facebook

Povești de noapte lungă de Andreea Samson

Pietricelele care loveau geamul erau semnalul lui J.J. că îl aștepta să meargă împreună spre lac. Hunter coborî în fugă scările, îmbrățișând o nouă zi de vacanță fără griji. Orașul dormita sub soarele fierbinte de vară, iar ei alergau râzând, nerăbdători să se scufunde în răcoarea apei.

         Hunter și J.J. erau cei mai buni prieteni, colegi de bancă și frați de cruce. Aveau amândoi doisprezece ani și erau mereu împreună. Hunter era un băiat înalt și subțirel cu o voce delicată, mereu gata să inventeze jocuri noi. J.J. avea părul negru, statura masivă și era convins că va ajunge astronaut. Amândoi iubeau cartofii prăjiți, animalele, fotbalul și să înoate în lacul de la barajul Minesfield. Nu se certau niciodată, iar atunci când unul dintre ei era bolnav, celălalt se îmbolnăvea și el. Mamele lor glumeau adeseori că băieții ar fi fost gemeni despărțiți la naștere.

         Totul s-a schimbat, când, în mijlocul acelei veri perfecte dintre clasa a patra și a cincea, J.J. s-a înecat în lacul de la baraj. Șocul a fost atât de mare pentru Hunter încât i s-a părut că viața s-a oprit din mersul ei fireac. Era ca și cum o parte din el ar fi murit împreună cu prietenul său.

Timp de câteva săptămâni Hunter a refuzat să iasă din camera lui. Mânca puțin și visa mult. Același coșmar, lacul întunecat, apa care crescuse mult din cauza ploii, curajul nesăbuit al lui J.J și apoi strigătele lui de ajutor. Mereu același final. El rămânea blocat pe mal, panica paralizându-i trupul. Urma apoi o tăcere sinistră care îl umplea de spaimă. Se trezea plângând și strigând. Se simțea vinovat, nu avusese suficient curaj și putere să își scoată prietenul din apă, înainte ca acesta să se înece.

         Când s-a reîntors la școală, toată lumea părea să fi dat  uitării tragedia din timpul verii. Hunter însă, simțea că trăiește într-un univers paralel și că inima lui nu mai bate la fel ca a celorlalți. Se plimba ca o fantomă pe holurile școlii, nu vorbea cu nimeni și repeta de sute de ori numele lui J.J. de parcă așa ar fi putut să îl aducă înapoi. Zilele semănau foarte mult între ele și nimic nu reușea să îl scoată din amorțeala bolnăvicioasă care pusese stăpânire pe el.

Într-o după amiază, în timp ce se holba, ca de obicei, la pereții camerei lui, Hunter auzi soneria și își târî fără chef pașii până la ușă. Când se uită pe vizor își văzu prietenul mort de partea cealaltă a ușii molfăind niște cartofi prăjiți. Își pierdu echilibrul de spaimă, dar o mână rece îl susținu ca să nu cadă. J.J. era acum lângă el și îi zâmbea binevoitor.

                   – Știi, cartofii nu mai același gust acum… Parcă sunt făcuți din carton. Tu ce mai faci prietene? Ești în regulă?

         Hunter se prăbuși pe gresia din hol, iar silueta lui J.J. dispăru ușor ca în ceață. Câteva ore mai târziu, părinții îl găsiră tot acolo, tremurând speriat.

         Începu să meargă la terapie. Psihologul îl întreba cu blândețe cum se simte, iar el tăcea mult înainte să răspundă și când o făcea, vocea îi era înăbușită ca și cum i-ar fi dezvăluit un mare secret. Psihologul le-a spus părinților că băiatul se învinovățea pentru moartea prietenului său și că recuperarea va fi lungă și dureroasă.

         Ce nu știa nimeni e că Hunter începuse să îl vadă pe J.J. din ce în ce mai des. Împlinise de curând treisprezece ani și din acea clipă, ca un cadou miraculos, prietenul lui se întorsese la el. J.J. îi era alături zi și noapte, oriunde mergea și orice făcea. Nu a spus nimănui despre asta, știind că nu ar fi fost crezut, dar și de teamă că ar putea să dispară din nou. J.J. era acolo când se trezea, la micul dejun când își mânca cerealele cu lapte, în timpul orelor la școală, chiar și la întrecerile sportive, încurajându-l să alerge mai repede.

         Colegii îl auzeau uneori râzând de unul singur sau vorbind cu ușa de la vestiar, dar nu prea îl băgau în seamă. O singură dată, Mike, clovnul clasei îi strigase – “Ciudatu’, prieten cu Înecatu’” – și, în mod misterios, căzuse pe scări și își rupsese mâna.

         Părinții au observat că Hunter se izolase de restul lumii și că nu își mai dorea prieteni noi. Orice tentativă a lor de a aduce alți copii în casă era sortită eșecului. În mod straniu, toți cei care călcau pragul camerei lui Hunter sufereau câte un mic accident. După mai multe încercări nereușite, au renunțat. Se consolau cu excursiile și drumețiile pe care le făceau toți trei. Trăiau cu speranța că aceste ieșiri îl vor ajuta pe băiat și îi vor reda pofta de viață. După un timp, părea că Hunter își revenise. Nu mai avea coșmaruri, mânca bine și era vesel. Trecutul se desprindea în sfârșit de ei, ca un vas eliberat de o ancoră grea.

         Anii s-au scurs repede. Hunter avea acum șaisprezece ani și se pregătea să termine liceul. Învăța bine, iar cu ajutorul lui J.J., care îi mai șoptea, obținea punctaj mare la toate testele. Cei doi erau în continuare de nedespărțit deși schimbările adolescenței începeau să se simtă la Hunter. Uneori părea că J.J., rămas un puști de doisprezece ani, nu mai poate să îl înțeleagă ca altădată. Așa că, atunci când Hunter s-a îndrăgostit pentru prima oară, prietenia lor a trecut pe locul doi.

         Colega cea nouă, Olivia, era diferită de restul colegelor care se dădeau toată ziua cu ruj și visau la săruturi fierbinți cu membrii echipei de fotbal. Era mai ciudată, așa cum se simțea și el. Brunetă cu ochi mari și curioși, fusese mirată când Hunter o întrebase ce muzică ascultă.

– Lake of Tears, răspunse ea, privindu-l până în suflet.

– Eu ascult Black Sabbath, zâmbi el cu candoare, încercând să o privească la fel, roșu ca focul.

– Eu Eminem, îl auzi pe J.J,. care apoi râse foarte aproape de urechea lui.

         Obișnuit să îl ignore, se așeză lângă Olivia și îi oferi una din căștile lui. Din acea zi, a început să petreacă toate pauzele cu noua lui prietenă și nici măcar prezența gălăgioasă a lui J.J. nu îl putea smulge din euforia primilor fiori de dragoste. Timpul petrecut cu Olivia era neprețuit. Număra secundele până la următoarea lor întâlnire. J.J. încerca să îl oprească, apoi se ținea după el, vorbind și râzând. Nemaiprimind niciun fel de atenție din partea lui Hunter, rămânea totuși lângă el, învăluindu-se într-o tăcere groasă ca un scut. Era gelos. Prietenul lui, pentru care trăia suspendat între lumi, fratele lui de cruce, pe care nu voia să îl părăsească niciodată, se îndepărta de el, puțin câte puțin, în fiecare zi.

         Oricât de mult și-ar fi dorit să petreacă timp și cu el, Hunter și-a dat seama curând că J.J. devenise o povară. Se simțea sufocat de prezența, glumele și atitudinea lui de puști de doisprezece ani. El crescuse, era acum adolescent în toată regula, iar J.J. se purta în continuare ca un copil. Diferența dintre ei se mărea în fiecare zi, ca o prăpastie adâncă.

         Într-o seară, Hunter și-a luat inima în dinți și i-a mărturisit lui J.J. că ar dori să petreacă timp singur cu Olivia.

                   – Aș vrea să o invit la un film și m-aș simți ciudat să fi și tu cu noi, înțelegi?

– Nu mă lăsa singur, te rog. Promit că nu scot un cuvânt. Te rog, te rog, te rog!!!

– Chiar îmi place de ea și m-aș bucura dacă am fi doar noi doi.

– Până acum nu te deranja să fiu cu tine. M-ai înlocuit cu o fată! Ce scârbos!

– Uite ce e J.J., spuse Hunter nervos. Noi doi am fost și vom rămâne mereu cei mai buni prieteni, dar cred că e timpul să pleci. Eu am crescut, tu ai rămas tot de doisprezece ani. Am o viață pe care trebuie să o trăiesc fără tine… O să plec la facultate, la un moment dat o să îmi fac o familie. Nu poți să te mai ții după mine! A devenit obositor și mă simt foarte ciudat. Vei fi mereu în gândul meu, în amintirea mea, dar cred că e timpul să te desprinzi de lumea asta și de mine.

         Privirea lui J.J. se întunecă. Ochii lui jucăuși se umplură de tristețe. Deși nu putea să plângă, părea că o face.

– Hunter, credeam că ai înțeles… Eu nu sunt doar o amintire, eu trăiesc în tine… Și mă doare foarte tare că nu vezi cine îți este cu adevărat alături.

Zicând acestea J.J. se făcu nevăzut și oricât l-ar fi chemat Hunter, acesta nu s-a mai arătat.

         Trecură astfel câteva zile. La început îngrijorat, gustă apoi din dulceața libertății. Se simțea vinovat, dar și eliberat de o mare greutate. Când se privea în oglindă se vedea pe el, singur, fără J.J. stând în dreapta lui. Își zâmbea cu timiditate de parcă acum ar fi făcut cunoștință pentru prima oară cu propria persoană. Petrecea mai mult timp cu Olivia și începuse să își facă prieteni noi. Își îmbrățișa părinții în fiecare dimineață ca și cum s-ar fi întors dintr-o călătorie lungă. Văzând că se simte atât de bine, părinții îndrăzniră să îi propună o excursie la mare și astfel Hunter înotă pentru prima oară în cei patru ani care trecuseră de la moartea lui J.J. Viața îi zâmbea, iar el se bucura de orice clipă ca și cum dormise în tot acest timp. În fiecare seară îi spunea noapte bună lui J.J., așa cum obișnuise atâția ani, până când într-o zi uită să o mai facă.

În noaptea aceea avu un vis straniu. J.J. îi arunca cu pietricele în geam, așa cum făcea când plecau să înoate. Ieși pe geam și văzu că în fața casei, în locul grădinii, era lacul Minesfield, nemișcat și întunecat, ca de cerneală. J.J. îi făcea semn să coboare. Când porni pe scări observă mirat că acestea erau acoperite de apă, așa că începu să înoate în direcția unde se afla prietenul său. Atingerea apei era rece și tulburătoare. Ajuns lângă J.J. observă ceva plutind pe lângă el. Era brățara pe care i-o făcuse cadou Oliviei cu o zi în urmă. Vru să prindă brățara, dar o mână albă ca de marmură ieși atunci din apă și îl mângâie ușor pe obraz.

                   -Olivia! Se trezi țipând din coșmar, transpirat și speriat. Merse în baie ca să se spele pe față și când privi în oglindă, prietenul lui era acolo, în dreapta lui, zâmbind enigmatic. Hunter vru să spună ceva, dar J.J. dispăru. Se îmbrăcă repede, refuză să mănânce micul dejun, o luă grăbit spre școală cu o presimțire sumbră. Ajuns în clasă, văzu că banca Oliviei e goală. Îl cuprinse un tremurat de spaimă, abia mai putea să respire. Privi panicat ceasul, când ușa clasei se deschise. Mike, clovnul clasei, intră, se puse pe catedră și se răsti la colegii lui ca și cum ar fi anunțat o știre bombă:

– Bă, fiți atenți! cică au găsit un cadavru în lacul de la baraj. E o fată, cel mai probabil de la noi din liceu. Deci, care lipsește?    

O mâna rece i se așeză lui Hunter pe umăr.

– Ai văzut prietene? Te-a părăsit. Doar eu voi sta mereu lângă tine… Acum mă crezi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *