească de măruntaie pe oricine îndrăznea să se apropie. Un strigăt îi îngheță pe buze și ceva ud îi încălzi piciorul în timp ce alerga spre ușa rămasă deschisă.

„Nerușinaților!” strigă Ana furioasă în urma băiatului care, în goana sa, dărâmase măsuța de cafea. „Hoților!” De la geam, urmări cele două siluete micuțe ce alergau de parcă tot iadul se afla pe urmele lor. „Nimic nu mă va despărți de cărțile mele!” adăugă, un rânjet sinistru schimonosindu-i chipul străveziu. „Nimic!”