Actrița tocmai își lua pardesiul pe ea undeva în backstage. Mâinele îi tremurau. Se pregătea să intre. Făcea exerciții de respiro. Încă avea emoții și gândul obsedant că premiera avea loc în câteva zile nu o ajuta deloc. Din contră, ar fi vrut poate să uite de asta, să se substragă cumva din locul ăla și să termine cu meseria asta idioată. Cât de dramatic suna totul în capul ei, de la rol la situația asta cu repetiția specială, de urgență, pe monologurile ei. Regizorul o aștepta nervos în public.
Am o propunere. Haide să facem niște ajustări. Nu-mi place cum te miști. Nu știu ce faci cu mâinile alea. Nu știi nici tu ce să faci cu ele. Pare că te ține ceva… Să fiu al naibii…
Ea stătea acum în fața lui, pierdută și agitată, îmbrăcată în rochia neagră de vampă (prea strâmtă) și pardesiul ăla îmblănit, prost croit.
Dă-ți jos blana aia. Nu suntem la Polul Nord.
Actrița și-o dă jos.
Dă-ți jos și pardesiu’.
Actrița și-l dă jos.
Nu știu ce să mai zic. Nu-mi place rochia asta. Nu-ți vine. Te-ai consultat pe bune cu costumiera sau a fost la plesneală?
Actrița dă din cap că da.
Degeaba, haide cu mine, trebuie să modificăm asta. Nu se poate așa ceva.
*
Tu ce vrei să te faci când crești mare???
Întrebarea asta îi marcase copilăria. De sărbători sau la obișnuitele petreceri de duminică cu mulți musafiri, mama, tata, unchii și mătușile, frații și verișorii mai mari, toți o torturau cu întrebarea asta. Răspunsul ei ar fi sunat nu știu, undeva în capul ei confuz de copil, dar faptul că mama era o scriitoare celebră, un critic literar și de teatru de excepție (aka. în reviste), într-un punct ascedent al carierei, iar tatăl unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți și scenografi ai ultimilor ani, nu-i permitea să răspundă asta. Contextul ăsta profesio-familial nu o ajuta deloc. Nimic nu o ajuta, de fapt, nicio liană de care se putea agăța câtuși de puțin micuța noastră maimuțică. Bunica îi băgase pe gât asta cu actrița, o voia actriță pentru că de mică, încă de la 2 ani, îi plăcea să danseze prin casă, să se costumeze (în tigrii, urși, amazoane care merg să vâneze, niciodată prințese!!) sau, pur și simplu, să-i poarte cizmele lungi ale maică-sii. Ar fi vrut să știe și ea ce se va face când va crește mare, dar faptul că îi era deja cumva indirect predestinată meseria asta nu-i lăsa prea mult spațiu de gândire și decizie. Brainstormingul fusese anulat cumva din fașă.
La 5 ani mergea deja la cursuri de actorie pentru copii. Era unul dintre cei mai atenți și străluciți copii din grupă, după spusele profei-coordonator. Absoarbe tot ca un burete! E un copil incredibil, ar fi păcat să n-o dați mai departe, sigur va excela în meseria asta… e extraordinară cum…
Excela, excelent, excepțional, excelsior, cuvinte pe care Theea le tot auzea, fără să înțeleagă exact ce înseamnă.
Excelent! Bravo, mami!
Actrița lui mami,
iubita mea, frumoasa mea, dansatoarea lui mami!
Fata mea o să ajungă cea mai mare actriță…, artista lui tata!!
Priviți, Eleonora Duse, din nou, în carne și oase!
Și alte expresii, și exclamații, și cuvinte extraordinare care încep cu ex, care îi inundaseră toată copilăria, toată adolescența. Care au început să se risipească cumva, ca niște păsări obosite, în perioada încipientă de adult, la 20 și ceva, când lucrurile devin serioase. Excelent fusese înlocuit peste noapte de trebuie, trebuie să dai admitere, trebuie să te trezești să înveți textul de dimineață, trebuie să muncești mai mult. Trebuie să faci, trebuie, trebuie, trebuie era și devenise un automatism. Trebuie să faci și un master, de Arta actorului, preferabil, licență nu e suficient, trebuie să te angajezi într-un teatru calumea, trebuie să știi ce ai de făcut. Trebuie să știi cum să stai pe scenă.
Theea ajunsese peste noapte rezultatul ipotezelor și concepțiilor părinților ei cu privire la viață. Cum ar trebui să fie ea, până la urmă?, băgase bine la cap expresia asta enervantă cu utilul trebuie să îmbine plăcutul, dar ce te faci când uiți ce e ăla plăcut?? Când poate n-ai știut niciodată ce înseamnă plăcut pentru tine. Actoria i se potrivea cumva mănușă, sau i s-a potrivit până la vârsta de 23 de ani, un fel de mănușă perfectă, frumos dantelată, dar din alt secol, care a început să se deșire imediat ce a pășit pentru prima oară pe o scenă contemporană adevărată, dintr-un teatru de stat, cât se poate de adevărat.
*
Scoase trusa cu foarfece și obiecte metalice și o așeză pe masă. Era biroul lui de regizor, o cameră puțin mai mare decât o garderobă, cu miros de spirt și tutun impregnat peste tot. Numai regizorii au voie să fumeze înăuntru. Se pare. Actorii nu. Câteva chiștoace zăceau pe o măsuță, alături de o siringă goală (Ce căuta o siringă acolo???), pe care le trânti cu mâna într-un coș de pe jos, ca pe niște piese de șah.
Ia loc. Fă-te comodă.
Îi făcu semn spre canapea.
Actrița se așeză cu oarecare ezitări. Era prima oară când o chema acolo, fără să pună la socoteală momentele când o trimitea să-i aducă ceva lucruri uitate din grabă în birou. Lucra cu el de un an jumătate, îi era aproape ca o asistentă. Niciodată nu se dăduse la ea. Ar fi fost scârbos și lipsit de orice etică profesională, era cu aproape 20 de ani mai bătrân decât ea. Era ca un tată. Dar acuma chiar nu mai înțelegea. Regizorul îi fusese recomandat de ceva unchi îndepărtat, care lucra tot în teatru, numai că în alt oraș.
Trebuie să modificăm rochia asta. Ți-am zis că am luat ore de croietorie, nu?
Actrița dă din cap că nu.
În fine, ești pe mâini bune. Ia să vedem. Întoarce-te.
Actrița se întoarse timidă, totuși cu o fărămă de încredere. Era nervoasă pe toată situația, pe rochia asta, pe rolul ăsta care îi dădea bătai de cap de aproape o lună de când îi venise lui ideea genială să monteze piesa asta nordică, din secolul XIX, despre care habar n-avea cât de actuală e… de fapt. Normal că o distribuise în rol principal, deși anxietățile ei erau mai mari ca niciodată acum. O să te descurci, nu poți să faci numai roluri pe care le vrei tu. Trebuie să încerci și altceva..! X e o femeie letală, nu e ușor de dirijat, ea modifică întregul universul din piesă, bărbații gravitează în jurul ei, totul e după bunul ei plac. Știu că ai chestia asta în tine, trebuie doar să o explorezi.
Începu să o desfacă la fermoarul din spate. O atinse din greșeală pe piele. Actrița se simți instant descoperită, o păpușă de porțelan goală în mâinile aspre și reci ale unui cvasi-străin.
Scuze. Da. Uite, e nevoie să mai lăsăm de aici… O să ies. Îmbracă-te cu ăsta.
Îi dădu un halat alb, arăta aproape ca unul de spital și apoi ieși din cabină. Îi era frig, odată pentru că era decembrie, și centrala nu făcea față în toată clădirea teatrului, și, totodată, pentru că biroul era situat undeva la subsol. Actrița începu să tremure, se dezbrăcă de rochie, o împachetă și o puse pe un scaun. Se îmbrăcă cu halatul. Îl așteptă pe regizor pe canapea, cu picioarele goale suspendate în aer, pardoseala era prea rece. Se simți incredibil de anxioasă, ca o fetiță care așteaptă singură, pe hol, să intre mai repede la dentist.
*
E trecut de miezul nopții. Theea are 6 ani. Theea tocmai a fost pusă la culcare acuma o oră jumătate. Mama ei își termina al doilea pahar de prosseco jos, la bucătărie, în fața laptopului, când tatăl intră cu mașina în parcare. Luminile de la faruri o semi-treziră pe fată.
Zgomot jos, un pahar spart. Theea încearcă să revină la somn, se tot zvârcolește în pătură ca un vierme în crisalidă. I se pare că o aude pe mama cum țipă, apoi aude un plâns înfundat. I se pare că visează. Poate visează. O ușă trântită violent. Cineva intră în cameră. O umbră care seamănă cu tata. Tata vine și o sărută pe frunte, tata îi pune mâna pe obraz, pe buze. Ea se face că doarme. Tata o acoperă cu brațele lui mari de tată, ea se face mică. Tata o strânge într-un fel de îmbrățișare caldă. Tata nu mai seamănă cu tata obișnuit. Tata îi bagă mâna pe sub tricou. Apoi în pantaloni. Apoi în chiloți. Ea simte ceva rece care se mișcă. Nu înțelege de ce tata face asta. Tata face asta câteva minute care i se par ore. Tata se ridică și pleacă din cameră în liniște. Theea se repune la somn, și se gândește că totul a fost un vis.
A doua zi Theea are cursuri de actorie dimineața devreme. Tata o duce cu mașina la cursuri. Tata și Theea nu vorbesc nimic tot drumul. Tata se comportă ciudat. Tata uită să-i lase pachetul cu sendviș, și fructe, și apă. Theea termină cursurile târziu, după amiază, foarte obosită. Tata vine și o ia de la cursuri. Tata îi face o supriză în mașină: un coș mare festiv, cu dulciuri, cu fulgi de nea și oameni de zăpadă de ciocolată. Theea se bucură. Tata începe să plângă și Theea nu înțelege de ce. Theea mănăncă încet un fulg de ciocolată tot drumul, iar tata nu zice nimic până ajunge acasă.
*
O injectă și adormi repede. Actrița își aduse aminte, până să devine complet inconștientă, de siringă și de serul care a țășnit din ea. Simți o durere vagă undeva în braț, în zona în care regizorul o injectase, apoi se făcu noapte.
Se trezi confuză, tot în biroul regizorului, numai că, nu pe canapea, ci pe un pat de spital. Cum naiba l-o fi adus aici? Cum a încăput? Se ridică cu greu, nu mai era pe picioarele ei. În locul picioarelor ei lungi, acum avea două membre cu atele de metal, și în locul brațelor ei delicate, două proteze lungi, metalice, cu degete reglabile de robot. Nu o durea nimic. Se ridică și încercă să strige. Aproape că nu putea. Regizorul veni în fugă și încercă să o calmeze.
Nu e nimic. Stai liniștită. Poate o să fie ciudat la început, poate o să doară, dar cu timpul…
A trebuit să o fac.
Devenisei meschină, nu mai însemnai nimic, jucai fără nici un sens…nu știai ce să faci cu mâinile, nici cum să stai pe scenă, nu erai stăpâna pe vocea ta… Nu poți să înțelegi starea asta, când simți că actorul din fața ta joacă îngrozitor de prost.[1] Și nu ai cum să-l ajuți din poziția de regizor. Nu am avut altă opțiune… decât…
Actrița se simți ca într-un joc video. Se simți ca un personaj care pentru prima dată a prins viață în tot sensul cuvântului. Se simți trădată de regizor. Acum nu mai era o actriță, gata cu acea meserie care o surmenase, acum nu era nimic altceva decât o păpușă mecanică automată, fără cheiță. O supramarionetă. Un android.
De ce ai făcut asta? Cum o să pot să mai joc?
O să fie mai ușor. O să te ghidezi mai ușor. O să ai mai multă dexteritate acuma, pe scenă. Mai multă siguranță. E perfect pentru rolul…
Mi-ai distrus viața… Ce o să spună ai mei?
Tatăl tău a fost de acord. L-am sunat înainte de operație.
În următoarele zile, actrița se adaptează la noul ei corp. Premiera are loc la o săptămână de la operație.
Spectacolul este un mega-succes garantat. Publicul e în delir la toate scenele în care ea apare. Monologul ei emoționează bătrâni și tineri deopotrivă. (Timpul)
Ea nu are nevoie decât de o rochie neagră, un pardesiu și o blană de vulpe polară, ca să monopolizeze întreaga scenă. (Vocea teatrală)
Personajele, la fel ca în piesa lui Y, ajung să fie atrase de energia ei feminină puternică. Pentru prima oară pus în istoria teatrului, în viziunea plină de imaginație a regizorului…, personajul ei ajunge să capete nuanțe diversificate și semnificative, de la exotism și sex-appeal greu de înțeles, la o forță interioară și carismă scenică demne de notat, greu de stăpânit (Fabrica de cronici)
Mișcările ei agile și controlate, ca unei vulpi mecanice, gesturile și mimica de maximă precizie conduc întregul vehicul spectacular, cu ea în fruntea sa. (Observatorul90).
Un performance excentric, pe care nu-l vei uita niciodată. (Vizionarul)
Actrița iese de la aplauze și merge în backstage. Regizorul felicită toată echipa. O felicită, în special, pe actriță. Actrița revine în cabina ei. Își dă jos mănușile negre, apoi rochia, până la brâu. Râmâne în sutien și-și privește brațele mecanizate, lucioase. O clipă unul dintre brațe scârțâie, când îl ridică. Și-l dă jos un moment să-și facă ungerea zilnică. Trebuie să se ungă cu pompa de ulei, trei picături, de două ori pe zi.
Deodată tatăl cu mama intră în cabină. Aduc baloane și prăjituri aniversare.
Felicitări, iubita noastră actriță! Felicitări pentru tot parcursul!
Tatăl se apropie și o felicită și el.
Felicitări, scumpa mea. Știam că o să fii cea mai bună actriță. Ai cucerit întreaga sala! Întreg teatrul. Nu mai ai nevoie de astea acum!
Tatăl o pune pe fiică pe pat, mama dispare din cameră, actrița vrea să țipe, nu poate, tătăl îi decuplează celălalt braț și picioarele. Trunchiul actriței rămâne pe spate, cu privirea în tavan, închide ochii și se face că doarme. Actrița se simtă prinsă ca într-o cușcă cu lei. Tata o sărută pe frunte, tata îi pune mâna pe obraz, pe buze. Tata o acoperă cu brațele lui mari de tată, ea se face mică. Tata îi bagă mâna pe sub sutien. Apoi în chiloți. Ea simte ceva rece care se mișcă. Mâna lui tata se simte ca o caracatiță care începe să o strângă și să o sufoce. Dă să țipe. Urlă pe modul silențios: nu se aude nimic.
*
Actrița se trezește speriată, țipând. E confuză. E tot în biroul regizorului, întinsă pe canapea. Are toate brațele și picioarele intacte. Regizorul îi dă un pahar cu apă.
Ai leșinat, ți s-a făcut rău.
Actrița nu înțelege inițial cuvintele.
Te-am găsit așa, când am venit.
Actrița dă din cap, bea apă. Se gândește la coșmar.
Poate de la emoții sau căldură…
Observă eticheta de la siringă pe masă. Regizorul o ia și o bagă în buzunar. Actrița simte o înțepătură fină în braț. Actrița nu zice nimic.
Gata, e reparată. Acum trebuie să-ți vină.
Regizorul îi dă rochia. Regizorul se poartă ciudat. Regizorul se poartă ca tatăl ei în copilărie.
Uite și niște vitamine.
Rezigorul îi zâmbește lung, crispat. Îi întinde o cană cu vitamine efervescente. Lichidul e portocaliu.
Bea asta. Ia o pauză, 10 minute, revino-ți și apoi te aștept în sală. Tre’ să-l dăm bine de data asta, mai e așa de puțin…, mai că mâine e premiera…
Actrița dă din cap confuză. Regizorul iese. Ea își dezbracă halatul, pune rochia, se privește în oglindă. Se gândește la tatăl ei. Se spală pe față bine și pleacă spre sala de repetiții.
*
Theea ajunge acasă târziu de la repetiții. Repetiția a mers bine. Regizorul e mulțumit de cum a jucat, într-un final. E aproape miezul nopții. Mama își savurează vinul jos, ca de obicei, lucrând în fața laptopului, tata vine de la serviciu. Theea a crescut acum, e capabilă să se întrețină singură, să-și ia un apartament, dar ai ei îi spun mereu că vor să o știe în siguranță, nu are rost să închirieze, e mai bine să stea cu ei. Theea doarme în aceeași cameră de când se știe.
Theea nu mai vorbește prea multe cu mama seara asta, o salută și merge sus. Mama e absorbită de noul articol pe care trebuie să-l trimită revistei, cu deadline-ul în data de 25 a… Theea se schimbă în pijamale, se pune în pat, și rămâne cu privirea în tavan, până dimineața târziu. Nu poate să doarmă. Tata nu mai vine să o sărute pe frunte, Theea e mare acum. Theea poate să aleagă singură la ce oră să se culce.
În următoarea zi, Theea se confesează mamei și bunicii ei. Ambele sunt șocate de vorbele care-i ies din gură. Ambele o cred și ambele merg cu ea la secția de poliție, apoi la ginecolog.
Theea e mare acum. După consultul ginecologic, premiera e anulată forțat de către directorul artistic al teatrului. Regizorul e acuzat de viol și, la fel, și tatăl. Theea nu simte milă față de niciunul dintre cei doi bărbați anchetați de poliție. Alte câteva actrițe încep să vorbească despre abuzurile sexuale și psihologice repetate ale regizorului, despre episoadele în care au fost narcotizate de acesta. Theea simte furie. Simte pentru prima dată că poate decide ce vrea pentru ea. Decide că vrea să facă terapie. Pentru prima dată Theea știe de ce nu au funcționat bine lucrurile în viața ei, până acum. Știe de ce a simțit mereu chestia aia ciudată în stomac când se afla printre bărbați. Știe că nu era doar în capul ei. Și mai știe și de ce nu și-a putut controla, uneori, mâinele pe scenă.
Theea încearcă să fie sigură pe ea acum. Nu-i iese mereu. Dar cel puțin încearcă.
Iar actrița începe să învețe din nou cum să-și țină mâinile pe scenă.
[1] Monolog, Nina, din piesa „Pescărușul” de Anton Cehov