facebook

Follower de Oana Andreea Duran

În acea noapte, doamna Mariana se trezi cu picioarele înghețate, departe de trupul solid al bărbatului său. Intenționă să se apropie de el ca să se încălzească, însă lipsa sforăitului constant îi dădu de înțeles că rămăsese singură în pat. Își întoarse trupul greoi spre ușa dormitorului și văzu lumina de la baie aprinsă.

Aruncă pătura de pe ea și-și trase în picioare papucii de lângă pat. Pipăi suprafața noptierei pline de cutii de pastile, până găsi ochelarii pe care îi lăsase pe o carte de rugăciuni. Se chiorî la ceasul ce-i arăta că era puțin trecut de două noaptea. Traversă dormitorul, târâindu-și picioarele umflate și bătu ceva mai tare la ușa de la baie, ca să se asigure că o aude. Nimic.

Auzi un foșnet ce venea dinspre camera de zi și-l văzu printr-o lumină slabă ce intra pe geam.

  • Ninele? Ce, Doamne iartă-mă, faci pe întuneric?

Bărbatul se întoarse la ea și-și duse arătătorul în dreptul buzelor. Îi șopti să tacă și-i făcu semn să vină lângă el. Ținea cu două degete de perdeluța de la geamul mic pe care-l aveau deasupra canapelei vechi.

***

În acea dimineață, se trezi cu brațul stâng amorțit și se suci, așteptând ca senzația neplăcută care-i paraliza membrul să dispară. Adormise târziu, fiindcă mintea îi născocea tot felul de planuri, în timp ce privea la o rază a lunii pline care se muta ușurel dintr-o parte în alta a camerei, încercând să acopere cu conștiinciozitate fiecare colțișor.

Lăsă amintirile ultimelor zile să-i înlocuiască visul plin de trepidații și tremurături, cu forme de neînțeles, iar primul obiect pe care-l văzu a fost poza înrămată de pe noptieră. O privise îndelung zi de zi, de mai bine de două luni, așa că o putea reproduce doar din cuvinte.

Rama argintie era ornată cu tot felul de petale și frunzulițe care se asortau cu obiectul aflat în centrul pozei, ce atrăgea atenția asupra diamantului delicat din vârf. Era evident că fotograful avusese o sarcină clară: să surprindă mâna tinerei și inelul de argint de pe el. Brațul stătea întins spre obiectiv, iar degetele subțiri cu piele lăptoasă se terminau în niște unghii lungi, tip stiletto, vopsite într-un nude cuminte. În spate, chipurile lor, surprinse din profil, erau neclare. Se distingeau doar ochii închiși, obrajii îmbujorați, nasul lui cu vârful ușor ridicat în sus și locul unde buzele lor se uneau. În fundal, niște brazi acoperiți de zăpadă.

Dacă ar fi fost să reînvie scena, n-avusese nicio bănuială în acea zi că urma să o ceară. Înainte de sărbătorile de iarnă, luau micul dejun într-o dimineață de sâmbătă, când i-a propus, din senin, să tragă o fugă la munte. Dacă știa ce urma, s-ar fi îmbrăcat, poate, mai frumos.

Au ajuns într-un loc de unde puteau admira orașul acoperit de zăpadă. Ea, atentă să filmeze priveliștea, n-a sesizat că el o privea, de fapt, pe ea. Când a întors capul, l-a găsit cum n-a fost niciodată: așezat într-un genunchi în fața ei, întrebând-o cu gravitate și o ușoară jenă dacă vrea să-i fie soție. Și-a imaginat de mai multe ori acest moment, crezând c-o să izbucnească în plâns, dar surprinderea i-a fost așa mare, că n-a putut decât să zică un da hotărât și să-l îmbrățișeze când s-a ridicat. Oamenii din jur i-au felicitat, iar cineva s-a oferit să surprindă momentul. Și-uite așa, au ajuns să creeze poza care acum se afla pe dulăpiorul ei.

A zâmbit scurt, uitându-se mai mult la el decât la ea, la un început de barbă care i se părea ei că-l făcea și mai atrăgător, mai ales că brunetul de acum câțiva ani devenise mai cărunt.

Apoi își întinse cealaltă mână pe partea lui de pat. Începu să mângâie cutele cearșafului, imaginându-și cum ar arăta strivite de greutatea corpului său. Se gândea că a trecut atât de mult timp, încât abia își mai putea aminti mirosul lui. Încă păstra sticla de parfum pe care i-o luase din mână când el a vrut s-o arunce și insistă să o păstreze.

Ceasul telefonului îi arătă că era trecut de zece dimineața. Se ridică grăbită din pat, își încălță papucii și, simțind răcoarea din cameră, vru să se înfășoare cu halatul rămas pe fotoliul din colțul camerei. Se opri, privind la hainele de lângă el, purtate cu trei zile în urmă. Rămase complet goală și trase pe ea chiloții care o strângeau. Sutienul se dovedi potrivit, puloverul era suficient de larg, iar blugii, deși îi erau numai buni în talie, îi ajungeau până la jumătatea gambei. Păreau că mai aveau puțin și plesneau pe picioarele ei.

Se gândi cât de obosit trebuia să fie Tiberiu la acea oră, la cât avea de muncă. Nu-i plăcuse niciodată să gătească, dar apariția lui în viața ei a schimbat asta. Încă își amintea cât de mult iubea lasagna, cu mult usturoi. Avea de gând să-l surprindă azi cu o porție generoasă.

Merse mai întâi la baie și își prinse părul lung și negru într-o coadă care făcea mici onduleuri pe spatele ei costeliv. Se privi lung în oglindă în timp ce se spăla cu conștiinciozitate pe dinți, insistând mai mult decât era nevoie pe fiecare din ei. I se părea de la o vreme că semăna cu personajul lui Edward Munch din tabloul Țipăt. Nu simțea ea încă durerea prezentă în celebra pictură, însă ochii mari și fața prelungă, oasele pomeților ieșindu-i în relief și gura îngustă, cu buze subțiri, creau o asemănare pe care n-aveai cum să n-o observi. 

Casa rămase exact cum o lăsase bunica ei înainte să se ducă pe lumea cealaltă. A mai înlocuit mici lucruri. În rest, mobila rămăsese la fel de veche, pereții, scorojiți, iar grinzile de lemn, zgâriate și roase de trecerea timpului. 

A apăsat întrerupătorul de la bucătărie, fiindcă geamul mic de deasupra chiuvetei nu permitea să intre înăuntru prea multă lumină.

Intră pe YouTube și apăsă pe ultima căutare: rețetă lasagna. A accesat primul video, cu cele mai multe vizualizări, urcat cu doi ani în urmă și a dat sonorul la maxim. Mai întâi, a scos din frigider niște usturoi, carnea tocată și două conserve de roșii. Căută într-un dulăpior de deasupra capului ei câteva condimente, iar apoi a scos două cepe dintr-un sertar de jos.

A început prin a le tăia pe un tocător de plastic și ochii începură să o usture, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a mărunțit complet. Din sertarul din dreapta a scos și o sticlă de ulei nedesfăcută încă, căreia i-a rupt sigiliul. Apoi, a rămas câteva secunde bune privind la mâinile ei.

I se păru că lipsește ceva și se smuci dintr-o dată, traversă holul și intră într-o cameră în care nu obișnuia să intre prea des. Începu să tremure, fiindcă geamul deschis de două zile lăsă gradele cu minus de afară să pătrundă înăuntru. Un pat de două persoane domina întreaga cameră – era patul unde dormise bunica ei în ultimii ani de viață. Covorul vechi aștepta rulat în dreptul geamului, iar ea păși direct pe linoleul cu modele geometrice.

Pe noptieră găsi ce căuta. Deja se simțea un miros neplăcut, care o făcu să-și pună mâna la nas și să închidă rapid ușa după ea ca să nu se răspândească și în camera cealaltă. Îl luă de acolo, merse la baie și îl spălă cu mult săpun, după care turnă și puțin spirt și abia apoi îl îndesă pe inelar. Se potrivea la fix.

Reveni la bucătărie și aprinse aragazul. Începu să gătească ceapa în uleiul adunat acolo și, după ce a adăugat carnea tocată și restul ingredientelor, le-a lăsat să fiarbă la foc mic, cam jumătate de oră.

Când scoase, în cele din urmă, preparatul din cuptor, se bucură să vadă că i-a ieșit ca pe vremuri: cu crusta aurie și crocantă, fix cum îi plăcea lui.

Puse conținutul într-o casoletă generoasă, așeză totul într-o pungă încăpătoare și fugi să se pregătească. După ce urcă în Uber, ținea punga strâns lângă ea, atentă să nu se răstoarne și privea pe geam, la mașini, oameni și clădiri, numărând mental străzile pe care se plimbaseră și ei de multe ori.

Se gândea cu emoție la Tiberiu.

El, în schimb, nu mai dormise deloc de trei nopți. Se întorcea pe toate părțile, căuta pozele cu ea în telefon și îi apăreau în minte tot felul de momente care nu obișnuiau să conteze așa mult pentru el. Acum, însă, regreta că le-a șters. I se părea că în orice minut va apărea numele ei în bara de notificări de sus, așa cum se obișnuise. Apoi o suna, știind că era în zadar, și se lovea de același ton de apel care-i indica că rămăsese fără baterie.

Acum stătea în biroul lui, vorbind la telefon. Părul pe care-l purta dintotdeauna dat pe spate, era acum împrăștiat în toate părțile, căpătându-și onduleurile naturale pe care nu se mai obosea să le ascundă.

Barba crescuse și ea în neștire, iar ridurile care, în general, nu îi trădau vârsta, acum erau adânci, iar ochii roșii și pungile umflate de sub ei îi trădeau oboseala. Unde mai pui că nici nu se sinchisise să-și schimbe cămașa pe care o pătase cu o dimineață în urmă cu niște pastă de dinți.

  • Vă mulțumesc, spuse cu o voce gravă. Mă sunați când aveți orice veste, oricât de mică.

Închise telefonul, aruncându-l pe birou, sperând cumva să cadă și să se spargă și să-și direcționeze undeva toată furia și neputința. Ieși din birou, trăgându-și geaca pe el și trecu nepăsător printre colegii care-l priveau întrebători, așteptând să plece ca să-și dea cu părerea. Traversă holul și ieși pe balconul de la etajul zece al clădirii. Era ger, iar frigul îl izbi direct în piept, fiindcă nu se mai obosise să-și tragă fermoarul la geacă.

Își scoase pachetul de țigări din buzunar și, printre alte siluete, îl recunoscu pe șeful său, care stătea cu spatele la el. Vorbea la telefon, și gesticula hotărât, privind la clădirile care se întindeau în fața lor. Când încheie conversația, se salutară din priviri, iar bărbatul mai în vârstă cu douăzeci de ani zăbovi în fața lui, încercând să-și găsească cuvintele.

  • Vreo veste?
  • Nimic. Doar ce am vorbit cu ei acum, și nimic, zise el, trăgând cu lăcomie din țigară, ținând fumul în plămâni secunde bune.

Nu-și amintea când o aprinsese.

  • Câte zile au trecut?
  • Azi e a patra de când am sunat la ei.
  • Părinții ei nu au nicio idee unde ar putea fi?
  • Sunt terminați. Au căutat-o peste tot, au sunat toate cunoștințele cu care a avut vreo legătură în ultimii ani.
  • O vor găsi. O să fie bine, spuse el, după o scurtă pauză, evitându-i privirea.

Tiberiu dădu din cap, parcă agățându-se de cuvintele lui. Recunoștea cu ușurință cuvintele goale. Oamenii nu știau ce altceva să mai zică. Nu-i putea condamna.

  • Du-te acasă, Tibi. Nu are sens să mai stai.

Îi puse o mână pe umăr.

  • Am nevoie să-mi țin mintea ocupată… să nu mă mai gândesc.
  • Și poți?

Bărbatul ridică din umeri.

  • Îți zic eu că nu poți. Vino peste câteva zile, dă-ți timp.

Dintr-o dată, o oboseală cumplită îl lovi, iar ochii îl usturau. Îi frecă, văzând în ceață acoperișurile clădirilor gri care se întindeau în fața lor. Încă se mai vedeau pâlcuri de zăpadă, fie pe marginea străzilor, deja murdare și înnoroite, fie pe acoperișurile clădirilor, încă albe. Undeva, deasupra cuiva, o rază de soare se strecura, făcându-și loc printre norii gri și anoști de februarie. Acolo poate era mai bine.

Se întreba unde în acest oraș întins putea să stea ea ascunsă, chiar acum. Un gând rău îi șopti că poate nici nu mai era în el.

Dintr-o dată, ideea de a merge acasă i se părea una bună. Oricum, în ultimele zile, nu muncise mai mult de câteva ore – atât cât i-a putut sta mintea la ceva.

  • Mă duc, îi spuse, mulțumindu-i din priviri.

Se îndreptă cu pași grăbiți spre birou. Își strânse laptopul, în caz că apărea ceva urgent și îi anunță pe restul că urma să lucreze de acasă. Ignoră privirile lor pline de milă și curiozitate și o zbughi pe ușă.

Luă liftul și scoase cartela de acces. Atent s-o introducă înapoi în buzunarul interior al gecii, dădu cu ochii de o față cunoscută, chiar în holul recepției. O față pe care n-o mai văzuse de doi ani și care-l privea deja cu un zâmbet larg.

În sinea lui, și acum era frapat de ochii ei mari, negri și adânciți, puțin asimetrici. Părea că nu se potriveau deloc cu fața alungită și mult prea albă, și nici cu gura abia vizibilă, cu buze ca două ațe, ce dezveleau niște dinți prea lungi. Se întreba cum a putut-o vedea, odată, frumoasă.

  • Tu mai lipseai, murmură el, parcă vrând să-l audă ca să evite orice interacțiune.

La cum îl fixa cu privirea, se simți obligat să-și îndrepte pașii spre ea.

  • Presupun că nu-i o coincidență că te afli aici, nu? îi spuse, mimând un zâmbet slab.
  • Presupui bine…

Nu mai știa nimic de ea de atâta vreme. Când pusese punct relației de patru luni – dacă se putea numi relație –, Teodora nu reacționase prea bine. Apeluri continue, amenințări, plânsete și rugăminți fierbinți.

Acum, însă, părea senină, ba chiar împăcată, față de ultimele momente când îl aștepta în fața blocului, agățându-se de el.

  • Ultima dată nu erai prea fericită să mă vezi.
  • A trecut vremea aia, a zis ea, dând din mână de parcă nu mai conta.

Tiberiu se forță să zâmbească, băgându-și mâinile în buzunare.

  • Și, cu ce gând pe aici?
  • Eram în trecere și voiam să-ți las ceva.

Teodora îi întinse o pungă.

  • Sper că a rămas preferata ta.
  • Nu e nevoie, serios.

Tiberiu păstră distanța, refuzând să ia cadoul. Văzu un coleg trecând pe lângă el, așa că luă punga din mâna ei și aruncă un ochi înăuntru.

  • Lasagna?

Teodora dădu din cap.

  • Am avut poftă zilele astea și mi-am amintit cât de mult îți plăcea și ție. Făcută de mine, mai ales.
  • Da, chiar îmi plăcea, zise el, fără vlagă, de parcă își amintea de o pasiune care acum nu mai avea nicio importanță.

În ultimele zile nu se mai gândise deloc la mâncare. Nu putea să înghită nimic.

  • Mersi, atunci!
  • N-ai de ce, îi zâmbi ea cu toți dinții.

Se lăsă o pauză inconfortabilă, însă Teodora nu dădea semne că ar vrea să plece.

  • Păi… și tu cum mai ești? întrebă el, dorind cu ardoare să rămână singur.
  • Bine. E totul chiar foarte bine.
  • Mă bucur.
  • Nu prea avem multe să ne spunem, nu? insistă ea.

Tiberiu se întrebă dacă era bine să zică ce avea de zis. Doar că suferința ultimelor zile îi cam pusese capac.

  • Adevărul e că nici eu n-am fost corect că te-am lăsat așa. Trebuia să-ți fi zis…
  • Că te vedeai cu ea de când erai cu mine?

Tiberiu lăsă ochii în jos.

  • Nu-i nimic, toate trec. Sincer, nici nu m-așteptam să țină prea mult. Am zis că-i doar un foc și-o să se stingă repede.
  • De ce așa?
  • Era… adică, încă e, o puștoaică. Mai mică cu zece ani…
  • Opt, o corectă el, incisiv.
  • Opt… Noi eram mai apropiați de vârstă și cred că ne înțelegeam mai bine reciproc.

Tiberiu și-a dat seama că făcuse o greșeală.

  • N-aș vrea să intru în detalii. Și, oricum, ar cam trebui să plec, zise, uitându-se la ceasul de la mână.
  • Dar sunteți bine acum, nu? insistă ea, privindu-l fix.
  • Suntem, șopti el, fără a fi convins. Hai să te conduc.

Vru s-o ia de braț, s-o conducă afară, iar Teodora își dădu după ureche o șuviță care-i venea în ochi.

Tiberiu se încruntă. Avea unghiile roase din carne și roșeața din jurul lor era vizibilă. Încă își făcea singură răni, ca atunci când se vedea cu ea. Și mai era ceva. I se părea atât de familiar, încât era aproape sigur că tot văzuse ceva asemănător în ultima vreme.

  • Te-ai logodit?
  • Nu, de ce?

Teodora lăsă mâna jos, încurcată.

  • Inelul, ridică el din sprâncene, cu ochii la el.

Pentru prima dată, îi părea rău că își punea unul din angajați să facă lucruri personale pentru el – să rezerve nopți la munte, ieșiri în oraș, ba chiar să și aleagă un inel finuț de logodnă, cum i-ar fi plăcut Crinei. Îi dăduse instrucțiunile așa cum i le dădea pe cele de muncă. De fapt, asta devenea deseori motiv de ceartă între el și Crina – îi tot repeta că ar fi vrut să facă el efortul pentru astfel de lucruri.

  • Ar cam trebui să plec, îi zise Teodora, brusc. Poate ne mai vedem.
  • Sigur, spuse el, ușurat.

Când ajunse acasă în seara aceea, Teodora nici nu mai aprinse lumina, doar fugi în dormitor și se așeză pe patul dezordonat, fără a se mai obosi să se descalțe sau să-și dea jos hainele groase. Scoase telefonul din buzunarul paltonului și apăsă pe iconița de Instagram. Avea doar două căutări recente și apăsă pe ultima, băgându-și degetul mare de la mâna stângă între dinți și începând să roadă o bucățică de unghie care abia crescuse. Trase de ea și o rupse.

Inima îi bătea tare, de parcă urma să afle alte noutăți din viața ei. Ultima poză era încă cea care se afla și pe noptiera ei și care aduna peste trei sute de aprecieri. Privi lung la părul ei blond, în șuvițe de diferite reflexii. Poate dacă se vopsea și ea așa, avea să-i atragă iar atenția.

Pe de altă parte, parcă o înduioșa inocența ei. Să o cheme la ea acasă așa, din senin, ca să-i spună lucruri mai puțin plăcute despre Tiberiu, pe care ar fi trebuit să le știe înainte să se mărite cu el. Iar ea să fie suficient de credulă, încât să vină de una singură, fără să-i spună nimic. Tiberiu nici măcar nu-i recunoscu inelul, ceea ce însemna că lucrurile nu erau tocmai roz între ei. Asta îi făcu inima să salte de bucurie.

Apăsă, apoi, pe celălalt cont sugerat și dădu de profilul lui Tiberiu. El avea contul privat, dar îi acceptase cererea cu mult timp în urmă, probabil fără a observa că era un cont fals. Privi ultimele poze, pe care le știa în detaliu și coborî tot mai mult pe pagina lui, până la pozele de acum doi ani și jumătate, în care cândva se strecurau și pozele cu ei doi, împreună. Le-a șters încă din ziua în care s-a despărțit de ea.

Își rupse o pieliță de la degetul mare, fără a observa că i-a dat sângele.

Merse apoi în fostul dormitor al bunicii sale, în care deja se formase o peliculă subțire de zăpadă pe linoleul care devenise alunecos. Ocoli patul acoperit de cuvertura înghețată. Trase cu toată forța ei de covorul vechi. Urma să fie mai greu decât credea.

Era foarte atentă să nu facă vreun zgomot când târâi corpul greoi peste pragul ușii și de-a lungul celor trei trepte. N-avea mulți metri de parcurs până în fundul grădiniței neîngrijite. Îl trase până în spatele nucului bătrân care avea o coroană uriașă de crengi înghețate.

Oftă și se îndreptă cu pași grăbiți spre holul de la intrare. Deschise o ușiță de lemn, de unde luă o lopată, cu care aproape alergă înapoi. Când apăsă cu gheata pe marginea lopeții care se înfinse în pământ, și-a dat seama că va dura ceva. Noroc că nopțile erau lungi în februarie.

***

Curioasă, femeia se apropie, chinuindu-se să distingă ceva pe geamul mic.

  • Ce face nebuna aia? își întrebă ea soțul.
  • Nu știu, că de-aia mă tot uitai și eu de vreo zece minute.
  • Ce-are în mână ?
  • Habar n-am. Da’ seamănă cu o lopată.
  • Ce să facă cu lopata la ora asta din noapte? Și fără nicio lanternă?!
  • Nu știu, Mariano, de un’ să știu io?
  • De când a luat-o bunică-sa s-o crească – Dumnezeu s-o ierte -, a avut numai belele cu fetișcana asta.

Tăcură amândoi, doar sunetul respirațiile lor greoaie auzindu-se în casa mică și veche, alături de ticăitul hotărât al ceasului.

  • Io zic că rămâne fată bătrână, zise ea peste câteva secunde.
  • Păi cât are?
  • Are aproape patruzeci și n-am mai văzut pe nimeni să vină la ea de la băiatu’ ăla, cum l-o fi chemând?
  • Tibi, parcă. A avut noroc cu el. N-o mai ia nimeni de-acu’…
  • Hai la culcare, Ninele. Mă luă frigul și mai tare, zise doamna Mariana, târâindu-și picioarele înapoi în dormitor.

Bărbatul mai stătu puțin și apoi o urmă și el, căscând zgomotos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *