facebook

Ultima bătaie a inimii de Cosmin Văideanu

Câinele văzuse pisica de când intrase pe stradă. Felina părea preocupată de ceva ce găsise pe jos. Era noapte și strada pustie așa că nu își făcea griji că are cine să o deranjeze. Câinele se apropiase încet, fără să facă zgomot, pășind foarte calculat și încercând să ajungă lângă pisică din cât mai puține mișcări. Atunci când crezuse că este suficient de aproape, câinele declanșă sprintul. Pisica scoase un mieunat scurt, ca o înjurătură, și trecu în viteză pe lângă o mașină parcată. Câinele o urma îndeaproape, cu un lătrat gros și amenințător.  

În acea mașină doi bărbați aveau alte preocupări.

— Mi-a crăpat capul aseară când am văzut  From Dusk Till Dawn. La ce căcat m-a pus ăsta să mă uit?, spune Vlad, bărbatul aflat pe scaunul din dreapta. 

— Nu ți-a plăcut?, îl chestionează Robi, care stătea pe locul șoferului.

— Băi, începe foarte mișto. Te duce în zona aia de thriller dement și pe urmă parcă îți dă cu toporul în cap. Ăia care l-au făcut nu au toate țiglele pe casă.

—Posibil să ai dreptate. Combinația Rodriguez – Tarantino e ca un experiment chimic: niciodată nu știi ce o să iasă.

— Ai niște gusturi foarte bizare la filme, trebuie să recunosc, afirmă râzând Vlad. Și Tarantino ăsta, nu știu cât de mare e ca regizor, că nu i-am văzut toate filmele, dar cred că și-a ratat cariera de actor. Nu pot să cred cum îl joacă pe sceleratul ăla…Și pare că i-a făcut mare plăcere, că era în elementul lui. Ăsta ori e talent, ori e nebunie curată.

— Tarantino e ca un copil mare. Îi place să se joace. De-a regia, de-a actoria. Cine vrea se uită, cine nu, merge mai departe. Nu vrea să devină Domnul Popularitate. 

— Băi, dar cum dracu’ să joace Clooney în filmul ăsta?

— Uiți că de fapt, atunci când a fost făcut filmul, Clooney nu era ce este astăzi. Își căuta drumul. Fusese medic în ER, încercase mai multe seriale, dar cu filmele era mai greu. Iar să joci la Rodriguez și Tarantino era și ca o rampă de lansare. Apropo, Tarantino i-a relansat cariera lui John Travolta în Pulp Fiction. Așa că te-ai da pe mâna lor dacă ai fi un actor dornic de afirmare. Clooney a jucat și cu Marcel Iureș dacă nu știai…

—  Eh, pe dracu! Cu Marcel al nostru?

— Da, Marcel Iureș avea rol de terorist, iar Clooney parcă era polițistul care trebuia să îl prindă. Nu mai țin minte detalii, a trecut mult timp de când am văzut filmul. Și Iureș a jucat și cu Bruce Willis. E chiar o scenă tare între ei.

— De unde dracu’ știi atâtea?

— Când mă plictiseam, și când eram tânăr mă plictiseam cam des, mă uitam la orice film îmi cădea în mână. Vedeam multe prostii, dar descopeream și trufe.

— Și From Dusk Till Dawn e sau nu e porcărie?

— Clar nu. Dar nici nu e pentru toată lumea. Îl iubești sau îl urăști, nu prea există cale de mijloc.

— Sunt curios ce film îmi mai recomanzi? Nici nu știu dacă mai am curaj să mă uit, dar îți mai dau o șansă.

— Uite, ca să te împac, să vezi filmul True Romance. Și nu, nu e ceva siropos cum poate îți inspiră titlul. Mi se pare cel mai bun film al lui Tarantino care nu e al lui Tarantino, de fapt. Adică el a scris scenariul, dar e regizat de altcineva. E un film mult subapreciat, o să îți placă. Garantez.

— Bine, mai bag o fisă. Să nu zici că nu am încredere în tine.

— Te-am dezamăgit eu vreodată?

— Hai, lăsați. Spune mai bine cât mai stăm aici.

— Trebuie să apară. Prin altă parte nu are pe unde să treacă.

— Dar e sigur că vine? Poate ne trage țeapă.

— Sigur, sigur, doar ți-am zis. Am toate informațiile.

— De la cine?

— Cu cât știi mai puține, cu atât mai bine. Crede-mă, e pentru binele tău.

— Bine, mă, secretosule!

  Vlad aprinse lumina din plafonieră. Robi reacționă instantaneu:

— Ce dracu faci? Stinge lumina!

— Stai, mă, să-mi caut bricheta.

— Stinge! Să nu ne vadă cineva!

— Cine să te vadă? Nu vezi că nu e nimeni pe aici?

— Nu se știe. E mai bine să fim prudenți.

— Paranoicule, spune Vlad și închide lumina. Mă duc să mă piș. Crezi că vine așa repede?

— Du-te! Vedem noi.

Vlad coboară din mașină. Rămas singur, Robi se uită pe strada întunecată să se asigure că nu îi observase nimeni. Era pustiu. Se gândea că ultimii ani fuseseră trăiți ca într-un roller coaster. Simțise că se afla pe acoperișul lumii în urmă cu 11 ani când se născuse Mario. Era cel mai fericit om de pe Pământ. Dar de acolo începuse coborârea, una abruptă, rapidă și pare că nu se mai oprea. Simțea că se află într-un tren de mare viteză, fără mecanici, care coboară mai repede decât și-ar putea imagina și care nu se putea opri decât în urma unui impact devastator. El trebuia să găsească o soluție fie să oprească trenul, fie să îl încetinească înainte de coliziune. Și asta foarte rapid.

După câțiva ani, Mario a fost diagnosticat cu o afecțiune rară a inimii. Au urmat zeci, poate sute de controale, de vizite la medici din țară și din străinătate pentru a găsi o soluție. Avea un vis care se repeta constant. Era într-un spital, se plimba pe holurile lungi și albe, iar la un moment dat ajungea într-o sală de operație. Mai mulți medici stăteau cu spatele, el se apropia și vedea cum Mario era operat. Însă, după câteva secunde, medicii se transformau în gropari, iar masa de operație devenea mormântul fiului său. Toți specialiștii cardiologi i-au spus același lucru. Nu există tratament pentru afecțiunea băiatului. Nici transplantul nu ar putea ajuta deoarece Mario avea anumite caracteristici care îl făceau incompatibil cu peste 90% din donatori. Specialiștii îi asiguraseră că are mai multe șanse să câștige la loto decât să găsească o inimă compatibilă cu cea a fiului său. Cel mult îi poate fi prelungită viață cu un tratament extrem de costisitor. Lucru care se întâmplă acum. Dar, chiar și așa, cu cele mai scumpe medicamente și stimulente din lume, inima lui Mario se poate opri oricând, fără niciun avertisment. Orice bătaie a inimii fiului său putea să fie și ultima. Robi îi făcuse o promisiune. Îi spusese lui Mario că va face totul să îl salveze. Totul. Absolut totul. Intrase acum într-un plan nebunesc, ultima șansă practic, de a schimba destinul băiatului, bazându-se pe promisiunea unui medic care fusese exclus din branșa sa tocmai din cauza practicilor la limita legii. Sau chiar dincolo de ea. Dar nici așa nu avea vreo garanție că totul va fi bine. Dar avea obligația să încerce.

— O să fie bine, Mario!, rostește Robi în șoaptă.

Simțea cum lacrimile îi curgeau pe obraji. Și le șterse cu gesturi rapide. Nu putea să fie văzut așa de Vlad. Nu trebuia să arate slăbiciune. Trebuia să fie puternic. Pentru Mario.

— Ce întunericu dracu’ e afară, rostește Vlad urcându-se în mașină. Aproape că nici n-am văzut unde mă piș.      

În capătul străzii, în apropierea stâlpului de iluminat, Robi observă o siluetă care se îndrepta spre ei. Îl făcu atent și pe bărbatul din dreapta sa.

— El e?, întreabă Vlad.

— Cred că da. Facem cum am stabilit. Acționezi doar dacă auzi cuvântul cheie. Dacă nu, înseamnă că nu e omul nostru.

Vlad ia o geantă de pe bancheta din spate. Apoi coboară din mașină fără a trânti portiera și face câțiva pași în față, ascunzându-se după copac.

Silueta se apropie de mașină. Robi se dă jos din autoturism și înaintează pentru a-i ieși în întămpinare. Îi taie calea, salutându-l prietenos.

— Seară bună!

Străinul se oprește.

— Nu vă supărați, poate sunteți din zonă și mă puteți ajuta. Cred că m-am rătăcit. Uitați, eu trebuia să ajung pe strada asta, îi arată Robi o hartă pe telefonul mobil.

La lumina ecranului, bărbatul studiază trăsăturile tânărului din fața sa. Era un adolescent de 16 ani, maxim 18 ani. Privea concentrat telefonul pentru a înțelege cum putea să ajute.

— Ce seară frumoasă, nu-i așa? Nu vi se pare?, spune Robi ridicând un pic vocea. E foarte frumos afară, ce ziceți?

Tânărul pare că nu îl aude.

— Da, v-ați rătăcit, rostește băiatul. Sunteți în cu totul altă parte decât arată pe hartă. Cum să vă explic eu…

Dar nu mai reușește să își termine propoziția. Vlad sare în spatele său. Cu mâna stângă îl imobilizează, iar palma dreaptă, în care avea un tampon, i-o ține apăsată în zona gurii și nasului. Băiatul începe să se zbată pentru a scăpa din strânsoare. Robi intervine și el pentru a-l ține mai bine. După câteva secunde, zbaterile tânărului sunt din ce în ce mai slabe până când încetează de tot. Cei doi bărbați îl iau pe sus și îl așază pe bancheta din spate a mașinii, iar apoi îl acoperă cu o pătură. Se uită în jur să vadă dacă îi observase cineva. E liniște. Din când în când se aude  mieunatul unor pisici în călduri.

— Cât ține efectul?, întreabă Robi după ce a revenit în scaunul șoferului.

— Mai mult decât e nevoie, îl liniștește Vlad.

Robi scoate telefonul din buzunar, caută rapid în agendă și formează un număr.

— Am donatorul, domnule doctor! Cum procedăm?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *