Într-o scurtă vacanţă cu prietenii la Chişinău, m-am gândit să mă delectez nu doar privind dealurile magnifice ale Republicii Moldova sau gustând din delicatesele tradiţionale ci şi citind un autor local.

Căutând prin standul de ficţiune (în limba română) al unei librării, mi-au căzut ochii pe romanul “Cel rătăcit” de Aurelian Silvestru.

Nu auzisem de el până acum aşa că am răsfoit cartea şi citind câteva pasaje mi-am dat seama că e un scriitor din Republica Moldova, datorită regionalismelor folosite.

Caut pe google, văd că e un scriitor de 67 de ani, cunoscut în Republica Moldova şi vândut destul de bine. Asta într-o ţară care citeşte mai mult decât România. (Da. Republica Moldova este peste România când e vorba de citit 😀 )

Romanul e unul din genul celor scrise de Dan Brown, David Baldacci, Steve Berry combinate cu Umberto Eco sau chiar românul nostru Igor Bergler, la care se adaugă şi ceva elemente fantasy.

Există momente excelent scrise, foarte legate, pline de sevă, dar asta se întâmplă mai mult în ultimele 50 de pagini ale romanului.

În rest, te pierzi în amalgamul de poveşti din trecut ale personajelor principale descrise superficial, o poveste de iubire un pic naiv construită şi aventuri prin munţi care îmi amintesc de Cireşarii lui Constantin Chiriţă.

Personajele pozitive importante nu sunt oamenii cât Biserica şi credinţa într-o luptă cu o organizaţie secretă multinaţională care încearcă să distrugă ideea de bază a Creştinismului, aceea că Iisus Hristos a înviat.

Povestea în sine e foarte amplă, are un potenţial enorm. Ar putea fi cel puţin trilogie.

Problema e însă că scriitorul trece mult prea uşor peste background-urile anumitor personaje principale, nu te lasă să întelegi de ce acţiunile lor sunt negative sau pozitive şi încearcă să comprime elemente din cât mai multe genuri, lucru care n-ar fi rău dacă ar fi bine controlat.

Aşadar, romanul e un thriller cu deschideri largi către alte genuri, cu o poveste excelentă, cu mult potenţial dar cu o scriitură necontrolată, construcţie plictisitoare pe alocuri care, totuşi, la final devine brusc tipul de carte pe care n-o poţi lăsa din mână.