Am înțepenit în locul ăsta strâmt. Nu îmi mai simt picioarele și gustul amar din gură îmi declanșează o senzație acută de greață. Aș voma, dar nu am ce. N-am mâncat nimic de ieri dimineață și cel mai probabil acum e seară. Sau noapte. Nu am niciun indiciu în ceea ce privește ce se întâmplă afară pentru că nu există niciun geam neacoperit în această încăpere. Mi-e frig. Un frig cum nu am simțit niciodată până acum…
Luisa se chinui să răsufle cu putere încercând să testeze diferența de temperatură. Încăperea micuță înmagazinase 19 – 20 de grade. În plus, umezeala ținea de cald, iar mirosul de mucegai îi aducea Luisei aminte de apartamentul minuscul de la oraș în care locuia cu chirie de când terminase facultatea și se angajase la o firmă de marketing, unde nu făcea altceva decât să verifice corespondența și să răspundă la mailuri. Mai scria din când în când câte un text scurt pentru unul dintre produsele pe care clienții încearcau să le promoveze lor, asta când o ruga Carmen, șefa departamentului. Apoi, la final, numele Luisei ieșea din discuție. Nu era oricum rolul ei să genereze content. Ea doar trebuia să răspundă la mailuri.
Gândurile păreau să i se amestece haotic, rulând pe fundal cu o viteză amețitoare. Aproximase că se afla aici de o săptămână. Asta dacă s-ar fi luat după numărul meselor servite până atunci. Una pe zi, cu excepția zilei de astăzi când încă nu i se adusese nimic de mâncare. Statea închisă ca un animal de pradă ce urmează să fie îmblânzit. A cărui voință trebuie frântă pentru a te asigura că îți mănâncă din palmă. Partea proastă era faptul că nici măcar nu îi era cunoscut motivul. Până la vârsta de 20 de ani nu i se întâmplase nimic cu adevărat dramatic, cel puțin nu așa cum vezi în filme. O familie mai mult decât banală, la școală – note acceptabile, apoi, cu doi ani în urmă plecase de acasă la capitală. Niciun iubit stabil în peisaj, doar destrăbălare de bun simț cu fostele colege de la facultate, care, la fel ca Luisa, aveau nevoie de un boost de adrenalină după o zi de muncă plictisitoare. Așa că această schimbare de peisaj o luase prin surprindere și o blocase mental, forțând-o să fie mult mai docilă decât era de așteptat într-o situație absurdă ca cea de față.
Luisa zăcea pe podeaua rece și lipicioasă de la urina care nu fusese curățată de două zile cu un jet de apă rece ca moartea, legată cu lanțuri care zornăiau absent la fiecare mișcare și ținută în beznă mare parte din timp. O dată pe zi se întrezăreau anemic câteva imagini, precum silueta scărilor de la capătul cărora cobora din când în când o femeie tăcută care refuza să îi explice ce se întâmplă. Uneori ședea ca o statuie pe treapta de sus a scărilor și o privea pierdută în timp ce își nota cine știe ce pe un carnețel plăpând. Nu vorbea, nu răspundea provocărilor lansate de victima epuizată de la celălalt capăt al scărilor și nu dădea semne că îi pasă prea mult. Era ca și cum Luisa asista la efectele unei transe a cărei declanșator era și ale cărei rezultate îi erau complet necunoscute.
Singurul geam care dădea spre exterior era acoperit cu un autocolant negru, mat, care nu permitea deloc luminii să intre. Luisa gândi că atunci când scapă de aici, ar vrea să-și cumpere unul la fel pentru ușa de la baie a apartamentului care o așteapta cufundat în liniște. Liniște și miros închis, neaerisit. Cu ficusul de pe hol îngălbenit în ghiveciul maro din plastic ieftin și peștișorii plutind cu burta umflată la suprafața apei cu reflexe mâloase. Dacă era ceva ce o dispera mai mult decât situația în care se afla în prezent, era tocmai sila de a face curat în tot apartamentul din care, cel mai probabil, va fi evacuată dacă ratează ziua de chirie. Mai ales că nu era la prima abatere. Salariu mic, vicii multe. Cluburi, terase, pantofi cu toc colorați pe care nu și-i putea refuza prea mult timp.
-Mi-e foame! Și sete! Nu fii nenorocită, nu mă lăsa așa! M-auzi? Am nevoie de tine, altfel risc să mă piș din nou pe mine și nu e deloc amuzant! Măcar atât, dacă nu zici ce vrei. M-auzi? Tâmpitooo!
Glasul i se frânse după ce se izbise de toți cei patru pereți ai încăperii întunecate, dar de la etaj nu se auzi niciun zgomot. Nimeni nu o luă în seamă. Se ghemui pe podea și începu să se legene ca atunci când era mică și maică-sa o ținea în brațe după ce plânsul alintat înceta. Niciodată înainte de asta, niciodată până nu se liniștea. Urina se prelinse pe piciorul drept, amorțit din cauza poziției incomode în care ședea, dar pentru o clipă senzația caldă pe care o descoperi, o făcu să se simtă mult mai bine.
*****
Am 46 de ani și nimeni nu se aștepta să fiu în stare să fac ceva cu viața mea în afară de a fi soție și mamă. Și evident asistentă medicală la clinica centrală din orașul ăsta uitat de Dumnezeu. Sunt doar o muiere banală, știu. Așa mă văd cu toții. Dar le voi demonstra din nou că pot. Că sunt mai mult de atât. Că mă pricep și eu la ceva. Că știu să scriu.
Cu ani în urmă, Melissa plecase la drum înarmată de curajul și determinarea celei care credea despre sine că va putea rupe tiparul familiei din care provenea, cea de muncitori în fabrică care nu își duseseră toată viața traiul de pe o zi pe alta. Că va deveni absolventa de studii superioare, nu doar cursuri de calificare la seral, cea care își va permite o chirie la oraș, o mașină mică, roșie și haine de calitate. Excursiile scumpe, ieșirile la restaurant și accesul la cluburile exclusiviste, urma să le sponsorizeze EL, Alesul. Cel care o va aprecia pentru efortul depus de a se autodepăși și care o va considera o sursă de inspirație ce îi călăuzește constant pașii spre proiecte de succes care să le sporească averea.
Doar că facultatea de medicină se transformase ușor-ușor în cursuri de asistență medicală la fără frecvență, orașul mare la care visase o expulzase rapid către suburbia de unde își dorise cu ardoare să scape, iar prințul pe cal alb se concretizase într-un mecanic auto cu început de chelie și probleme cu dantura, care câștiga suficient pentru a plăti ratele la bancă, dar insuficient pentru a o recompensa vreodată cu o excursie mai departe de 200 kilometri de casă .
De la 26 de ani, de când îl cunoscuse pe Ronnie, până la 30, sperase că lucrurile se vor așeza încet, pe un făgaș diferit, dar vârsta de 37 de ani, o trezise la o realitate cruntă – nimic nu se schimbase în bine în viața ei, ba mai mult, cei trei copii care își făcuseră apariția pe nesimțite, unul după celălalt, spulberaseră rapid orice vis pe care îl nutrise vreodată.
Două fete și un băiat mai mic, Nicolas, veșnic rupt de realitate. Leneș, insipid, fără ambiții, la fel ca taică-su care nu ar fi îndrăznit niciodată să creadă că ar putea să își deschidă propriul atelier auto, ci se simțea în siguranță pe statul de plată al unui semianalfabet ce gestiona propria afacere, finanțată cu bani furați din carduri false. Un individ abject, care măcar avusese curaj să facă ceva cu viața sa.
Când, în urmă cu doi ani, se hotărâse să aștearnă pe foaie toate frustrările pe care le adunase în pumnii încleștați de ciudă față de viața care nu îi oferise tot ce merita, reușise într-un mod inexplicabil să atragă atenția unei edituri locale aflată în căutare de noi idei. Povestea de viață a Melissei devenise rapid un subiect de interes pentru casnicele frustrate sau femeile cu joburi repetitive și familii cu care nu aveau nimic în comun, femei ce se identificau ușor cu parcursul eșuat al acesteia. Câștigul material nu fusese reprezentativ, dar pentru prima dată după mult timp, Melissa se simțise importantă. Văzută. Admirată. Având ceva de oferit, chiar dacă acel ceva se născuse din dezamăgire și silă.
Nu apucase să se bucure prea mult de statutul de vedetă a familiei și de ce nu, a cartierului, căci Ronnie, nătângul, se decisese să moară într-un accident stupid, cum fusese întreaga sa viață. Un Ford Focus cu pragurile ruginite se prăbușise peste el când cedase rampa hidraulică ce susținea mașina. O viață fadă se irosise într-o clipită când ghinionistul consimțise la o diagnoză grăbită pentru a împiedica pierderea clientului care nu avea răbdare să își aștepte rândul și Ronnie nu își permitea încă o mustrare din partea pârlitului de șef.
Moartea partenerului de surghiun stinsese rapid lumina reflectoarelor pe care Melissa se chinuise să le mențină aprinse cu romanul publicat. Știa că doar o nouă apariție editorială ar putea echilibra situația, redându-i atenția după care tânjea mai mult decât orice. De când rămăsese văduvă iar fetele plecaseră de acasă, avea mai mult timp pe care să îl dedice scrisului. Doar băiatul cel mic, licean cu acte în regulă, locuia încă cu ea, dar prezența sa era sporadică, cotrobăind după bani și haine curate, înainte de a dispărea din nou zile întregi.
Melissa nu își dorea altceva decât să poată scrie. Era singura dorință obsesivă de care se agăța ca să nu se simtă pierdută. Abandonată. Inutilă. Singura problemă era faptul că o dată consumată povestea vieții sale nesatisfăcătoare, inspirația părea să o fi părăsit cu totul.
*****
Farfuria de carton goală zăcea mânjită pe podea. Luisa linsese regulamentar mâncarea semipreparată pe care o primise spre seară. Urlase de foame și frig mai bine de trei ceasuri până când femeia durdulie, îmbrăcată cu un halat ponosit, îi adusese ceva de mâncare ce părea a fi mai degrabă un rest al ultimelor ei două-trei mese. Omletă râncedă cu salată moleșită și mult prea acră, câteva linguri de tocană de cartofi, care deja căpătase un iz neplăcut și trei felii de pâine neagră, aproape uscată. Fără lingură sau furculiță, probabil ca să nu fie folosite pentru a riposta. De evadat nu se punea problema. Doar în filme puteai săpa șanțuri de pământ sau pili de podea coada tacâmului până erai capabil să îți fabrici o armă letală cu care să te aperi în drumul tău spre libertate. Aici nu era vorba de așa ceva. Luisa era complet inaptă când venea vorba de a făuri și pune în aplicare orice fel de plan complex. Mereu fusese o individă maleabilă și mai degrabă neajutorată care și atunci când se revolta, nu reușea să convingă pe nimeni. Nici măcar pe ai ei. Nu îi rămânea decât să spere că cineva îi va constata dispariția și o va salva ulterior. Presupunând că va mai avea ce să salveze.
******
Foile mototolite zăceau pe podea. Melissa se simțea vlăguită de tumultul ideilor creative care îi dădeau târcoale, dar cu toate acestea, i se părea imposibil să se decidă asupra intrigii pe care să o urmărească până la final. Nopțile păreau din ce în ce mai sumbre cu liniștea cruntă ce se lăsa în jurul său. Nicolas lipsea de acasă în fiecare seară, pierzându-și timpul prin baruri lugubre și terase soioase și asta îi dădea ocazia Melissei să se poată concentra pe scris. Când simțea că un blocaj de nedescris îi dă târcoale, se îndrepta cu pași mici către ușa ce cobora în beci și își lipea urechea de ea, încercând să asculte zgomotele dinăuntru. Era mai mereu liniște ca de mormânt. Izolația pentru care plătise bani frumușei scosi din asigurarea micuță rămasă de pe urma lui Ronnie, căci în fapt se dovedise că fusese doar vina lui că nu verificase anterior diagnozei funcționalitatea utilajului, o justificase ca fiind benefică pentru eliminarea mucegaiului și evitarea pierderii de căldură din micuța casă blocată în timp și spațiu. Nimeni nu ar fi bănuit ce idei morbide înfloreau în creierul Melissei în nopțile în care se răsucea în pat până la revărsarea zorilor, încercând să găsească o idee bună pentru noul său roman.
Știa doar că vizualizarea fetei legate cu lanțuri de zalele metalice fixate în podea, mizeria în care era forțată să trăiască de aproape 8 zile și privirea ce îi devenea din ce în ce mai dementă de la înfometarea și izolarea la care era supusă, îi confereau o claritate pe care greu reușea să o mai obțină în activitatea sa zilnică.
Ridicase miza treptat. Perioade mai lungi între mese, porții de mâncare din ce în ce mai anemice, apă insuficientă. O privase de haine curate, îi luase pătura pe care i-o oferise inițial, o forțase să urineze pe ea, după ce scurtase lanțul și biata făptură nu mai reușea să ajungă la găleata unde se își făcuse nevoile în primele două zile. Nu voia să o omoare, dar nici nu era pegătită să îi dea drumul să plece. Adevărul era că nu își făcuse un plan de dinainte. Se nimerise ca Luisa să fie în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit și când o servise cu o cană de ceai după ce fata se plânsese că o udase ploaia până la piele, ideea de a o droga cu somniferele prescrise de medic pentru a-i ameliora stările anxioase de la moartea lui Ronnie, își ițise brusc capul ca o alinare. Apoi o târâse leșinată în beciul slab luminat și o legase ca pe un câine. O zgardă petrecută în jurul gâtului care se unea cu un set de lanțuri atașate ca niște podoabe vintage de gleznele și încheieturile mâinilor subțiri. Se documentase pe internet cu ceva timp în urmă, când o bătea gândul să crească un porc în beci, ferit de ochii și urechile vecinilor, pe care putea să își testeze abilitățile de asistentă medicală înainte de a-l sacrifica pentru friptură. O legase și o lăsase acolo să se văicărească la trezire și nu se sinchisise să coboare la ea până după lăsarea serii, când se asigură că este singură acasă.
Doar ea avea cheia și oricum doar ea folosise beciul în ultimii ani. Ușa masivă se deschidea doar pe exterior cu un scârțait iritant, iar din interior zgomotele abia răzbăteau până sus. Melissa nu își făcea probleme că Nicolas ar putea bănui ceva în puținele dăți când era acasă. Era prea puțin atent la ce se întâmplă în jurul său și mereu conectat la căștile din urechi.
Melissa puse pixul jos și își pocni degetele. Simțea nevoia să o vadă pe Luisa chiar dacă știa că tânguirile ei o vor enerva. Avea nevoie să o observe pentru a definitiva ideea la care se blocase în scris. Băgă cheia în yală și împinse ușa cu putere. Scârțâitul sumbru aduse cu el în beci o rază de lumină ce se lățise de-a lungul întregii scări de lemn lăcuit.
Fata ridică încet privirea tâmpă și o privi pe femeia care o ținea prizonieră fără să îi spună ce vrea de la ea, fără să înțeleagă cu ce greșise de se ajunsese până într-acolo.
- Te rog, mi-e sete! Dă-mi drumul, fac orice! Doar spune-mi ce vrei. Vorbește cu mine…
Luisa începu să plângă de furie în timp ce femeia așezată pe treptele prăfuite o privea cu un calm absurd, sprijinindu-și melancolic fața în palme.
- Nu zic nimic, nimănui. Mă jur. Nimeni nu trebuie să afle unde am fost în perioada asta. Te rog doar, lasă-mă să plec.
După câteva momente ce păruseră interminabile, vocea dogită a Melissei răsună ca o sentință în aerul duhnind a mucegai și a trup mânjit de fecale.
- Mă tem că nu este posibil. Încă am nevoie de tine.
Scara scârțai sub greutatea femeii care se răsucise, îndreptându-se spre intrare. Luisa o privi consternată cum trage ușa după sine, odată cu ea dispărând leneș și raza de lumină după care tânjea. Un urlet de neputință izbucni din gâtlejul pârjolit de sete:
- Să te ia dracu’ de târfă nebună! Te urăsc, mamă!