Se întunecase devreme, iar orașul devenise un transatlantic alb, anost și terifiant de tăcut. Felinarele ninse pâlpâiau cu ultima suflare de lumină, licărind timide în negrul care înghițise, cu nesaț, aleea. Deasupra un drapel de frig învelea parcul municipal, dar cu toate acestea o siluetă putu fi zărită cum străbate în pas alert poteca de vest. Pașii greoi imprimau urme de bocanci militărești în zăpada proaspăt așternută, dar până dimineață viscolul va fi acoperit orice amprentă. Purta o pălărie de fetru cu pană de fazan, un mantou maroniu și un fular de culoare sângerie, tricotat manual. Îmbrăcat elegant, la patru ace, tânărul Darius tocmai se întorcea dezamăgit acasă după ce interviul pentru noul loc de muncă se anulase din cauza avertizărilor meteorologice. Telefonul îl primise fix în parcare, după ce condusese aproximativ 70 de km. Ajunsese cu două ore mai devreme din dorința de a explora împrejurările. Cu un motor cald ar fi putut să se întoarcă numaidecât, dar luase deja decizia de a acorda o șansă acestui orășel de provincie, mai ales având în vedere că Ilona, soția lui, era plecată în vizită la părinți, după ce cuplul se certase cu o noapte anterioară, așa că nimeni nu îl aștepta acasă.
Vântul se înteți, iar gerul îi brăzdă obrajii îmbujorați. Sorbi cu poftă ultima înghițitură din cafeaua rămasă în paharul de carton și aruncă ambalajul la un coș de gunoi din apropiere. Își frecă palmele în eșuata încercare de a se încălzi. Fulgii cădeau mari și deși din înaltul cerului. Nici țipenie de om pe stradă… Simți o palmă rece pe umăr și respirația caldă a cuiva bătându-i în ceafă. Se întoarse brusc, dar avu surpriza să descopere că era singur în pustiul parcului. Rămase un moment cu privirea pironită asupra lacului semiînghețat, de parcă ceva îl captase acolo, hipnotic, covârșitor.
Caută sub apă…
Șoaptă aievea ori imaginația sa – nu știa.
Pălăria îi zbură brusc de pe cap și se trezi din visare, cu brațele agitându-se în aer în încercarea exasperată de a o recupera. Vârtejul de fulgi o purtă în aer până deasupra lacului, iar Darius se avântă încrezător și hotărât să o revendice, inconștient de pericolul la care se expunea. Gheața pocni sub greutatea sa la al șaptelea pas; simți a doua oară palma rece pe umăr, de data aceasta trăgându-l cu toată forța înapoi, pe uscat, în siguranță. Abia atunci realiză că ar fi putut fi înghițit de apa sloi dacă ceva nu l-ar fi readus la mal cu repeziciunea unui fulger… Fusese sceptic cu privire la avertizările meteorologice, dar aprecie că era rațional din partea sa să se întoarcă la mașină și să decidă pe drum dacă parcurge ruta spre casă sau face un popas în oraș, la hotel, peste noapte.
Magazinele se închiseră. Absorbit de plimbare, nu realiză că ceasul se făcu aproape de ora 17, iar el cutreiera străzi necunoscute. Trebuia să admită că se rătăcise… Scoase telefonul mobil din buzunar și porni locația G.P.S, dar harta nu se încărcă. Se gândi că rețeaua era bruiată din pricina vremii… Așa că îl lăsă să alunece la loc cu un oftat prelung. Captă o umbră cu coada ochiului și se roti complet, speriindu-se de silueta care se afișa parcă fantomatic dincolo de sticla ușor aburită a vitrinei. Pulsul o luase la galop, alarmant. O femeie în rochie albastră, udă din cap până în picioare, stătea pe un scaun și-l privea cu o pereche de ochi înghețați, morți, orbitori. Singurul bec din magazin pâlpâia deasupra-i, încadrând-o într-o lumină glaciară. Oricât ar fi vrut să se miște, nu putea, de parcă ceva îl pietrificase acolo, în groază.
Ușa magazinului se deschise cu un clinchet și un bătrânel uscățiv, ușor cocoșat, îi făcu semn să intre.
— Hai odată, tinere, că ai să-ngheți mai ceva ca o statuie!
Darius clipi confuz și, părăsind transa, își îndreptă privirea spre sursa vocii. Apoi privi iar la vitrină. Silueta femeii dispăruse, lăsând scaunul gol lângă restul obiectelor vechi îngrămădite la expoziție. Fără să mai ezite se strecură înăuntru, scuturându-și bocancii de zăpadă. În semn de politețe își îndreptă mâna spre a-și da jos de pe cap pălăria, dar își aminti că o pierduse la lac. Slăbi strânsoarea fularului și se deschise la primii doi nasturi. Era foarte cald, ca într-o saună. Înainte de a apuca să-i mulțumească, bătrânelul adăugă:
— Nu prea pari dumneata de aici… Ce vânt te aduce pe la noi, pe nămeții ăștia?
Se întrebă oare ce-l trădase că este străin și cum ar fi trebuit să arate pentru a fi considerat un om al locului. Își drese glasul în timp ce privirea îi alunecă, cercetătoare, asupra decorului interior. Magazinul părea a fi unul cu antichități și artefacte care mai de care mai stranii și mai interesante. Exista chiar și sarcofagul unei mumii rezemat de peretele estic, după o draperie burgundi, roasă de molii. În loc de tavan existau oglinzi suspendate. Piese antice de mobilier, instrumente muzicale din anii ’30, discuri de pick-up, recuzite de teatru…
— Sunt arhitect. Am venit să aplic pentru un post la Mark’s Design, dar m-au anunțat cu puțin timp în urmă că interviul se amână pentru luni din cauza vremii… N-aș fi crezut că devine atât de serios viscolul…
— Iernile în Vecernița sunt mereu serioase, punctă bătrânul pe un ton lugubru, grav; dincolo de o simplă constatare, speră să-i fi transmis tânărului pericolul la care risca să se expună acolo, afară. N-ai vrea să rămâi peste noapte aici, mai bine? Au anunțat la radio că mai multe rute vor fi închise din cauza zăpezii, iar trenurile nu vor circula din cauza copacilor căzuți pe șine… e dezastru și va deveni mai rău… Te poți întinde pe canapeaua aia de colo, eu o să dorm în anexa din spate.
Dintr-un sertar mascat al tejghelei scoase o tavă de argint și două cești cu farfurii. Apa deja clocotea într-un ibric, de parcă bătrânul ar fi așteptat oricum musafiri. Turnă apa fierbinte peste plantele uscate învelite în tifon și presără pe deasupra alte câteva mirodenii. Mirosul de scorțișoară și turmeric gâdilă simțurile și se risipi îmbietor în toată încăperea.
Darius nu se clintise în tot acest timp. Nici măcar nu analiză locul, deoarece atracția inexplicabilă pe care o simțea față de scaunul acum gol din vitrină era de necombătut. Energia stranie care parcă plana în jurul său îl ademenea incontrolabil, ca o chemare mistică și așa îi răsări în minte dorința :
— Scaunul acela cu inscripții ciudate este de vânzare? Îl vreau neapărat.
Bătrânul lăsă tava pe măsuța rotundă din apropiere și luă ceștile. Pe una i-o oferi arhitectului și-l îndemnă din priviri să guste.
— Ține și bea, te va dezmetici. Apoi se roti către vitrină cu o mină întunecată. Sprâncenele se încruntară într-un rid adânc, iar bătrânul murmură ceva doar pentru sine, ca o incantație sau mai degrabă o rugăciune. Completă: Este ziua ta norocoasă – ți-l ofer gratis dacă îmi faci plăcerea și rămâi să bem ceaiul ăsta amândoi.
Darius mușcă momeala. Îl bău până la ultima picătură, cu setea unui om care străbătuse deșertul și-i supraviețuise. Amorțeala îi cuprinse mai întâi corpul și abia apoi mintea. Fierbințeala se răspândi din interior; apucă să-și dezbrace, împleticit, paltonul, apoi se prăbuși într-un somn adânc.
* * *
Se trezi în patul său, acasă, transpirat fleașcă, cu inima bătând atât de puternic încât ai fi zis că mai avea puțin să-i sară din piept. Tremura tot, de febră ori de teamă – era greu de zis. Visase că, în drumul spre casă, pe un pod, scăpase controlul mașinii și sărise dincolo de parapeții de protecție direct în lacul înghețat, iar lacul îl înghiți cu totul… Își mai amintea doar atât: că pe scaunul din dreapta șoferului se afla aceeași femeie în rochie albastră pe care o zărise în vitrina magazinului de antichități, cu aceiași ochi reci și morți, de parcă mai trăise această întâmplare și nimic nu putea terifia un om deja decedat… Plonjaseră amândoi; în cădere, ea își poposi palma pe umărul său, drept consolare.
Caută sub apă… mimă, criptic, pe buze înainte de impactul fatal.
Oare bătrânul să-i fi pus vreun drog în ceai? Își atinse gâtul cu palma și se masă ușor, pielea usturându-l la atingere, de parcă ar fi fost arsă. Coborî din pat pe jumătate anesteziat de o durere inexplicabilă a mușchilor. Își dezbrăcă tricoul umed și-l lasă să alunece pe parchet. Abia atunci observă, în slaba lumină a neonului rămas aprins pe hol, urme de pași umezi imprimați pe jos. Se întrebă dacă nu cumva visează încă sau dacă totul e aievea. Se aplecă și atinse cu buricele degetelor urma, cât se poate de proaspătă și de rece. Lăsă pașii să-l ghideze până ajunse la parter, atras în mod enigmatic de o energie malefică.
Acolo, în livingul pustiu scufundat în întuneric, scaunul misterios din magazinul de antichități îl aștepta. Părea mai grotesc ca prima dată; inscripțiile gotice de pe spătarul lemnos, pecetluite cu o piatră în formă de ochi de pisică, al cărui iris își modifica nuanța în lumina lunii, se transformaseră și înfățișau acum scene religioase bizare. Păreau atât de vii pentru Darius care neputincios în fața inexplicabilului le urmări modificându-se, precum un spectator tăcut.
Scaunul spunea povestea unui baron a cărui soție a fost acuzată de vrăjitorie și condamnată la moarte prin ardere pe rug. Din preaplinul dragostei ce o nutrea pentru ea, pentru a o salva, baronul și-ar fi ascuns soția în lada de zestre a fiicei și ar fi legat de scaun o slujitoare cu părul roșcat, asemănător nevestei, pentru a păcăli poporul că a înfăptuit pedeapsa capitală. Scaunului i s-a dat foc și o femeie nevinovată a ars de vie în văzul tuturor. Scaunul, martorul torturii și al disperării, a absorbit în mod mistic frica și furia acelei nopți fatidice. În fuga de la conac, soția baronului, încă ascunsă în ladă, ar fi suferit un teribil accident, când caleașca care o transporta a plonjat în lacul din apropiere. Aceasta a murit înecată, în imposibilitatea de a se elibera. Aflând îndurerata veste, baronul a suferit atât de mult încât ar fi făcut un pact cu însuși diavolul: cel care se va așeza pe scaunul ars va da la schimb sufletul său pentru cel al soției decedate. Dar diavolul i-a expus doar o parte din pact, deoarece scaunul fusese anterior blestemat de slujitoare, al cărei spirit a rămas captiv în vidul dintre lumi până ce va fi cruțat, prin aflarea adevărului. De atunci, scaunul a fost aruncat în lacul în care s-a întâmplat accidentul și a zăcut pe fundul acestuia până când a secat 100 de ani mai târziu.
O palmă rece poposi pe umărul lui Darius și îl trezi din transă. Scaunul se răsturnă în lateral provocând un sunet puternic când atinse parchetul. Tânărul se roti, dar nimeni nu se afla în jur. Urmele umede de mai devreme dispărură complet… Reveni asupra scaunului; ezită precaut o clipă înainte de a se apleca și-l ridică, așezându-l în poziție verticală. Era cât se poate de real și era cât se poate de… acolo. Oare cum ajunsese în casa sa? Gâtul începu să îl ardă din nou, apoi urmă o senzație de mâncărime, iritantă. Simțea că se sufocă, că are din ce în ce mai puțin oxigen. O bizară senzație de înecare, de parcă apa îi invadă plămânii, dar o durere cruntă, ca și cum pielea i se topea sub o temperatură înaltă… Cedă sub presiunea șocului, a panicii și groazei și leșină la picioarele scaunului.
* * *
Se trezi din nou în pat, febril și încordat, cu o sete năprasnică. Mirosul de carne arsă îi întoarse stomacul pe dos; odată săltat în fund, se aplecă în lateral și vărsă lângă noptieră. Se șterse cu dosul palmei la gură și respiră sacadat. Avea neapărat nevoie să bea apă. Deshidratat și buimac bâjbâi prin întuneric, dar nu recunoscu deloc casa în care se afla. Dormitorul nu era al său, holul nu era cel pe care îl mai parcursese. Nu existau scări, ci un culoar îngust învelit în tapet cu crini albi; îl conduse într-un intrând spațios, cu animale împăiate și puști de vânătoare atârnate pe pereți. Din tavan atârnau oglinzi… În capăt de tot, în fața șemineului aprins, cu spatele la Darius: același scaun. De data aceasta cineva era așezat. Buclele de foc și rochia lungă, de satin albastru, trădau silueta străină. Tânărul arhitect o recunoscu înainte ca ea să-și întoarcă, pe jumătate, capul. Să fie victima unei halucinații intense?
— Ce vrei de la mine? o întrebă bărbatul odată ajuns în spatele ei. Deși flăcările ardeau la mai puțin de un metru distanță de ei aerul era înghețat. Când vorbi, aburi calzi îi părăsiră buzele. Tare straniu… se gândi, păstrând impresia doar pentru sine. Neștiind dacă e reală sau o fantasmă, prinse curaj și ridică alene mâna spre ea, atingându-i o șuviță. Era vie. Respira concomitent cu el, dar inima lui era gata să sară din piept. I se părea atât de familiară prezența ei, de parcă ar fi știut-o dintotdeauna și totuși nu avea nici cel mai mic indiciu cine era. Palma alunecă și poposi pe spătarul scaunului.
Femeia se ridică brusc și răsturnă pe spate scaunul care se aprinse și începu să ardă.
— Caută sub apă!
Flăcările șemineului se intensificară și se contopiră cu cele ale scaunului în descompunere. O înghițiră mai întâi pe ea, iar apoi pe Darius. Ochii lui rămaseră bulbucați de groaza morții, iar trupul i se prăbuși cu o expresie paralizată de teroare.
* * *
Un ciocănit violent în ușă îl trezi. A câta oară?… Gâtul îl ardea și tricoul se lipise de piele. Mirosea a transpirație și a alcool, dar nu-și amintea să fi băut altceva în afară de ceaiul oferit de bătrân. Dar, ca multe alte variabile pe care nu și le amintea și nu aveau sens, acceptă situația ca atare. Realiză abia atunci că se afla în șezut pe scaunul care părea cât se poate de real și cât se poate de… nears. Mai mult sau mai puțin ironic, de parcă ar fi așteptat musafiri, scaunul era deja poziționat în fața ușii. Fusese suficient să se ridice în picioare și să deschidă. De partea cealaltă o echipă de polițiști se năpusti îndată asupra-i, punându-l la pământ și imobilizându-l pe loc. Unul rămase, precaut, cu arma îndreptată spre Darius, dar tânărul era mult prea confuz ca să observe, ca să pună întrebări sau ca să se opună. Oare încă visa? Ce mai era real și ce nu?
— Darius Popessco, ești suspectat de uciderea soției tale! Vei veni cu noi la secție pentru niște declarații, iar ulterior vom decide dacă te eliberăm sau rămâi în arest.
— Soția mea e moartă?! Cum așa?
— Nu te preface c-ai uitat în ultimele 8 ore cum ai sărit cu mașina în lac și-ai lăsat-o acolo să se înece. Trupul i-a fost găsit azi dimineață încă legat cu centura de siguranță… Mai multe vei explica chiar tu procurorului, saltă acum!!
* * *
Au trecut 15 ani de atunci. 15 ani în care, după gratii, Darius a fost bântuit de coșmarul soției sale înecate în lac și de cel al roșcatei în rochie albastră, arsă de vie. 15 ani de condamnare la confuzie, mistic și inexplicabil.
Imediat după eliberare a revenit acasă. Scaunul îl aștepta tot acolo, neclintit, dar cu un strat generos de praf așternut deasupra-i. Deși timpul și-a pus amprenta asupra locului, uitarea nu. Observă că spătarul scaunului se alungise în lipsa lui; înfățișa, adânc sculptat în lemn, scena unui om care sare cu mașina de pe pod; șoferul scapă, dar pasagerul din dreapta nu, murind înecat. Ulterior, șoferul este găsit și acuzat de uciderea soției gravide, fiind suspectat chiar de suicid și trimis la închisoare.
Obsedat de șoapte și de mesajele criptice pe care le primise în vise, Darius a hotărât că a sosit momentul să caute sub ape, așa cum i s-a sugerat acum ceva vreme.
Taxiul îl lăsă chiar înainte de podul unde se produsese catastrofa. Coborî cu o strângere de inimă și cu sângele înghețat în vene, cu gust amar; în stare de semileșin târî după el scaunul blestemat, până ajunse la malul lacului. Prima dată vru să-l arunce cu toată forța cât de departe poate. Dar apoi se răzgândi, amintindu-și de legenda baronului. Înaintă până când apa îi ajunse la genunchi; apoi înfipse scaunul în nămol și se așeză, în pustietatea lacului. Închise pentru o clipă ochii și respiră adânc. Ceața se instală subit și îl înveli ca un giulgiu. Gâtul începu să-l ardă; îi era atât de sete… Mirosul înecăcios de carne arsă îl trezi din transă; spre surprinderea sa, observă cum pielea lui, cuprinsă de flăcări, arde mocnit în mijlocul apei. Nu-l durea, de parcă sufletul i s-ar fi desprins de corp și era martorul pasiv al întregii întâmplări bizare. Silueta roșcatei în rochie albastră apăru din ape și se apropie de Darius, așezându-i pe cap pălăria de fetru cu pană de fazan pe care o rătăcise ani în urmă, în ziua în care i se anulase interviul. Îi zâmbi împăciuitor și-l sărută pe obraz. Scaunul se scufundă treptat în apă, de parcă ceva îl trăgea în adâncuri. Corpul inert al arhitectului fu înghițit cu totul, iar flăcările se stinseră sub descântecul femeii. Scaunul blestemat rămase acolo, pe fundul lacului, unde aparținea, ca o punte simbolică între trecutul tragic și viitorul liniștit.
Apa îi invadă plămânii și se trezi dând din mâini și din picioare ca să iasă la suprafață. Înotă până la mal, respirând sacadat, bulversat, dar recunoscător că nu-și găsise sfârșitul. Nu încă. Se târî pe brațe și se întinse pe spate, scuipând în lateral apa. Gâtul nu-l mai ardea și nu-i mai era sete, dar o oboseală cruntă îi cuprinse mușchii. Nu știa cât timp rămase acolo, în prag de hipotermie și halucinare. Când se ridică hainele erau deja uscate, iar pălăria de fetru zăcea la căpătâi. Ceața dădea semne că se ridică treptat. Acolo, în ultima frântură de lumină, i se păru că-și vede soția așezată pe scaunul blestemat, în mijlocul lacului, îmbrăcată în rochia de mireasă, cu pruncul lor abia născut, legănat în brațe. Apoi o umbră înghiți totul. Schimbul fusese făcut, sufletul cruțat și adevărul a ieșit la suprafață.
Darius își așeză pălăria pe cap și o luă agale la pas spre orășelul de provincie – abia aștepta să bea un ceai fierbinte la magazinul de antichități…