facebook

Culoarea păcatului de Margareta Cloșcă

A spus că va fi aici. A spus asta acum o oră și, cu toate acestea, încă nu a apărut.

         Am decis să merg la culcare, pentru că trebuie să mă trezesc devreme mâine. I-am spus asta. I-am zis că am de gând să zbor cu o cursă Wizz Air până la Roma să-mi văd fostul iubit, pentru că s-ar putea să ne împăcăm. Am putea relua relația de la zero, deși fostul meu prieten refuză să se întoarcă în România, pentru că spune că este o țară construită pe trecerea cu vederea a faptelor de corupție, de parcă nu fiecare țară ar avea mafioții ei. Vorbește ca și cum nu s-ar fi mutat în Italia deși a vizionat și el în anii ‘90 serialul La Piovra și știa că tot ceea ce vedea în film nu era ficțiune, ci o descriere precisă a realității.

         I-am spus tipului cu care vorbeam că vreau să ne întâlnim neapărat înainte să plec mâine, pentru că, dacă ajung să mă împac cu fostul meu iubit, va fi ca și cum aș intra la închisoare. Simt asta un pic măcar fiindcă el insistă asupra monogamiei, deși știe că eu nu cred în așa ceva. Nu-mi place să-l înșel, așa că, dacă ne împăcăm, îi voi fi loială și mă voi plictisi destul de repede. O aventură înainte de marea reuniune cu ex-ul va fi precum ultima mea masă cu adevărat gustoasă înainte de încarcerare.

I-am spus că sunt supusă, deși în seara asta mă simt dominatoare. I-am spus că îmi plac lucrurile normale, deși știu că termenul normal poate fi problematic. Chiar și să nu-ți dorești doar vanilla sex poate fi dubios. I-am spus că numele meu este Carla. Nu mă cheamă așa. Nu ar trebui să conteze cum mă cheamă. Nu are dreptul să știe lucruri despre mine.

Indiferent cine este și cum urma să decurgă noaptea, nu aveam de gând să-l mai văd vreodată. Nu doream să transform escapada sexuală într-o relație. Nu voiam să devenim prieteni cu beneficii. Cred că o aventură de o noapte ar trebui să dureze doar o noapte. Cred că experiența devine mai intensă dacă știi că va fi unică. I-am dat adresa mea. Mi-a spus că este la vreo șase kilometri distanță. Puteam vedea că spunea adevărul. Și-a împărtășit locația în aplicație. Da, chiar așa era. La șase kilometri distanță. I-am spus că abia aștept să-l văd. Și chiar eram nerăbdătoare. Arăta atât de bine în poze. Puțin mai în vârstă decât scria pe profilul lui, dar oamenii mint în privința asta. Oamenii mint tot timpul pe aplicații. Și eu am mințit. I-am spus că numele meu este Carla. Nu mă cheamă așa. Ce să zic? Nici eu nu am dreptul de a ști adevărul despre el mai mult decât are el dreptul de a ști cine sunt eu în realitate.

Aplicația îmi spune că tipul are treizeci și cinci de ani. Nu cred că are doar atât. Totuși este în regulă. Nu am nevoie să aibă treizeci și cinci de ani. Am nevoie doar să arate ca în poze. Mi-a trimis patru. În trei, arată foarte bine. În a patra, nu sunt sigură. Totul este un risc asumat în viață. Un joc de noroc. Arunci zarurile. Îți dai adresa. Alea iacta est. Oferi acces unui străin. Ești femeie. De ce ți-ar fi frică? Doar nu mai ești în Evul Mediu să creadă vreun bărbat că prin sexul lui are un drept divin dat de la Dumnezeu să te stăpânească și să îți stăvilească apucăturile. Femeile nu mai trebuie să se teamă. Pe Bumble, aș fi încurajată să fiu îndrăzneață. Aș fi putut să fac chiar eu prima mișcare ca oricare altă femeie modernă și emancipată. Când mi-a fost vreodată cu adevărat frică?

Nu a apărut deși au trecut minute bune. Știu imediat că m-a lăsat baltă. M-a tras pe sfoară. Se întâmplă. Îi trimit un mesaj. Aplicația îmi arată că a văzut mesajul. Îl citește, dar nu răspunde. Îi trimit un ?. Nimic. Scriu alo? ca și cum aș încerca să vorbesc cu el la telefon. Ce prostie din partea mea! Și tot degeaba. Îi scriu iar. Hmmm. Tot nu reacționează. Îl întreb: Serios acum, chiar faci din astea? Mă gândesc dacă să compun și să-i trimit o diatribă. O adevărată tiradă. Mă gândesc să-l iau la rost pentru că mi-a irosit timpul, dar decid că nu merită. Poziția lui pe harta partajată este aceeași.

Mă hotărăsc să merg la culcare. Permit gândurilor negative să-mi dea târcoale. Dacă niciun bărbat nu o face, măcar ele nu mă ocolesc. Îmi spun că nu m-ar fi lăsat baltă dacă aș fi fost mai drăguță. Ar fi apărut dacă aș fi avut cu cinci kilograme mai puțin. Ar fi venit dacă nu mi s-ar fi rărit vizibil părul. Este numai vina mea. Sunt oribilă. De aia m-a și abandonat fostul iubit. Nu pentru că s-a mutat la Roma să lucreze pentru o firmă de marketing de acolo. A fost doar din cauza mea. A vrut să scape de mine cu orice preț.

Mă culc fără să îmi fac bagajul așa cum mi-am promis că voi face. Așa că va trebui să-l fac pe fugă mâine, voi fi în mare grabă în drum spre aeroport și mă voi înjura în tot timpul acesta, dar voi da vina pe tipul de aseară care nu a apărut și m-a dus pe o cale greșită.

Mă trezește telefonul care vibrează. Am avut întotdeauna un somn ușor. Fostul meu iubit mă trezea cu sforăitul lui. I-am spus chestia asta o dată și s-a simțit rușinat. Poate din cauza aceasta a decis să se despartă de mine. De ce m-aș plânge de așa ceva? Cine mă cred? Prințesa din povestea cu bobul de mazăre?

Mă uit la ecranul telefonului. Am dormit doar douăzeci de minute. Verific de ce vibrează telefonul. Sper că fostul meu prieten mi-a trimis un mesaj pentru a-mi spune: „Aștept cu nerăbdare să ne vedem mâine! Te pup!”, dar nu am mesaje text noi. Ar fi trebuit să știu din tonul vibrației. Asta a fost aplicația. Am un mesaj nou. Îmi trece prin minte că ar putea fi tipul de mai devreme, care mi-a dat țeapă. Poate a apărut ceva și vrea să-și ceară scuze.

Privesc mesajul. Da, este de la el, dar nu este o scuză. Pe ecran scrie: Numele tău nu este Carla.

Îmi spun că tipul este un ciudat. Chiar este. Un ins bizar. Cine trimite astfel de mesaje? Nu mă întreb cum știe că numele meu nu este Carla. Poate m-a găsit pe rețelele sociale. Poate că a vorbit cu altcineva, de pe aplicație, care știe că numele meu nu este Carla. Probabil că s-a întâlnit cu o altă tipă, care mă știe de undeva și au început să vorbească despre mine. Despre cât sunt de mincinoasă, despre cum pozele mele mă fac să par că am un păr mai bogat decât este el de fapt și o siluetă mai subțire decât am în realitate. Posibil să fi știut mereu că numele meu nu este Carla. S-ar putea să fi vorbit și înainte de seara aceasta, iar eu să nu fi realizat pentru că șterg aplicația o dată la două zile. Adevărul este că urăsc să o am pe telefon. Urăsc să fiu vizibilă acolo. Urăsc toate aplicațiile, chiar și pe cele care pretind că sunt pentru întâlniri, deși, în realitate, sunt pentru cu totul altceva. Sunt, de fapt, pentru sex. Poate că s-a jucat cu mine în tot acest timp. Și-a bătut joc de mine fără ca eu să-mi dau seama. Faptul că mă evita făcea parte din jocul său straniu. Îl blochez. Trebuie să mă culc la loc.

Un minut mai târziu, telefonul vibrează. Este același sunet, specific aplicației. Privesc telefonul. Da, am un mesaj nou. Îl verific. Numele tău nu este Carla.

Cum de mi-a trimis un mesaj recent? Are un alt profil? Nu, este același profil. Îl blochez din nou, dar de data asta, profilul lui nici măcar nu dispare. Trebuie să fie o eroare a aplicației. Minunat! Este destul de rău că aceste aplicații au distrus conexiunile interpersonale, dar acum nici măcar nu mai funcționează cum trebuie, asta dacă au funcționat vreodată. Șterg aplicația de pe telefon. O voi descărca din nou doar dacă fostul meu iubit nu vrea să ne împăcăm, dar va vrea, o simt în adâncul sufletului și de data aceasta voi face lucrurile să meargă perfect, așa că nu va mai trebui să o descarc vreodată. De acum înainte o să mă gândesc doar la lucruri pozitive. O să fac tot ce-mi spune terapeutul pe care-l frecventez de peste doi: o să beau mai multă apă, o să respir corect, o să practic yoga și nu o să-mi mai pierd timpul pe aplicații.

Telefonul vibrează. Un fel de trepidație deja familiară. Aplicația este din nou acolo. Cum Dumnezeu a revenit? Aplicațiile au erori, dar nu se pot descărca singure pe telefon după ce le ștergi. Așa ceva nu se poate întâmpla. Și îmi arată un mesaj recent. Numele tău nu este Carla. Altceva? Ceva nou?

Observ că distanța față de apartamentul meu s-a schimbat. Nu mai este la șase kilometri distanță. Acum este la patru kilometri. Este cu doi kilometri mai aproape decât era. De ce?

Privesc locația partajată. A oprit partajarea. Nu mai văd punctul. Poate face asta? Nu-mi amintesc ca cineva să poată face asta. Dar, la urma urmei, nu-mi amintesc ca ceva din toate cele petrecute în ultima oră să fie posibile. L-am blocat. I-am închis canalul de comunicare. Cum e posibil să fie încă aici? Cum de reușește să-mi trimită mesaje în continuare?

Telefonul vibrează. Spune-mi numele tău real!

Ceva este foarte în neregulă aici. Mă ridic din pat. Aproape mă împiedic de cele două grămezi de haine pe care le-am lăsat împăturite pe podea. Ce ar trebui să fac? Mă gândesc să contactez poliția. Dar ce ar putea face? Sunt doar o tipă care căuta o aventură fără obligații pe o aplicație după miezul nopții. Nu mă vor lua în serios. Și ce dacă tipul vine aici? Locuiesc într-un bloc cu peste 100 de apartamente. Nu poate intra. Ușa de la intrare este încuiată. Nu știe la ce etaj sunt. Nu știe care este numărul apartamentului meu. Șterg din nou aplicația. Sunt în siguranță. Nu există niciun motiv pentru care să nu mă simt în siguranță. Când mi-a fost vreodată cu adevărat frică?

Dar acum nu mai pot dormi. Mă gândesc că poate clipa asta este un moment bun să încep să-mi fac bagajele. O să transform anxietatea asta în ceva productiv. O să-mi fac valiza. O să pun lucrurile în ordine. Poate chiar plec mai devreme spre aeroport. De ce nu? Niciodată în viața mea nu am ajuns devreme undeva, dar de ce să nu încep acum? Tot scopul acestei călătorii este să devin o persoană nouă. O persoană mai bună. Nici măcar n-ar fi trebuit să intru pe aplicație. Sunt aproape luată. Sunt aproape într-o relație. Ar fi trebuit pur și simplu să merg la culcare.

O altă vibrație. Privesc telefonul. Numele tău nu este Carla. Apoi, imediat: Spune-mi numele tău real!

Verific distanța. Nu mă pot abține așa cum nu mă pot opri din a mânca în exces. Este la un kilometru distanță. Cum de s-a mișcat atât de repede? Sau am pierdut eu noțiunea timpului? Cât este ceasul? Simt secunda de față, apoi pe următoarea, ca și pe cealaltă de după. Fac bilanțul unui minut. Minut după minut. Ora 2 dimineața. 

De ce se obosește să conducă până aici? I-am explicat încă de la început că locuiesc într-un apartament. I-am spus că va trebui să sune la interfon ca să-l las să intre. Trebuie să știe că nu voi face asta acum. Trebuie să-și dea seama că, chiar dacă cineva îl lasă să intre în clădire, nu va afla niciodată la ce etaj sunt sau în ce apartament locuiesc. Și, chiar dacă ar afla, nu îi voi deschide ușa. Nu poate ajunge la mine. De ce nu renunță?

Și de ce mă tot hărțuiește cu privire la numele meu? De ce contează atât de mult pentru el? Eu am vrut să vină. Eu l-am invitat, iar el a fost cel care m-a lăsat baltă. El a fost cel care nu a apărut. De ce este supărat pe mine? Pentru că am mințit? Pentru că am mințit în legătură cu numele meu real? De ce îi pasă atât de mult de numele meu?

O nouă vibrație. Carla locuiește în apartamentul numărul 53 sau tu stai acolo?

Asta nu poate fi real. Nu se întâmplă așa ceva. Nu i-am dat vreodată numărul apartamentului meu. N-aș fi fost niciodată atât de proastă. Am pus la punct un sistem pentru treaba asta. Când invit pe cineva, verific camera din hol ca să mă asigur că arată ca în poza de pe aplicație. Abia apoi îi las să intre. Le permit accesul la etaj numai după ce s-au înregistrat la paznicul din holul de la parter. Doar atunci le spun care este apartamentul meu. Sunt prudentă. Sunt foarte precaută când vine vorba de astfel de lucruri. Cum de știe numărul apartamentului meu? Mă cunoaște? Este un impostor? Un tip care se dă drept altcineva? A mai fost aici înainte? Face cineva o glumă proastă pe seama mea?

Sun la recepție. Paznicul răspunde la telefon. Nu-i știu numele. Cred că ar putea fi Cătălin, dar nu sunt sigură. Nu interacționez prea mult cu paznicii de noapte.

— Alo? Mă scuzați, sunt din apartamentul 53. Mă întrebam dacă ați putea să mă ajutați cu ceva. Dacă apare cineva…

— Mă scuzați, spune paznicul, dar care este numele dumneavoastră?

Aproape scap telefonul din mână.

— De ce întrebați?

— Ați spus că sunteți în apartamentul 53, dar trebuie să știu cum vă numiți.

— Locuiesc aici de zece ani.

— Sunt sigur că așa este, dar trebuie să știu cum vă numiți.

— Nu puteți pur și simplu să verificați?

— Nu pot. Îmi pare rău! Care este numele dumneavoastră?

Îmi trece brusc ceva prin minte, ca un fel de revelație.

— Tu ești? Ce vrei, de fapt?

— Mă scuzați, dar…

— Tu ești cel care face asta? Tu ești, nu-i așa? De ce?

— Nu înțeleg…

Dar nu îi dau șansa să răspundă. Închid. Nu este deloc felul meu de-a fi, dar am nervii întinși la maxim.

Telefonul vibrează. Verific mesajul. Lasă-mă să intru!

Vreau să pun telefonul într-o oală cu apă fierbinte și să privesc clăbucii imenși, albi, clocotind și înghițindu-l. Vreau să-l bag în cuptorul cu microunde și să-l urmăresc cum se topește treptat. Vreau să-l așez în friteuza cu aer cald și să-l observ descompunându-se. Dar nu pot să fac nimic din toate acestea pentru că am nevoie de el mâine. Trebuie să-i spun fostului meu prieten când decolează avionul și când aterizează. Trebuie să-i spun că o să iau un Uber când plec de la aeroport spre el pentru că va fi ocupat la muncă și nu va putea să mă ia. Și este în regulă. Chiar nu este mare lucru.

Asta este o problemă mare. De ce mi se întâmplă tocmai mie? Un mesaj nou. Nu mai contează. Sunt deja înăuntru. Nu! Oh, nu, cum poate să se întâmple așa ceva?

Verific camera din hol. Nu este nimic acolo. Doar beznă. Este neagră. Ecranul este complet negru. De ce plătesc pentru securitate dacă nu pot vedea ce se întâmplă în hol? De ce plătesc un paznic dacă nu face altceva decât să-mi repete aceeași întrebare despre numele meu? De ce plătesc să țin oamenii afară, dacă ei pot intra oricum?

Privesc ecranul telefonului. Tipul este la mai puțin de treizeci de metri distanță. Văd mesajul cel mai recent. Sunt în lift.

Mă gândesc să-i răspund și să-i spun că nu poate intra deoarece nu-l voi lăsa. Mă gândesc să-l implor să se întoarcă acasă. Sau să-i spun că voi suna la poliție. Îmi trece prin minte să-i zic că o să-l omor, că o să-l lovesc cu bâta de baseball până va cădea lat într-o baltă de sânge. Propriul lui sânge. Închid ochii. Roșul inundă apartamentul. Se strecoară printre piesele de mobilier și se infiltrează printre plăcile de pe podea, se întinde în fiecare cameră, pe sub fiecare ușă și izbucnește în living, unde stau eu.

Deschid ochii. Nu am o bâtă de baseball, dar el nu știe asta. Sau știe? Ce știe despre mine, de fapt?

Tocmai am coborât din lift la etajul cinci.

Nu!

Mă gândesc să împing canapeaua în fața ușii de la intrare. Dar de ce vreau să fac asta? Poate tipul să spargă o ușă? Este chiar atât de puternic? În poze nu pare puternic, ci suplu. Suplu și bine făcut, dar nu genul Dwayne The Rock Johnson. Dar este el? Erau pozele acelea cu adevărat ale lui? Ar putea fi o cu totul altă persoană?

Poate ar trebui să țip. Vecinii m-ar auzi? Le-ar păsa? Este atât de târziu și nu știu ce să fac.

Până la urmă împing canapeaua în fața ușii. Sting luminile. Mă așez cu spatele perfect lipit de spetează și strâng genunchii la piept. Mă forțez să respir corect, așa cum m-a învățat terapeutul. Inspir, țin aerul timp de 30 de secunde, expir. Nu funcționează. Continui să mă gândesc la ultimul său mesaj și broboane de transpirație precum niște mărgele translucide îmi umplu fruntea. Picături de sudoare mi se furișează în jos pe spate, una câte una, ca niște insecte invizibile. Întunericul mi se pare precum o casă cu multe camere și zeci de ferestre. Cerul este negru la toate geamurile, iar în mintea mea văd cum fâlfâie aripile Îngerului Morții. Sunt albe, zdrențuite, pe alocuri însângerate. Roșul se revarsă în living.

O bătaie în ușă pune capăt asaltului imaginației mele morbide.

Gura îmi este uscată. Toată saliva s-a transformat în transpirație, adunată la subraț, pe spate și pe palme, în timp ce picioarele îmi sunt reci ca gheața, iar respirația refuză să se regleze. Mă ridic și mă îndrept spre ușă. Mă lipesc de ea. Nu simt prezența cuiva de cealaltă parte. Aș simți-o oare? Aș putea avea încredere în mine că aș percepe ceva corect în momentele acestea? Mai devreme, credeam că am totul sub control. Îmi aranjasem o aventură frumoasă înainte să zbor spre Roma. Știam cum va fi noaptea. Știam cum va arăta dimineața. Ce mai știu acum?

Îmi lipesc urechea de ușă. Oare voi auzi respirația cuiva? Foșnetul pașilor? Pocnetul degetelor? Nu aud nimic. Aș vrea să am un vizor. De ce nu am unul? Nu am unul pentru că, atunci când cineva ajunge la ușa ta, ar trebui să știi deja cine este. Ar trebui să știi de ce se află acolo.

Nu aud nimic. Doar o muzică fără note. Mă gândesc să deschid ușa. Așa cum cineva agățat de marginea unei prăpastii, prins de o creangă firavă, ar putea dori pur și simplu să cadă și să se termine totul. Când mi-a fost vreodată cu adevărat frică? Niciodată, dar acum îmi este. Cu toate acestea, mă gândesc să deschid ușa și să-i urez bun venit celui ce s-ar putea afla de cealaltă parte a ușii. Mă gândesc să las vampirul să mă guste, să-mi soarbă tot sângele dacă asta vrea. La urma urmei, deja a ajuns aici.

În schimb, fac cu totul altceva. Închid ochii, îmi lipesc buzele de ușă și îi șoptesc ceva. Numele meu. Numele meu adevărat. Magdalena. Telefonul nu mai vibrează. Aud pașii cuiva care se îndepărtează.

Ce contează dacă s-a îndepărtat? Poate oricând să se întoarcă. Doar că asta nu se va întâmpla niciodată pentru că voi zbura la Roma, voi fi din nou cu fostul meu iubit și voi învăța cum să fiu o nevastă cuminte care își face bărbatul fericit. O să șterg din mine și cea mai mică urmă de păcat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *