Îmi aduc aminte de momentul în care am conștientizat că există moartea. Aveam aproximativ șase ani, știu că am început să plâng de parcă urma să mor chiar în clipa aia. Mi-am promis că voi face tot ce pot să pun evit chestia asta. Totuși uite-mă aici, într-o zi de luni, 28 de ani, în cabinetul doctorului Morrigan.
Un cabinet de consultații mic și înghesuit, cu o lumina albă și rece, mama în dreapta, mă ține de mână, doctorul răsfoiește un clipboard. Fără să se uite la mine și îmi spune cald dar în același timp distant: „Dacă ai noroc, mai ai o lună de trăit”.
*
Nu am avut o viața foarte interesantă. M-am născut în Tucson, Arizona. La vârsta de doi ani părinții mei au decis să cumpere o casă și să ne mutăm într-un loc mai restrâns. Ne-am mutat în Red Rock, la câțiva km de Tucson.
Eram un copil cu multe frici și tocmai din cauza asta nu aveam prieteni. Înainte de începerea liceului tatăl meu a murit, atac de cord, doctorii spun ca a fost o moarte neașteptată. Tind să cred că cele două, uneori chiar trei, pachete de țigări pe zi și-au făcut efectul. Moartea lui m-a schimbat pe mine și pe mama. Urma să merg la liceu în Tucson, Canyon del Oro High School, și să locuiesc acolo la mătușa mea. Nu voiam să o las pe mama singură. Moartea tatălui meu a însemnat pentru mine un bilet-dus către o viață cât se poate de sănătoasă și lipsită de pericole. Am decis să continui studiile de acasă, nu voiam să ies din casă din frica de a nu-mi pierde viața. Mâncăm sănătos. Făceam exerciții. Citeam două sau chiar trei cărți pe lună. Devenise o obsesie.
La un an după moartea tatălui meu am fost diagnosticat cu ipohondrie. Au urmat zeci sau chiar sute de vizite la doctor. De fiecare dată când simțeam orice fel de durere, cât de mică, mergeam la doctor. Doctor după doctor. Analize după analize. „Ar fi bine să te muți într-un spital”, glumea mama.
Au trecut mai bine de zece ani de atunci. Perioadă în care terapeutul meu continuă să mă asculte vorbind despre aceleași frici de care credeam că voi scăpa. Acum mă aflu în fața acestei frici, de data asta, fără nicio scăpare. Urmează să mor. Nu am unde să fug. Nu am unde să mă ascund. Știu că un măr, sau doi litrii de apă, sau treizeci de minute de exerciții pe zi nu mă vor face să scap de situația asta.
- Dacă ai noroc, mai ai o lună de trăit.
- Nu se poate, nu… dar… fiul meu… nu…
- Cancer osos, des întâlnit la oamenii de vârsta asta.
- De ce?… nu înțeleg, nu avem precedente în familie, e fiul meu… nu pot…
- Stadiul III, Sarcom Ewing, se formează în zona țesuturilor și a oaselor din zona picioarelor. Încă mai există o șansă. Tumorile nu s-au răspândit încă, nu au afectat alte organe sau țesuturi. Totuși, nu cred ca chimioterapia este o soluție, ținând cont de mărimea tumorilor, chimioterapia nu-și va face…
Stăteam mut în cabinet, în cap se repeta constant aceeași frază „Dacă ai noroc, mai ai o lună de trăit”. Noroc? Ce noroc e ăsta? Mereu m-am gândit că e greu să fii doctor. E greu să-i spui unui om că urmează să moară. Dar „noroc”… cum să folosești un cuvânt de genul.
Auzeam doar fragmente din ce spune doctorul. Cancer osos. Stadiul III. Ewing. Tumori. În rest, auzeam plânsetul mamei care urma să piardă singura persoana din viața ei.
- …de aceea cred că cea mai bună soluție este să amputăm ambele picioare. Femurele sunt grav afectate. Știu că nu este ceea ce ați vrea să auziți, dar aceasta este singura soluție. Vă pot programa de urgență chiar la sfârșitul acestei săptămâni. Nu trebuie să luați o decizie acum. Poate doriți o altă părere, de la un alt doctor, dar vă spun cu siguranță că răspunsul va fi același. Nu este timp de pierdut. Dacă nu mai aveți întrebări…
Doctorul Morrigan dispare în holul clinicii. Rămân singur cu mama în cabinet. Nu scot niciun cuvânt. Nu schițez nicio reacție. Sunt gol. Sunt singur. Abandonat de „noroc”. Să mor sau să duc viața unui olog, nu e genul de decizie pe care să o pot lua până la sfârșitul săptămânii. Viața nu ar trebui să funcționeze așa. „Nu vreau să mor” e tot ce iese din mine în momentul ăsta. Mama mă strânge în brațe și nu zice nimic.
În drum spre casă rămân rece. Ajungem acasă și mă închid în camera mea. Nu pot să dorm. Stau și privesc tavanul fără să clipesc. Simt că de parcă se va deschide și cineva acolo sus îmi va da o soluție. Trebuie să iau o decizie.
*
De dimineața mama îmi bate la ușă.
- Ți-am pregătit micul dejun, clătite cu sirop de arțar, preferatele tale. Te aștept jos. Aș vrea să vorbim ceva.
Îi aud pașii pe scări. Mă ridic din pat. Mă imbrac cu primele haine pe care le găsesc. O văd pe mama așezată la masa din bucătărie. Mă gândesc la momentul în care tata a murit. Simt că mă aflu în aceeași situație.
- Știi că te iubesc. M-am gândit toată noaptea la asta… și cred că cel mai bine ar fi să…
- Voi face operația.
Mama mă ia în brațe. Nu știam ce să mai spun. Simțeam de parcă mi nu mai aveam cuvinte.
- Vrei să-l sun eu pe doctor?
- Nu, o fac eu.
Mă ridic de la masă fără ca măcar să iau o gură din clătite. Mă întorc în camera mea. Mă întind în pat, iau telefonul de pe noptieră și formez numărul.
- Alo? Bună ziua, domnule Morrigan? V-am sunat să vă anunț…
- Bună ziua. Să înțeleg că ați luat o decizie.
- Da… Voi face operația…
- Sigur. Două secunde… operația va avea loc vineri dimineața. Vă vom interna de joi. Atunci vă voi explica mai în detaliu procedurile prin care urmează să treceți. Alte întrebări?
- La ce ora să vin joi?
- Vă aștept la cabinet la opt dimineața.
Doctorul Morrigan închide telefonul. Îmi petrec următoarele două zile în camera mea. Așa cum făceam de fiecare dată când simțeam că sunt bolnav.
*
Miercuri noaptea nu reușesc să închid niciun ochi. Mă ridic din pat la patru dimineața și încep să mă învârt prin cameră. Aștept să treacă timpul. Nici mama nu doarme. La șase dimineața ies din cameră, mama îmi pregătește micul dejun într-o liniște morbidă. Îmi pregătesc bagajul. Vreau să simt pentru ultima dată temperatura parchetului înainte să mă încalț. Încerc să mă conving că nu mi-e frică. Mă mint singur. Simt de parcă urmează să-mi amputez singur picioarele.
Ajung la cabinetul lui Morrigan. Asistentele sunt drăguțe cu mine. Apare și Morrigan care-mi explică procedurile, ce se va întâmpla, ce riscuri există, lucruri la care nu vreau să mă gândesc. Mama e acolo cu mine. Știu că nu o pot abandona. Mi-e greață, doar vreau să treacă coșmarul ăsta.
*
În dimineața operației am un sentiment că ceva nu e bine. Nu pot da înapoi. Ajung în salon. Simt că ceva e greșit. Lumina rece, mirosul antiseptic, sunetele pașilor de pe holuri.
Morrigan pare calm. Are un zâmbet blând, dar cumva rece. „Voi face tot ce îmi stă în putere pentru a te ajuta” îmi spune înainte ca anestezia să-și facă efectul. Cuvintele lui se șterg rapid, liniște totală. În timpul operației anestezicul își pierde efectul pentru o fracțiune de secundă, îndeajuns încât să-l văd pe Morrigan cu un fierăstrău în mână. Halatul verde are acum o culoare vișinie. Tot ce pot auzi e sunetul aparatelor. Sunt încă în viață. Sunetul ăsta de fierăstrău care intră în contact cu oasele mele – un fel de fermoar blocat de care tragi cu forță.
Mă trezesc, am simțit o durere sufocantă. Vreau să țip, dar corpul nu răspunde. Totul e în ceață, dau din mâini ca o găină speriată. Mama, care doarme lângă mine, sare speriată. Mă prinde de mână. Asta nu mă liniștește. Mă simt blocat într-un alt corp. Nu pot face nimic. O asistentă intră în grabă și mi administrează un anestezic. Simt cum adorm ușor și totul se întunecă
*
Am mai rămas o săptămână internat, săptămână în care Morrigan mă asigura că totul e bine: „Cancerul nu s-a extins. O să mai facem niște analize, dar cu siguranță vineri vei putea pleca acasă. O să-ți prescriu niște pastile pentru durere”. Și așa a fost. Următoarea vineri am plecat acasă. Durerile erau crunte. Simțeam că pastilele nu-și făceau efectul. Mama a fost acolo pentru mine, dar mă simțeam ca o povară pentru ea.
Timp de o săptămână nu am ieșit din casă, nu voiam să mă vadă nimeni. Oamenii mă considerau un învingător, dar eu mă simțeam de parcă am pierdut cea mai importantă luptă.
Într-o dimineață durerea pe care o simțeam a fost ascuțită ca niciodată. Simțeam de parcă cineva ia un cuțit și-l înfige la nesfârșit în ce a mai rămas din piciorul drept. Am rugat-o pe mama să mă ajute cu pansamentul. În momentul în care a încercat să-mi dea pansamentul jos, am simțit de parcă îmi smulgea carnea din rădăcini. Am simțit un miros înțepător, de parcă cineva lăsase un cadavru descompus lângă mine pentru mai multe zile. Am luat telefonul și am apelat l-am Morrigan: „The number you have dialed is not in service”. Încerc din nou și din nou dar de fiecare dată: „The number you have dialed is not in service”.
Mama mă ajută să urc în scaunul cu rotile și mă duce la mașină. E îngrijorată. Ajungem la cabinetul lui Morrigan, e închis. Batem în ușa cu speranța că cineva va răspunde; nimic. Mama se uite pe fereastra. Nu e nimeni înăuntru, doar un lobby părăsit, arăta de parcă nu mai fusese nimeni în el de ceva timp. Pe o altă fereastră un semn: „De vânzare”. Mama mă urcă înapoi în mașină și mă duce la cel mai apropiat spital. Durerile sunt infernale, mă simt de parcă sunt o bombă cu ceas. Ajungem la spital, doctorii nu înțeleg ce-i cu mine. Sunt incoerent din cauza durerii. Îmi fac o radiografie și-mi spun că trebuie să merg de urgență în sala de operație. Nu înțeleg ce se întâmplă.
Mă trezesc după operație cu un domn într-un halat alb, cu un carnețel și niște ochelari care atârnă pe vârful nasului. Mama îi vorbește. În colțul camerei doi polițiști discută ceva imperceptibil.
- Domnul de aici ar vrea să vorbească cu tine. E vorba despre doctorul Morrigan…
Doctorul se uită la mine de parcă aștepta o aprobare.
- Bună, sunt doctorul Crane. Știu că ceea ce urmează să-ți spun nu e prea plăcut, dar vreau să știi, vreau să știi…suntem aici pentru tine, nu ești singur. Doctorul Morrigan e un pion în circuitul unui sistem de trafic de organe, zis Beta. Din păcate la ultima operație ai fost victima lui. Acel cabinet făcea parte dintr-o firmă fantomă care a acționat în mai multe orașe, sub condiții aparent legale. Există mai multe cazuri de victime, apărute în mass-media, care au făcut parte din lanțul acestor criminali. Oameni obișnuiți care au pierdut un rinichi, un plămân, o bucată din ficat, sau care chiar au decedat…
De aici încolo nu am mai înțeles nimic din ce mi-a spus, cuvintele păreau lipsite de sens.
*
În următoarele săptămâni poliția a trimis sistematic, în mai multe orașe, patrule de căutare. Toate fără niciun rezultat concret.
Din când în când, la câteva săptămâni…
Sunt pe masa de operație. Sunt anesteziat, în același timp conștient de tot ce se întâmplă în jur: chirurgi, Morrigan, asistente, tavă cu bisturiu, foarfece, pansamente, fierăstrău. E un fel de out-of-body experience. Văd cum fierăstrăul intră în carne, de la femur la antebraț, stomac, claviculă și înapoi la femur. Încerc să strig, corpul rămâne imobilizat, eu de pe masă nu schițez un gest.
Acum Morrigan sunt eu. Conduc operația, sunt sigur de ceea ce fac. Tai din ce în ce mai repede. Se aude un ticăit. Trebuie să termin operația. Sunt de două zile aici. Transpir. Asistentele transpiră sânge. Asistentele îmi pun mâna la gură, mie, pacientului, ca să nu țip, chiar dacă nu pot să țip. Morrigan râde, ia fierăstrăul și mi-l bagă în gură, începe să-mi ascută dinții. Morrigan, adică eu, îmi tai fălcile. Valuri de sânge încep să inunde camera. Un sfert. Jumate. Asistentele mă trag de pe masa de operație la fund. Mă înec cu sânge. Nu pot să respir. Morrigan zice: „Dacă ai noroc, mai ai o lună de trăit”. Ceasul din sala de operație sună dintr-o dată. Nu se mai oprește. Morrigan mă strânge de gât și mă scufund.
* Sunt în scaunul cu rotile. Mama mă împinge afară pe verandă: „O gură de aer poate-ți face bine”. Nu zic nimic. Câțiva puști de pe stradă joacă fotbal. Mă uit atent la picioarele lor. La rotulele care se mișcă atunci când lovesc mingea. Vântul începe să bată tare. Copiii sunt chemați în case de către părinți. Aleargă repede spre casă. Nu am la ce să mă mai uit acum. Mama vine cu un pulover, încearcă să mă îmbrace cu el, mă enervez, urlu la ea. Intră în casă, o văd că se abține să plângă. Nu am ce să fac. În momente ca astea vreau doar să-mi proiectez amintirea de pe plajă, din vara aia, meciul ăla de volei cu tata și mama, cu un an înainte ca tata să moară. În ziua aia am simțit că sunt cel mai norocos băiat de pe pământ. Dar câteodată totul ține de un „dacă”, dacă ai noroc.