JASON
Este a nu știu câta oară când ajunge târziu acasă. Aaron are patru ore de când stă singur și, din ce-mi povestește, preferă să-și petreacă timpul uitându-se la televizor, decât să stea cu mama lui. Este adevărat că în ultima perioadă Loren se comportă cam ciudat, dar am pus aceste reacții pe seama volumului mare de muncă la serviciu. Ieri am auzit-o vorbind cu cineva, am presupus că discuta cu vreo colegă sau prietenă, din moment ce niciuna nu a mai vizitat-o de săptămâni întregi.
Stau în sufragerie și o aștept. Sunt foarte nervos și agitat, însă încerc să-mi păstrez calmul. Mâine este ziua ei liberă, iar eu voi face o vizită la serviciu unde lucrează pentru a afla de ce rămâne peste program. Miercuri după amiază, când ea lucrează în schimbul doi și Aaron este la antrenamentul de șah, voi monta un sistem de supraveghere în toate camerele fără ca cei doi să aibă habar de asta. Nu mă feresc de copil, doar că îi poate spune fără să vrea, așa că mai bine nu mai știe nici el.
Cred că are o aventură, nu ar fi prima. Când ne-am cunoscut era căsătorită, iar eu am fost amantul vreme de câteva luni până s-a hotărât să se despartă de Marcus. Avusese o căsnicie abuzivă și fusese maltratată. Îmi amintesc de numeroasele vânătăi și tăieturi de pe corpul ei. Loren era o femeie frumoasă, ochii ei verzi și buzele pline m-au atras din prima clipă. Ne-am mutat din New York în California pentru că așa a vrut ea. Ne-am angajat rapid aici și de atunci viața noastră a fost perfect normală, până acum.
― Jason, ce faci?
Loren intră în casă și când mă vede se oprește brusc, de parcă ar ascunde ceva și ar fi prinsă. Părul îi este ciufulit, iar sub ochi văd niște cearcăne și ceva machiaj întins. Respirația îi este mai rapidă decât în mod normal. A alergat oare până acasă? Simt cum sângele îmi fierbe în întreg corpul și cu greu reușesc să-mi stăpânesc mâinile care-mi tremură.
― Iubito, te așteptam. Iar ai rămas peste program?
Își pune paltonul în cuier și se descalță, apoi merge direct în bucătărie. Nu mă ridic de pe scaun, dar aud zgomotul făcut de un pahar spart. Îmi mușc limba și mă îndrept spre locul în care a mers mai mult ca sigur să se ascundă de mine. O găsesc strângând cioburile de jos cu degetele pline de sânge. Mă așez rapid lângă ea și o liniștesc în timp ce-i spun să mă lase pe mine să le adun. Arunc resturile la coșul de gunoi și merg să văd cât de rău s-a rănit.
― Lasă-mă! Sunt bine, mă descurc singură, îmi spune cu vocea tremurândă.
Nu o ascult și îi cuprind palmele în ale mele. Însă urmele de răni nu sunt doar pe degete ci și pe încheieturi. Sprâncenele mi se încordează într-o singură linie și cu greu reușesc să nu reacționez din impuls. Ce îmi ascunde?
― Lor, iubito, astea nu sunt semne de la cioburile paharului. S-a întâmplat ceva la muncă?
Își ridică privirea spre mine și preț de câteva secunde mă privește în ochi. Este tristă, iar verdele odată sclipitor, acum este doar unul șters. Privește în spatele meu, de parcă ar fi cineva, făcându-mă și pe mine să-mi întorc capul să verific. Își trage degetele din mâna mea și, cu ele în continuare pline de sânge, pleacă din bucătărie. Nu reușesc să mai discut cu ea toată seara, deoarece se ascunde în baie și apoi, destul de târziu, intră în dormitor. Mă prefac că dorm. Poate e mai bine să o ignor până aflu exact ce se petrece.
*
― Jason, mă bucur să te văd!
Monica este șefa soției mele. O cunosc bine, deoarece sunt prietene cu mult timp înainte ca Loren să lucreze la ea la supermarket. În trecut se vizitau, dar fiind împreună aproape zilnic la serviciu, este normal ca timpul liber să nu și-l mai petreacă una în compania celeilalte.
― Salut, Monica! Ce mai faci?
― Bună! Nu prea bine, tu? Ai venit să aduci banii?
O clipă creierul meu refuză să înțeleagă la ce face referire. Nu vreau să-i spun că nu înțeleg despre ce vorbește, așa că aleg să îi răspund ca și cum aș ști.
― De fapt…
― Jason, îmi pare rău, dar a trecut o lună. Loren a zis că îi aduce când iei tu salariul. Îmi pare rău pentru Aaron, știu cât de gravă este boala asta și că medicamentele sunt scumpe, dar nici eu nu o duc prea bine. Am crezut că de asta ai trecut pe aici.
Nu am habar despre ce vorbește femeia asta. Ce boală? Ce bani?
― Monica, scuză-mă, dar…
― Loren nu a mai trecut pe aici de o lună și o săptămână. Știu că îi este greu, dar mă așteptam să se țină de cuvânt, sau măcar să mă anunțe că…
― O să-ți aduc mâine banii. Tu doar amintește-mi despre ce sumă este vorba, aleg să nu mai continui discuția. O să vorbesc acasă cu soția mea și sper că a avut un motiv întemeiat să împrumute…
― Cinci mii de dolari.
Capul mi se întoarce automat spre ea, precum al unui robot. Cât?
Restul zilei abia mă pot concentra la munca de la birou, gândul îmi zboară numai la discuția cu Monica. Îl sun pe Cole și stabilesc ora la care vine mâine să monteze camerele. Simt că viața mea perfectă se destramă. Se dărâmă precum o casă construită pe un deal cu alunecări de teren.
LOREN
Profit de faptul că Jason este la muncă, Aaron la școală și, în loc să merg la serviciu, ajung în cealaltă parte a orașului. Deschid ușa biroului și la îndrumarea medicului mă așez pe scaun.
― Loren, ce faci? Cum ești?
Medicul își așază mai bine ochelarii pe nas și așteaptă răspunsul meu care întârzie să apară. Durează clipe bune până se face liniște în mintea mea. Privesc în stânga și-n dreapta fără să ascult îndemnurile vocilor care își pierd din intensitate.
― Sunt mai bine. Însă cred că am nevoie de o doză mai mare. Ieri seară m-am speriat și, în loc să încerc să mă liniștesc, am spart un pahar. Nu eu am vrut asta, ei mi-au spus. Îi aud mai rar, dar știu că sunt acolo. Cred că ar dispărea dacă aș lua o pastilă întreagă.
Evit să-i spun că m-am tăiat pe mâini cu cioburile, vocile îmi spuneau că așa îmi purific întregul corp.
― Nu putem trece așa brusc la o doză mai mare, încă testăm medicamentul. Soțul tău îți este alături când ai halucinațiile auditive?
Dr Lewis nu trebuie să afle că Jason nu știe de aceste pastile sau de boala mea. Nici Marcus, fostul meu soț, nu a știut și când am ajuns în punctul în care am început să am halucinații, s-a despărțit de mine, a murit. A fost îngrozitor. Nu-mi mai amintesc exact clipa în care l-am cunoscut pe Jason, știu doar că tratamentul de atunci m-a liniștit, am reușit să plec din New York și să-mi creez o viață nouă.
În adolescență am putut să țin boala sub control, situația s-a agravat oarecum după ce am născut.
Aveam niște economii puse de-o parte pentru vacanța din iarnă, dar tratamentul este unul scump, mai ales că SCHIZ-529 este încă în perioada de testare. Este mai tare, dar conform spuselor medicului, mai bun decât oricare altul. Am cheltuit toți banii fără să-i spun lui Jason, dar n-a fost suficient, m-am împrumutat și de la Monica. Însă știu că sacrificiile astea sunt doar ca eu să fiu bine, trebuie să am viață normală lângă băieții mei.
Realizez că durează ceva timp până când acest medicament își face efectul, iar jumătatea de pastilă pe care o iau simt că este insuficientă. Aseară am mai luat încă o jumătate.
― M-a ajutat, da. A stat lângă mine și…, brusc aud vocile iarăși. Mă opresc. Sunt clipe în care nu mai suport. Mă forțează să mă omor, să-mi despic pielea, să las carnea să respire. Mă pun să-mi scot ochii ca să nu mai văd. Doar să aud. Dacă nu puteți mări doza, mai puteți adăuga altceva? Un medicament din cele pe care le luam înainte? spun agitată.
Simt că degetele îmi tremură și respirația îmi capătă un ritm mai rapid.
― Doza dublată așa brusc poate crea niște reacții adverse greu de controlat. Nu avem de ce să adăugăm ceva în plus atâta timp cât tu ești bine. Ai putea să-ți faci un jurnal în care să notezi reacțiile tale? Am nevoie să știu cu exactitate cum te comporți, ce auzi. Vreau să fiu sigur că totul este OK.
― Bineînțeles, îi spun nervoasă. Este ultimul lucru pe care mi-l doresc. Nu mă pot stăpâni în acele momente, cum să mai și notez? Și dacă găsește Jason jurnalul, o să mă părăsească. Îmi puteți da medicamentul pentru două săptămâni? Nu o să pot veni la următorul control, suntem plecați cu băiatul la un concurs. Aveți încredere că voi fi bine. Soțul meu este foarte atent cu mine și mă supraveghează…, nu mai reușesc să continui fiindcă mâna mi se ridică brusc. Vreau să-l lovesc, să-i crăp capul și să-i lipesc creierii pe pereți.
Oftez și-mi prind palma cu cealaltă mână. Trebuie să ies de aici cât mai rapid, altfel va observa gesturile mele.
― Înțeleg. O să-ți prescriu pentru zece zile. Apoi vii la control. Vreau să fiu sigur că este totul OK.
Iau rețeta în grabă și ies. O să iau o pastilă întreagă. Voi fi bine, trebuie să fiu bine. Pentru Aaron, pentru Jason.
JASON
Cole a montat sistemul de supraveghere de mai bine de o săptămână, timp în care am evitat să mă uit pe telefon la înregistrare. Nu am mai întrebat-o pe Loren de datoria Monicăi, i-am plătit banii și am ales să o verific mai atent. Însă azi am descoperit că banii pentru concediu nu mai sunt. Pur și simplu nu înțeleg în ce belele s-a băgat și de ce nu-mi spune. M-am lămurit că nu este vorba de niciun bărbat, deoarece am angajat pe cineva să o urmărească. De trei zile nu a mai ieșit afară din casă. Mi-a spus că la serviciu Monica i-a acordat concediu de odihnă, de aceea va sta acasă o perioadă. Monica în schimb mi-a zis că Loren și-a dat demisia de mai bine de o lună.
Soția mea se comportă ciudat și eu nu pricep ce trebuie să fac. Am văzut că mișcările ei sunt mai necontrolate și bruște. Nu a mai gătit, doarme puțin și des. S-a îngrășat brusc și reacțiile ei sunt de neînțeles. Zilele trecute Aaron s-a tăiat la deget și în loc să-l bandajeze așa cum era normal, încerca să-i despice pielea. Copilul țipa și abia când am ajuns acolo i-a dat drumul. Tot am observat că și-a supt degetul plin de sângele băiatului. Abia dacă mai scoate câteva cuvinte pe gură și atunci când o face, nu are logică nimic din ce-mi spune. I-am amintit că nu mai avem nimic de mâncare în frigider și că trebuie să mergem la cumpărături, însă replica ei a fost să se plângă. Să-mi spună că nu e bună de nimic.
― „Sunt inutilă. Viața mea nu mai are rost. Nu fac bine. Nu vreau să, nu mai pot. Sunt un gunoi! Știu ce crezi, bine? Mă auzi, așa-i? Îmi auzi gândurile. Pe ei îi auzi, nu?”
A fost o reacție năucitoare. Nu reușeam să fac fața stării ei de agitație. Nu o văzusem niciodată așa. I-am dat un pahar cu apă și zahăr. S-a liniștit în brațele mele după ce s-a zbătut câteva secunde. I-am spus că o iubesc. M-am gândit că poate e o formă de depresie. Poate am pus prea multă presiune pe ea cu locul de muncă. Am evitat să-i zic de datorie sau de banii dispăruți. Am considerat că are nevoie de mai multă iubire. L-am lăsat pe Aaron să doarmă la un coleg de la grădiniță. Am sperat că fiind doar eu cu ea vom putea discuta ca doi adulți, însă a dormit o zi întreagă. Aseară l-am luat pe Aaron acasă, mă așteptam să-l îmbrățișeze, să-i spună că i-a fost dor de el, dar nu a avut nicio reacție. Parcă nici nu fusese plecat.
Azi este sâmbătă. În mod normal ar trebui să fiu liber, însă țin locului unui coleg.
Mă așez mai confortabil în scaun și intru pe telefon în aplicația sistemului de supraveghere. Toate camerele îmi apar pe ecran. Nu se vede nicăieri. Oare să fie plecată afară? Apoi îl văd pe Aaron fugind în casă pe ușa de la intrare. Țipetele lui îmi ridică părul de pe întreg corpul. Zice ajutor încontinuu. Poate se joacă, mă gândesc eu. Doar că în următoarea secundă o văd pe Loren intrând pe aceeași ușă cu un cuțit în mână, plină de sânge. Inima îmi stă în loc. Nu mai pot să respir. Nu știu cum să reacționez mai întâi. Nu pot să cred că e adevărat ce văd. Mă uit la dată și la oră, este azi, fix acum. Degetele îmi tremură necontrolat și nu-mi amintesc clipa în care sun la poliție, nici când mă urc în mașină sau conduc spre casă. Știu numai că în momentul în care ajung, curtea este plină de polițiști.
Totul pare un coșmar. Sânge peste tot. Benzile care împrejmuiesc casa nu mă împiedică sub nicio formă să ajung în sufragerie. Acolo inima îmi stă în loc. Cineva îl resuscitează pe micuțul Aaron. Este întins jos, într-o baltă de sânge. Mă prăbușesc lângă el și nu vreau să cred că e adevărat. Refuz să accept că Loren și-a înjunghiat propriul copil. De ce să fi făcut asta? Apoi o văd… Doi polițiști o scot afară încătușată. Mă reped spre ea și sunt convins că nu mă mai pot controla. Îmi vine să o omor acum și aici. De față cu poliția.
― De ce? reușesc să țip cu glasul răgușit de la atâta plâns. De ce, Loren? De ce ai făcut asta?
Își întoarce privirea spre mine și observ cum se uită când la trupul copilului nostru, când înapoi la mine. Ochii îi sunt ca două bobițe care se plimbă rătăcite prin orbita ochilor.
― El este Diavolul.
― Trebuia să moară.
― M-a omorât.
― M-a tăiat.
― Ai văzut?
― Nu. Nu, ai fost.
― Cine ești? De să fac asta?
― Sângele mă curăță.
― Mai am viață dacă nu iese el?
― Dacă tu, nu?
Vorbește greu, abia leagă propoziții. Face pauză după fiecare cuvânt. Ochii îi sunt rătăciți. Are tăieturi pe gât. Picioarele îi sunt vinete. Observ că sângele îi curge în continuare din degetele de la picioare. Și le-a tăiat? A înebunit? Mă înfig în ea și îmi încleștez degetele în gâtul ei. Polițiștii se năpustesc asupra mea, dar nu-i dau drumul. Vrea să moară? O omor eu acum.
― Omoară-mă! Așa!
Este trasă din strânsoarea mea și dusă undeva afară. Mă prăbușesc la nici doi metri de trupul copilului meu. Medicii dau din cap. Nu este real. Aaron nu poate fi mort.
LOREN
Nu mai suport. Îmi zic să o fac. Iau cuțitul si-mi înțep pielea de pe piept. Așa voi putea respira mai bine. O picătură de sânge se prelinge pe abdomen în jos. Nu e suficient, mă anunță vocile. Îi aud țipând la mine, mă înjură. Le răspund cu aceleași cuvinte. Înfig cuțitul în pulpa piciorului și urlu de nervi. Îl arunc jos. Îmi bag degetele în păr și trag până rămân cu șuvițe întregi în palme.
Alerg în cameră și, sub dulapul de haine, am o bucățică de pardoseală ridicată ascunsă sub un petic de covor. Acolo am tabletele. Trebuie să înceteze. Nici măcar una nu își mai face efectul. Iau două de zile întregi, sau ani. Nu mai știu. Mă așez jos și închid ochii. Vocile nu se opresc. La dracu’! Toate astea sunt fără sens. Nu are rost. Iau trei pastile. Arunc tubul în perete acesta făcându-se praf. Regret imediat. Mă târăsc pe jos să le adun. Sunt ultimele pe care le mai am. Mă lovesc de piciorul patului și înjur. Mă doare, atunci văd șarpele. Mușcă cu nesaț din degetul meu de la picior. Mă doare mai tare. Îmi vine să țip. Mișc agitată din picior și arunc rapid cu o pernă. În zadar. Îl văd cum înghite întreg degetul. Iau cuțitul de jos și privesc sângele care mi se prelinge. Nu mă mai doare nimic, doar șarpele ăsta care nu-mi dă pace. Ajung în bucătărie cu șarpele înfipt în continuare în mine, iau un cuțit mai mare și îi tai capul. Îl prind în mână și vocile îmi spun să-l mănânc. Îl iau cu buzele și îl mestec. Este tare, osos.
― Mami, ce faci?
Aaron? Puiul meu. Întind mâna spre el, însă țipă. Fuge. Mă ridic și ies după el. Ajung în curte, dar trece pe lângă mine. Îl văd cum se transformă într-un vârcolac. Se întoarce brusc și vrea să mă mănânce. Iau cuțitul și-l îndrept spre el.
― Tu, spun cu gura uscată, te omor!
Se ridică în două picioare și fuge în casă. Aud cum vrea să pună zăvorul, dar sunt mai puternică și lipesc ușa de perete. Fuge în sufragerie, dar îl prind de piciorul lui păros și îl izbesc de podea. Ghearele îi sunt ascuțite, dar nu mai mult decât cuțitul meu. Mă urc pe el și îi prind labele deasupra capului. Vrea să mă muște, însă îi tai beregata cu o precizie rar întâlnită.
― Golește-i sângele. Bea-l.
Mă aplec asupra lui și aud cum se îneacă. Lipesc buzele de izvorul cald și beau. Are gust bun. Sărat. Îmi ling buzele și mă șterg cu mâna la gură. Prind cuțitul de mâner și mă apropii de burta lui. Să vedem ce se ascunde în interiorul acestui monstru. Spun eu, iar vocile aprobă.
Apoi brusc aud zgomote.
―Fugi! Ascunde-te! Omoară-i când nu te văd!
Alerg în debara și las doar puțin ușa deschisă. Îi văd intrând. Mai mulți vârcolaci. Sunt haita lui. Vor să ne mănânce. Au bâte în gheare. Se plimbă agitați prin peșteră. Întind niște frunze galbene. Oare ce fac acolo? Văd cum unii dintre ei încearcă să mănânce puiul de vârcolac ucis de mine. Apoi văd un bărbat care plânge. Mă doare sufletul pentru el. E… cine e? Îl știu? Deschid ușa să merg spre el, însă cineva mă prinde de mâini și mă doboară jos. Ceva rece îmi strânge încheieturile. Îi aud vorbind, dar nu le înțeleg limba. Trebuie să mă omoare? Le-am omorât stăpânul? Copilul?
Bărbatul este plin de sânge. Țipă ceva, iar eu mă opresc. Mă înjură, mă urăște pentru ce sunt. Dar eu le-am făcut un bine. Am ucis Diavolul. De ce reacționează așa? Vreau să-l întreb, dar gura îmi este încleștată. Ei îmi spun să mor. Să iau cuțitul de jos și să-l înfig în bărbatul din fața mea și apoi în mine. Dar nu pot. Vreau să-i ascult, dar nu-mi pot mișca mâinile.
Bărbatul se năpustește asupra mea și simt cum nu mai pot să respir. Gâtul îmi este imobilizat. Vreau asta. Vreau să facă asta. Nu mă împotrivesc nicio clipă.
― Omoară-mă! Așa!
Dar se oprește. Cineva îl trage de pe mine. Nu mai am aer, dar îl văd pe Jason cum cade la pământ. Și… pe Aaron într-o baltă de sânge. Nu! Cine mi-a ucis copilul?
Sunt Dr Lewis Adam, medic psihiatru. Este adevărat că eu i-am recomandat SCHIZ-529. Medicamentul nu a avut reacții adverse la niciun pacient. Pe doamna Loren Smith am supravegheat-o mai îndeaproape. Părea liniștită. Nu mi-a dat nicio clipă de înțeles că are gânduri criminale. Pacienta este în evidență la clinică de mulți ani cu Schizofrenie paranoidă, nu a avut reacții din care să înțeleg că starea i s-a înrăutățit. I-am propus Terapia Cognitiv Comportamentală, să-și noteze eventualele crize. Am făcut tot posibilul să o ajut.
JASON
A trecut mai bine de o lună de la tragedie. Privesc îndurerat imaginile iar și iar. Puteam evita moartea copilului meu dacă eram mai atent la comportamentul lui Loren. Am aflat de la Dr Lewis că boala debutase în adolescență. Că lua tratament de ani întregi.
Oare a mai avut tentative de suicid sau să omoare pe altcineva?
Îmi amintesc de vânătăile pe care le ascundea în trecut când ne-am întâlnit și de căsnicia abuzivă pe care o avusese. Chiar am ajutat-o să scape de cadavrul fostului ei soț și apoi să-i declare dispariția fiindu-i alibi. Mi-a spus că încercase să o omoare și ea doar s-a apărat…