*
Noiembrie, Anul 94 d. Hr.
Sarmizegetusa freamătă de sărbătoare. Nunta prințesei Dochia, fiica regelui Decebal, cu prințul ilirilor[1], războinicul Ratko, este în toi. Pileații[2] daci, îmbrăcați în straiele lor albe și largi, încălțați cu cele mai bune opinci și împodobiți cu cele mai prețioase bijuterii, joacă într-o horă săltăreață, pe muzică de flaut și de cimpoi. În centrul horei, joacă mirii, care azi se văd pentru prima dată. Frumoasă de pică, Dochia este înaltă și zveltă, cu părul ei bălai și des, care-i trece de șolduri. Ochii ei sunt atât de albaștri, încât, privind-o, ai spune că vin dintr-o altă lume.
Mirele ei, fiul regelui Iliriei, puternicul Ratko, este un flăcău înalt și brunet, cu părul căzut în plete ce-i mângâie spatele în bătaia vântului. Solid, are spatele lat și trupul musculos și este unul dintre cei mai aprigi luptători din regiune. Ochii lui negri, scânteietori aidoma unor tăciuni, o privesc cu dorință pe fecioara îmbrăcată în rochie albă, cu coroniță de crizanteme pe cap.
Hora dacilor devine și mai alertă. Nuntașii sar de pe un picior pe altul, apoi dansează un soi de sârbă oltenească, când muzicanții schimbă repertoriul. Din centrul horei, Zinca, fiica nobilului Moskon, membru de seamă al Sfatului Regal, îi zâmbește lui Ratko. La rândul său, prințul o privește și el pe ascuns, crezând că noua lui soție nu și-ar da seama. Părul șaten al Zincăi este lucios și atât de lung, că aproape atinge pământul. Privirea-i este seducătoare, iar formele generoase ale corpului său pot fi lesne ghicite prin rochia gri, încinsă în talie cu o curea și închisă la spate cu o fibulă de argint.
Se lasă seara și nuntașii din Sarmizegetusa participă la un ospăț pe cinste. Mesele sunt pline de fripturi de mistreț și de urs, de brânzeturi și de fructe de toamnă, iar vinul se bea direct din urcioarele mari cu toarte. Pentru a avea noroc, dacii își toarnă vin pe veșminte. Decebal, falnic și chipeș, fericit nevoie mare, poruncește ca mesele și urcioarele să fie umplute de îndată ce se golesc. Petrecerea continuă câteva ceasuri bune, până ce, amețiți de băutură și îndestulați de bucatele alese, nuntașii se retrag pe la casele lor.
Din casa ei cu turn, Dochia privește afară, către crestele munților învăluite în ceață. Luna plină trimite raze de aramă peste cetatea dacilor, iar copacii par vii, cu crengile lor ca niște gheare ascuțite trosnind sub foșnetul frunzelor uscate. În spatele Dochiei vine Ratko, care o cuprinde de talie și o sărută. Ea tremură în brațele lui și se lasă dezmierdată cu dor. Pielea lui e aspră și atingerea-i este fermă. Pielea ei este catifelată și miroase a esență de trandafiri. Pe patul din scânduri acoperit cu blănuri scumpe, Ratko își posedă mireasa mai avid ca niciodată. Câțiva stropi de sânge îi pătează rochia de un alb imaculat. Descătușată, Dochia trece de la durere la plăcere. De la delir la extaz. De la dorință la dragoste. Colierul ei cu medalionul de forma unui cap de lup zgârie pieptul lui musculos. Se pierd amândoi în vraja iubirii, pătimași și fruști.
Când mirii se odihnesc, în sfârșit, istoviți, sprijiniți unul pe trupul celuilalt, iar liniștea se așterne peste Sarmizegetusa, un vânt straniu ridică frunzele de la sol. Casele comatilor[3] acoperite cu paie ori cu șindrilă sunt invadate de o ceață rece, așternută de nicăieri, cu miros de fum. Nuntașii dorm duși, dansând cu umbrele pe tărâmul viselor, și totuși pași repezi se aud prin curți. De parcă niște năluci invizibile ar da târcoale cetății. Pe la geamuri întunecoase, se aud zgârieturi ca de pisică. Și parcă un strigăt de fată transpare prin noapte. Trei țipete stridente de cucuvea aruncă blesteme asupra Sarmizegetusei. Liliecii se ascund temători prin peșteri. Dacii dorm în continuare, dar e mai bine să nu se trezească.
În zori, o fetiță desculță, murdară de funingine pe chip, bate de trei ori în ușa odăii nobilei Zinca. Își căuta mama, slujitoarea de încredere a frumoasei fete. Nimeni nu răspunde dinăuntru, așa că fetița intră nepoftită. Ceea ce vede în odaie, o face să țipe din toți rărunchii.
– Săriiiți! Mama și domnița Zinca sunt moarte! Au fost mușcate de gât! În odaia domniței, e o băltoacă de sânge! strigă copila terifiată, cu ochii ei mari ca ieșiți din orbite.
– Ce spui tu, fetițo? Și Zinca?! Oameni buni, ajutați-ne! Copiii mei! Băieții mei au fost omorâți! Au gâturile sfârtecate de colții unui animal sălbatic! De ce, Zamolxe? De ce ne-ai lăsat? țipă sfătuitorul regelui, influentul Didas, dându-și pileul[4] jos și acoperindu-și ia albă cu motive albastre și ițarii albi, lungi până în pământ, cu o mantie neagră.
Pe podeaua de lut a casei sale, Zinca are părul înmuiat într-un sânge negru, care se întinde până la picioarele slujnicei sale moarte. Gâtul ei alb ca de porțelan e acum vânăt și sfârtecat de la jumătate. Mâinile-i țepene i-au rămas încleștate pe un pieptăn, iar fața ei străvezie, cu ochii de un verde bolnav larg deschiși, are o expresie atât de șocată, de-ai zice că în ultimele sale clipe s-a întâlnit cu Necuratul.
**
După crimele din noaptea trecută, Decebal le-a permis lui Ratko și sfetnicilor săi Moskon și Didas, ai căror copii fuseseră sfâșiați, să caute și să vâneze fiara ucigașă în pădure. Dacii erau convinși că aveau de-a face cu un lup bătrân, foarte primejdios.
Cu sulițele, tolbele cu săgeți și cuțitele lor curbate pregătite, cei trei bărbați și oamenii lor sunt gata să pornească la vânătoare. Dar dintr-un car tras de doi boi, coboară Diegis, fratele regelui, și ibovnica lui, tinerica Zafira. Însurat cu Mălina, fiica unui pileat de neam mare din regat, Diegis o dezonora pe aceasta, umblând peste tot la braț cu amanta sa.
Zafira, o țărăncuță cu părul blond și ondulat, cu ochii mari de un albastru-cenușiu, este micuță de statură și firavă la trup, însă foarte șireată și misterioasă. În contrast, fratele lui Decebal e șaten, înalt și solid. Aflat între două vârste, arată încă bine, fiind cunoscut la Sarmizegetusa pentru capriciile lui legate de femei.
– Stați, oameni buni! Opriți-vă! strigă Diegis, pe când toate privirile vânătorilor sunt ațintite spre Zafira.
– De ce să ne oprim, mărite Diegis, când o fiară sângeroasă ne-a sfâșiat copiii ca pe niște găini? răspunde Didas înverșunat.
– Pentru că greșiți! Cel care s-a năpustit asupra copiilor voștri este Dracon, Lupul Sacru al Daciei! El a fost trimis de Zamolxe tocmai pentru a-i lua la El pe cei aleși. Veseliți-vă pentru ei și întoarceți-vă la casele voastre! spune Diegis, în timp ce Zafira încuviințează din cap la fiecare vorbă a sa.
– Nu, nu voi înceta să caut această fiară și să o omor, orice ar fi ea! Fetei mele frumoase și bune i se cuvine dreptatea! face Moskon și ridică deasupra capului sica[5] ținută până atunci la brâu.
– Atunci, voi puteți merge în pădure! Dar dacă-i vorba despre Dracon, știu și eu de la străbuni, deși nu sunt de prin aceste locuri, că cine-l va doborî va fi blestemat până la a șaptea spiță! mărturisește Ratko îngrijorat, apoi își ia armele și se întoarce cu oamenii săi spre cetate.
– Nu fi laș, băiete! Socrul tău, regele, te-a trimis să ne ajuți! țipă Didas din urma lui.
– Ratko este înțelept. Măria Sa Decebal, fratele meu, nu știe că este vorba despre Dracon. De îndată ce va prinde de veste, se va mânia pe cei care-l vor vâna! spune Diegis amenințător.
– Eu nu renunț! strigă Didas.
– Nici eu! Rămânem noi doi și oamenii noștri ca să luptăm cu fiara! i se alătură Moskon, dar oamenii celor doi fac pași înapoi și se retrag, lăsându-i singuri.
Diegis pleacă din pădure împreună cu Zafira. Se lasă seara și o cortină de un albastru mistic înghite crestele munților. O ploaie venită de nicăieri îi prinde pe drum. Tunetele îi sperie pe boi, iar carul nu mai poate înainta. Se împotmolește în noroi, sub privirile deznădăjduite ale celor doi amanți.
Observând o covergă în apropiere, fratele regelui își ia iubita și se îndreaptă într-acolo. Uzi până la piele de ploaia ce nu mai contenește, Zafira și Diegis încep să se îmbrățișeze. În covergă, direct pe pământul reavăn, fac dragoste nevăzuți de nimeni. El privește cu nesaț la gâtul ei frumos. Surâde malefic și oftează adânc. Apoi, îi sărută gâtul, în timp ce ea se oglindește în ochii lui de un negru tulbure.
Tunetele se dezlănțuie și ploaia se transformă în grindină. Coverga se clatină serios. Prin întuneric, se mai vede doar licărul demonic al ochilor Zafirei.
Noaptea fuge spre Orizont odată cu norii grei. Se lumină de ziuă. Un tâmplar și nevasta lui caută lemne în pădure. Ea poartă pe cap o basma neagră. Privirea ei aprigă exprimă severitate. El nu se desparte de sica lui în acele zile primejdioase. Vijelia rupsese mai mulți pomi, așa că tâmplarul avea de unde alege. Se pune pe lucrat, când, dintr-odată, își aude femeia țipând ca din gură de șarpe.
Sub un stejar dezgolit de frunze zac doi bărbați tarabostes[6], dezbrăcați pe jumătate. Armele lor sunt împrăștiate pe jos. Gâturile le sunt retezate în zona venei jugulare. Urmele de colți sunt vizibile pe bietele lor cadavre. Culoarea albăstrie a trupurilor lor arată că fuseseră goliți de tot sângele. La fel ca celelalte victime ale misterioasei fiare, bărbații își dăduseră duhul cu ochii larg deschiși.
– Sunt pileații Moskon și Didas, sfătuitorii regelui nostru, nevastă! Au fost prinși și sfârtecați de acea creatură… S-o ștergem de aici! șoptește tâmplarul speriat, apoi își ia soția și pleacă într-un suflet din pădure, lăsând totul în urma lor.
***
Dochia dansează printre mormintele celor înhumați. Brățara ei spiralică din aur îi acoperă brațul până la cot. Veșmântul negru care o îmbracă seamănă cu o rochie de in lungă, dreaptă și strânsă la mijloc cu un cordon. Potrivit tradițiilor dacice, toți oamenii trebuiau să joace și să se veselească la o înmormântare, pentru că sufletul celui mort va ajunge la Zamolxe, unde va trăi o nouă viață și se va bucura.
Didas și cei doi băieți ai săi uciși, asemeni lui Moskon, sunt îngropați cu cai, arme și vase, conform obiceiului. Ratko este cel care despică în două armăsarul lui Moskon și, fără să mai țină cont de cutumele dacilor, îi dau lacrimile. La poporul său, tradiția de înmormântare era diferită.
Zinca este înhumată în rochie albă, cu o coroniță de aur în părul ei splendid ce fermecase o întreagă cetate. În cavoul ei sunt puse vase, straie și podoabe scumpe. În moarte, o însoțise slujnica împreună cu care fusese sfâșiată de vie.
Spre seară, atmosfera devine tot mai sumbră. Skistaii[7] murmură un cântec de jale sinistru. Dacii aprind focuri pentru spiritele plecate la Zamolxe și aruncă în flăcări semințe de cânepă. Unii delirează, alții se împreunează pe pământul gol, la lumina lunii.
Pe fereastra unei case, doi ochi privesc lacom mulțimea de afară. Într-un ciob, se vede reflexia unor dinți uriași, ascuțiți, precum cei ai unui vampir. O picătură de sânge se prelinge pe bucata din sticlă, azvârlită pe podea de niște mâini cu gheare lungi, ca de lup. Vântul se întețește iarăși, iar ceața munților sălbatici prevestește o altă tragedie.
În mijlocul sătenilor euforici, își face apariția bătrâna Bitha, vestita vindecătoare din Sarmizegetusa. Își înfige ciomagul în pământ și strigă tare ca să fie auzită de toți:
– Daci ai bunului Zamolxe, creatura care v-a sfâșiat semenii nu-i lup, nici Dracon, și nici altă jivină! E omul-fiară cu colți, o ființă de pe altă lume, trimisă de Zeul Rău pentru a distruge Dacia! Amu, duceți-vă toți la casele voastre și nu mai zăboviți! Căci în noaptea asta cu lună plină va face prăpăd printre voi! Iar sângele vostru îi va fi hrană și îndestulare!
La auzul vorbelor Bithei, pe care dacii o credeau și o respectau ca pe o preoteasă, cu toții sting focurile, își adună lucrurile și se retrag grăbiți spre bordeiele lor. Numai Zafira și Diegis se privesc complice și o urmăresc cu privirea până ce se îndepărtează de tot.
Îngrozită, Bitha se uită bănuitoare în toate părțile. Noroc că peștera unde se adăpostea nu era departe. O bufniță hulește de trei ori în zbor, chiar deasupra-i, iar carnea i se încrețește pe brațe. Pentru a nu atrage atenția, își stinge făclia care o ajuta să vadă drumul, apoi o ia la fugă prin pădure. În negură, se împiedică și alunecă într-o prăpastie. Se rostogolește, dar rămâne în viață. Nici n-apucă bine să-i mulțumească lui Zamolxe, că aude cum cineva sare în spatele ei ca un animal de pradă. Simte o răsuflare rece în ceafă. Se întoarce. Urletul ei de disperare se prăvălește în ecou peste munți.
În zori, corpul Bithei este găsit în aceeași prăpastie. Înecat într-o baie de sânge, cadavrul ei arată la fel de pângărit ca toate celelalte. Cu o singură deosebire. Două fire lungi de păr bălai rămăseseră înfipte în jugulara sa, acolo unde fusese mușcată.
****
Mălina este brunetă, înaltă și voinică. Pe chipul ei rotund, cu obraji rumeni, nas mic și acvilin, i se evidențiază cel mai mult ochii. Acei ochi mari și verzi, străjuiți de gene dese, privesc cu drag la soțul ei, infidelul Diegis. Înconjurată de cei trei copii ai săi, două fetițe și un băiețel, Mălina își conduce bărbatul spre poarta casei. Îi așază grijulie mantia pe umeri, iar el o îmbrățișează afectuos. Din depărtare, Zafira se uită cu gelozie la familia ibovnicului ei. Strânge din dinți și își mușcă buzele până la sânge.
Diegis se îndreaptă călare spre Templul lui Zamolxe, unde Decebal convocase Marele Sfat. Acolo, între coloanele templului circular care văzuse înfăptuite atâtea miracole și sacrificii în numele zeului suprem, regele și cei mai de seamă pileați din Sarmizegetusa se vor ruga și vor căuta soluții pentru alungarea „omului-fiară”.
Din spate, războinicul Ratko, cu pletele lui negre în vânt, îl urmează pe Diegis alături de oamenii lui. Tropotele cailor se grăbesc spre cărări de munte înguste, lăsând în urma lor asfințitul rozaliu.
După lăsarea întunericului, mai marii statului, în frunte cu Decebal și cu Marele Preot al Daciei, cu făclii în mâini, încep un ritual de sacrificiu. Sunt tăiate pe altarul lui Zamolxe câteva capre. Marele Preot stropește cu sângele lor pietrele și stâlpii din andezit ai templului. Apoi, începe o rugăciune și toți dacii cad în genunchi.
Între timp, în cetate, dintr-un cotlon ascuns, Zafira pândește cum rivala ei părăsește casa Dochiei, la care mersese în vizită. Zafira se aștepta ca Mălina să fie singură, dar prințesa îi dăduse mătușii sale doi paznici care să o însoțească pe drumul ei până acasă.
Iubita lui Diegis privește uimită către înaltul cerului. Se întâmplă ceva straniu. Luna roșiatică este acoperită într-o clipă de nori negri, iar bezna pune stăpânire pe cetate. Câinii încep să latre strașnic. Din pădure, se aud urlete de lupi, iar oamenii se ascund pe la casele lor și sting lumânările dinăuntru.
Singură în odaia ei, Dochia își așteaptă soțul îngrijorată. Se învârte în jur și privește din când în când pe fereastra mică, pitită în spatele unei lumânări aprinse. Bezna absolută o face să tresară. I se face frig și se cuibărește în pat, sub blănurile calde. După o vreme, aude zgârieturi în geam și deschide ochii. Se ridică din pat și face pași către fereastră. Lumina este tot acolo, însă afară nu se vede nimic. O fi vreo mâță cu chef de joacă în toiul nopții.
Calmă, prințesa se întoarce la patul ei și își privește mâinile în semi-întuneric. Brusc, o ușă e trântită cu forță într-o odaie învecinată. Probabil este vântul sau vreunul dintre servitorii ei, care încă nu s-a culcat. Dochia nu era singură în casa aceea mare cu turn. Mai e puțin… Încă puțin și Sfatul se va încheia, iar Ratko se va întoarce înfrigurat în patul ei călduț.
La Templu, formalitățile sunt pe cale să se sfârșească. Așezat pe un jilț, Decebal se adresează sfetnicilor săi cu solemnitate.
– Oameni buni, fie ca Zamolxe să ne asculte ruga și să ne ajute în războiul nostru cu creatura care ni-i omoară pe cei dragi nouă! Pentru daci, este o mare onoare să piară în luptă, dar nu și sfârtecați de un dușman nevăzut! De aceea, trebuie să ne unim și să pornim cu arme împotriva omului-fiară! Mâine, toată ziua, ne vom pregăti să-i întindem o capcană. Apoi, pe timpul nopții, noi, cei mai destoinici bărbați ai neamului, vom purcede la vânătoare!
– Da, că bine grăiești, Măria Ta! Vom lupta contra jivinei trimise de Zeul Rău până ce o vom stârpi! îl aprobă sfetnicii, pe când Marele Preot îi binecuvântează pe toți înainte să plece la drum.
La întoarcere, Ratko și cei doi păzitori ai săi se simt urmăriți pe aleile muntoase care duc la cetate. Ar fi voit să plece însoțiți de Diegis, însă, dintr-un motiv necunoscut, acesta dispăruse în noapte. Negura îngreunează parcursul călăreților. Doar câteva stele ce lucesc slab le mai luminează calea. Cumplit de însetat, Ratko se oprește în fața unui izvor cu apă limpede din care mai băuse cândva. Oamenii săi îl așteaptă la câțiva metri în spate.
Prințul se apleacă deasupra izvorului. Nici nu îl vede bine, dar îi aude susurul. Atinge cu mâinile luciul apei și vrea să se spele pe față. Apa miroase ciudat și când îi atinge buzele, simte un gust sărat. Ca de… sânge! În loc de-un firicel de apă, pe întuneric dăduse de o baltă de sânge. Înspăimântat, Ratko încalecă rapid și dă pinteni calului către Sarmizegetusa. Îl urmează îndeaproape păzitorii lui.
Când în sfârșit ajunge acasă, prințul ilirilor răsuflă ușurat. Le dă liber oamenilor săi și se pregătește să meargă în iatacul Dochiei. Dar chiar înainte să deschidă ușa casei, Ratko are un presentiment bizar. Pătrunde în locuință atent, dar se împiedică de ceva. Reaprinde o făclie și se îngrozește. Una dintre slujnicele prințesei, tânăra Zița, zace moartă pe podeaua din lut, cu gâtul sfârtecat.
Războinicul își scoate sica de la brâu și își îndreaptă spatele, gata de atac. Înaintează într-un hol lung, întunecos, și se împiedică de alte două cadavre. Paznicii nevestei lui erau și ei sfâșiați de creatură și zăceau pe jos cu capetele lor străvezii și inerte.
Înspăimântat, Ratko oftează adânc și rămâne în gardă. Deschide ușa camerei lui matrimoniale încremenit de groază. Se așteaptă la ce este mai rău și ridică cuțitul său lung deasupra capului. Însă priveliștea pe care o zărește în fața ochilor îl izbește în moalele capului ca o săgeată.
Prințesa Dochia, dezbrăcată și înfășurată doar într-o pelerină roșie cu glugă, are dinții înfipți în jugulara unei femei blonde și îi suge sângele. Ca o vrăjitoare, e înconjurată de un cerc sinistru format din lumânări. Odaia ei este mai bine luminată decât toate celelalte încăperi ale casei. Soțul ei se apropie de stârvul însângerat și o recunoaște în femeia ucisă pe Zafira. Amorțit de frică, de abia mai poate să îngaime câteva vorbe.
– Iubita mea… tu? Tu ești… omul-fiară cu colți?
– Ce tot spui, Ratko? Omul-fiară cu colți?! Eu sunt Vampirul. Vampirul din Dacia. Sunt nemuritoare și condamnată să rămân veșnic pe plaiurile unde m-am născut. Eu i-am ucis pe toți ca să le beau sângele. Așa mă hrănesc și așa am fost dintotdeauna. Doar că înainte obișnuiam să zbor ca gândul până în alte ținuturi din Dacia. Acolo îmi alegeam hrana printre supușii din mai multe sate. Toți erau convinși că un lup era de vină, rânjește ea lăsându-și la vedere colții imenși.
– Cum? Tu să fii… vampir? Dar tu ești soția mea și prințesa acestui regat! Nu este cu putință! protestează prințul alb la față ca varul.
– Tocmai tu ești de vină pentru dezastrul de la Sarmizegetusa, dragul meu soț. De când m-am măritat cu tine, nu am mai putut dispărea ceasuri și chiar zile întregi ca înainte, cutreierând lumea după sânge proaspăt. Din pricina ta am ajuns atât de înfometată, încât să-mi mănânc propriii supuși!
– Ești întruchiparea răului, Dochia! Ești o ființă blestemată! Oamenii tatălui tău te vor vâna și te vor omorî mâine noapte!
– Nimeni nu mă va prinde vreodată, Ratko. Nimeni! Voi prăda pentru sânge până la sfârșitul veacurilor! strigă ea amenințătoare, apoi dispare lăsând în urmă doar fum…
[1] Popor care locuia regiunea Iliria, aflată în vestul Peninsulei Balcanice, între Marea Adriatică, râul Morava și Panonia.
[2] Reprezentanți ai aristocrației în orânduirea socială a dacilor.
[3] Nume dat de romani dacilor de rând, care purtau plete și capul descoperit.
[4] Căciulă tradițională dacică.
[5] Cuțit curbat dacic.
[6] Clasa conducătoare din societatea dacă.
[7] Călugări daci.