- Nu fluiera în casă, i-a șoptit bunica. Și mai important, nu fluiera în casă după căderea nopții, Lucia.
- De ce nu? întrebă fetița curioasă, oprindu-și exersatul noii melodii și ridicând ochii mari spre bunica sa.
Lumina becului din tavan străbătea camera largă anevoios, aruncând fâșii gălbui pe chipul bătrân al femeii. Schiță un zâmbet pentru a nu speria copila și o mângâie pe creștet.
- Poți chema asupra ta oaspeți cu care nu e plăcut să te întovărășești.
- Ce fel de oaspeți?
- Sunt de multe feluri oaspeții. Prea multe, mă tem, ca să le poți tu cunoaște.
Lucia și-a trecut mâna peste frunte să-și dea la o parte părul, a luat culoarea roșie între degete și a colorat ochii bunicii din desen.
Luna noiembrie a început să aducă valuri de ceață și întuneric cu mult înaintea orei de culcare a fetiței, așa că bunica și nepoata se găseau de multe ori petrecându-și orele de seară împreună în bucătărie, una citind sau croșetând, iar cealaltă colorând sau jucându-se cu animalele de fermă pe care le așeza cu grijă în adăpostul mic din lemn, pictat neglijent cu acuarelă.
- Mami când vine acasă?
- Vineri seară, puiule. Ca-totdeauna, răspunse bătrâna fără a s-și opri lucrul pentru a nu pierde numărătoarea ochiurilor. O întrista să se gândească la apropierea zilei în care Lucia urma să plece, mai ales acum că venise frigul și orice amintire a verii era de mult distrusă.
- Atunci vreau să dorm. Apoi mai trebuie să aștept doar o noapte.
Lucia așteptă până când bunica încuviință, își adună jucăriile și culorile într-un colț al mesei și deschise ușa, răcoarea holului luând-o pe neașteptate după orele petrecute lângă sobă. Nu era nevoie ca bunica să-i amintească să se spele pe dinți și să-și ia pijamalele, așa că intrase direct în baie, având grijă să se uite cu atenție după fiecare colț și la fiecare geam înainte de a aprinde lumina.
Căldura păturii groase ademenea somnul, iar gândurile fetiței zburau către părinții ei care lucrau în orașul vecin – chiar și când ea avea vacanță și venea la bunica, lucru care nu i se părea prea corect – când un fluierat melodios, dar gutural, a tras-o ușor din vraja somnului.
- Bunica a zis să nu fluierăm noaptea, a declarat Lucia fără a se mișca din poziția comodă.
- Ție ți-a zis, a răspuns sfidător o voce dinspre geam. Cum altfel o să adormi dacă nu mă lași să fluier?
- Și dacă vine cineva?
- Cine să vină? mârâi vocea.
- Nu știu. Ea așa a zis, dar nu prea am înțeles.
- Nu trebuie să te gândești tu la asta.
Un foșnet și o bufnitură din direcția vocii o făcu pe Lucia să se ridice în capul oaselor. Văzu silueta deșirată, simți adierea vântului năpustindu-se prin geamul deschis și se încruntă când văzu ochii roșiatici aruncându-i o privire peste umăr, iar dinții, aproape nenatural de albi, strălucind într-un zâmbet.
Știa că sărise de pe marginea geamului înăuntru, așa făcea în fiecare seară, în afară de cele în care nu venea deloc. Nu-l văzu de câteva zile și se întreba ce o fi făcând atâta timp de unul singur, dar nu se încumeta să-l întrebe. Nu că i-ar fi fost frică, doar că știa că n-o să-i zică. Cel puțin nu încă.
- Nu am reușit să învăț melodia pe care mi-ai arătat-o, spuse fetița, iar tristețea din vocea ei înduioșă silueta din colțul camerei, căci capul i se lăsă moale într-o parte.
- E-n regulă.
Vocea era diferită acum, mai puțin răgușită, iar silueta păru a se micșora.
- Până data viitoare o s-o știu. Lucia șovăi puțin și cercetă întunericul dens al camerei, până când găsi strălucirea ochilor. Iar tu o să-mi arăți ce ai promis, nu-i așa?
- Așa e. Până la urmă și tu te-ai ținut de promisiunile pe care le-ai făcut până acum.
- Nu am aprins luminile, nu am închis geamul…începu ea să enumere, oprindu-se puțin să-și amintească și cel de-al treilea lucru pe care l-a promis. Și nici nu i-am arătat bunicii desenul cu noi! declară cu mândrie.
Vocea a râs, sunând mai mult a tuse înecată însă, și s-a ridicat din poziția ghemuită în care părea că stătuse până atunci. Din locul în care stătea, Luciei i se părea că vechiul ei prieten era înalt până în tavan, cu mult mai mult decât își amintea. Dar era în regulă, îl recunoștea oricum. Înțelesese că nu trebuie să aprindă luminile, dar nu era sigură dacă pentru că nu-i plăceau lui sau doar pentru că nu voia ca ea să-l vadă, așa că se decise să asculte ce-i spunea ca să nu îl supere, și era sigură că se va ține și el de promisiuni, cu toate că era atât de supărăcios.
Pașii bunicii care străbătea holul către camera ei făcu urechile siluetei să se ridice rapid și corpul să se avânte într-un salt lung până pe marginea geamului.
- Să dormi bine, se auzi un nou mârâit, cu vocea schimbată înapoi la cea pe care o avea când a venit.
*
Ca în fiecare dimineață înainte de a se scula Lucia, bunica își luă vesta de lână peste puloverul gri, cizmele grele de cauciuc, mănușile, bățul gros care fusese cândva o creangă tânără de stejar, și porni alene pe cărarea de sub deal. Bătrâna văduvă la care se ducea nu era tare diferită de ea însăși, numai că nu avea niciun alt suflet care să-i treacă pragul cum o avea bunica pe Lucia. Se știau din copilărie, din zilele în care alergau prin pădure să găsească vreun vițel rătăcit, neștiind dacă să râdă sau să plângă. Pe atunci își povesteau una alteia orice firicel de poveste, orice legendă auzeau de la bătrâni menită să sperie copiii pentru a-i opri din cutreierat prea adânc în pădure.
- Nu ne-am gândit niciodată că vom ajunge noi să fim bătrânele care sperie copiii cu povești despre diavolii din pădure, așa-i? zâmbi bunica și așeză pe marginea plitei ceașca de cafea pe jumătate goală.
Bătrâna văduvă a pufnit într-un râs greoi care s-a terminat cu o tuse dureroasă, oprită numai de o gură strașnică dintr-o ceșcuță cât un deget.
- În curând o să fiu și eu una din diavolii ăia. Ți-am zis, nu-i lași să mă ducă la morții ăialalți! Să mă lase să fac ce vreau eu până la capăt, cum am făcut întruna.
- Am eu puterea să fac ceva cuiva? Bunica dădu din cap tristă și se uită pe geamul ce dădea spre pădure. Știi tu ce-i acolo?…Da’ eu?…
Focul pocnea în sobă și merele sfârâiau pe plită, din ce în ce mai strident parcă. Ticăitul ceasului suna iar și iar în cămăruța călduroasă, fiecare secundă la fel de zgomotoasă ca cea dinaintea ei, iar femeile se adânceau tot mai mult în propriile gânduri și dureri. Soarele se ridica, poate, peste alte dealuri și păduri, căci de pe geamul bucătăriei nu se vedea decât ceață și crengi golașe scuturate de vânt.
- Ei, hai! N-o fi Satana doar.
Cele două femei și-au continuat întâlnirea în liniște, întreruptă din când în când de câte un oftat sau o privire aruncată către foc, de parcă el numai le ținea în viață.
*
Când se trezi, Lucia simți mirosul laptelui proaspăt fiert, iar căldura sobei din peretele comun cu bucătăria o gâdila pe obraz. Se ridică repede și, fără a-și schimba pijamalele, fugi la micul dejun. Asta îi plăcea cel mai mult când venea la bunica – în fiecare dimineață o aștepta pe masă cănița ei galbenă cu lapte proaspăt fiert, scaunul făcut de bunicul când era tânăr, cum n-o lăsa bunica să uite, și mirosul dulce de mere coapte pe plită. Înainte era așa și acasă, când mami încă era bine. Așa i-a zis toată lumea un timp – că „mami nu e bine”, și că ea „trebuie să înțeleagă”. Cu toate că nu prea înțelegea, îi era din ce în ce mai dor să fie toți la un loc – ea, mami, tati, și Teodor. Încercă să calculeze în minte cam cât timp a trecut de când a început totul, dar se văzu nevoită să apeleze la degete. Când o văzu, bunica o întrebă curioasă dacă are nevoie de ajutor.
- Cât timp e din iunie până acum?
Ochii bătrânei s-au înnegrit privind în gol, iar mâinile i-au încremenit în aer cu ața de croșetat încă întinsă, ridurile părând a i se adânci cu fiecare secundă de liniște ce trecea.
- Ar fi vreo 6 luni, puiule. De ce întrebi?
- Mă gândeam la Teo. Mi-ar plăcea să stăm toți iar împreună, șopti Lucia și sorbi puțin din cana călduță. Îi place laptele așa ca mie.
- Îi plăcea laptele, așa-i, oftă bunica, începând să-și simtă pieptul prea mic pentru toate organele de acolo care încercau s-o țină în viață.
Nu se mai speria de durerea din piept acum, a avut-o destul timp cât să se obișnuiască cu ea. 6 luni. „Doamne, Teo, puiul meu…au trecut 6 luni…” se gândi bătrâna și simți nodul crescându-i în gât. Își aminti primele zile de vacanță când erau amândoi atât de bucuroși să-și petreacă vara cu ea. Teo era determinat să învețe cum să recunoască toate ciupercile și se ruga de ea în fiecare zi să meargă în pădure, iar Lucia prindea toți gândăceii care aveau nenorocul de a-i apărea în cale, dar pe care îi elibera la insistențele fratelui său. Câteodată bătrâna îi privea alergând dincolo de gard, spre poteca de sub deal, și nu putea să nu se îngrijoreze când vedea cât de mult se străduia Lucia să-l prindă din urmă pe Teo. Cu fiecare pas făcut de ea, băiatul era cu trei pași mai în față, iar bunica simțea că dacă ar întoarce capul pentru o secundă vor dispărea amândoi.
- Nu plânge, bunico. Teo s-ar întrista tare mult dacă ar ști că te-a făcut să plângi.
Copila începu să-i șteargă lacrimile cu mâna ei mică, iar bătrâna, simțind atingerea moale, nu s-a mai putut abține. Hohotele de plâns, tari și dureroase de parcă un cuțit o lovea din nou și din nou în piept, sufocând-o și sfâșiind din ce în ce mai adânc, acopereau scrâșnetele de sub geam, iar îmbrățișarea strânsă în care bătrâna o ținea pe copilă le-a împiedicat pe amândouă să vadă silueta care, din câteva salturi lungi și rapide, a ajuns tocmai la marginea pădurii, unde a intrat după o ultimă privire aruncată spre casă.
*
Bătrâna văduvă ieșea din ce în ce mai rar din curte zilele astea. Nu ninsese încă, dar nici mult nu mai era până să-și găsească într-o dimineață căsuța pe jumătate îngropată, nopțile fiind deja atât de reci încât trebuia să se trezească de două-trei ori în fiecare noapte să reaprindă focul din sobă, fiind prea mult deja pentru oasele ei obosite. Și dacă i-ar fi dat voie neputința-i să plece de acasă mai des, tot n-ar fi vrut, pădurea pe care trebuia s-o traverseze fiind atât de întunecată iarna că prefera să stea închisă numai cu gândurile sale și cu focul din plită.
Își aminti cu amărăciune de căldura verilor și de lumina copacilor mângâiați de soare și își dădu seama, pentru prima oară, că vara asta pădurea fu altfel. Femeia turnă apă într-o oliță așezată pe plită și aruncă câteva bucăți de scoarță de salcie înăuntru, apoi amestecă cu un clește jarul din care săltă o flacără roșie, încurajată de noul suflu de oxigen.
Parcă devenise mai sinistră pădurea anul acesta, de fiecare dată când trecea prin ea bătrâna simțind că nu e singură. Singurătatea era liniștitoare, previzibilă, iar ei îi plăcea, căci se obișnuise cu ea, însă de fiecare dată când punea piciorul pe cărarea bătătorită făcea tot posibilul să se întoarcă acasă cât mai repede. Nu o dată i se păru că vede o umbră cu colțul ochiului, o siluetă doar puțin mai departe de raza ei vizuală, sau un foșnet puțin prea coordonat ca să fie a vreunui animal, și totuși copacii erau acoperiți de urme adânci de gheare, iar pământul de sub frunze acoperit de oase împrăștiate.
În timp ce punea o bucată de lemn uscat pe foc, bătrâna văduvă își aminti că nu era prima oară când pădurea o înspăimânta așa. Într-o primăvară, pe când era copilă încă, venise timpul ca oamenii din sat să meargă în pădure după lemne și crengi căzute toată iarna, iar ea se rugase de bătrânul ei tată să o ia cu el. Nu fusese singurul copil care făcuse asta, însă fusese una dintre cei norocoși care se întorseseră acasă în acea noapte.
Când era timpul să se întoarcă în sat și nimeni nu-l găsea pe cel mai mic copil din grup, bărbații s-au împrăștiat cu lămpi aprinse, strigând și căutându-l pe sub copacii căzuți. Au răsturnat toate pietrele din pădure în noaptea aceea, și ziua următoare, și cea de după ea, însă copilul nu a mai fost găsit.
Bătrâna văduvă se întristă, gândindu-se la nepotul prietenei sale. Nu-și amintea cum îl chema, cu toate că îl cunoscuse și era un băiețel tare cuminte, pe care l-au căutat săptămâni la rând. O durea sufletul pentru părinții lui, pentru prietena sa, și pentru copila care și-a pierdut fratele într-o zi în care a intrat prea adânc în pădure și nu s-a mai putut întoarce, iar ea nici pe departe destul de rapidă cât să-l prindă din urmă. Se întrebă cum se putea ca după atâta amar de timp aceeași nenorocire să se năpustească asupra altei familii în același loc, însă, nereușind să găsească un răspuns, oftă și sorbi puțin din ceaiul amărui menit să-i amelioreze durerile.
*
Pădurea era tot mai rece și singuratică de când a început toamna.
Știa că nu va fi mereu cald și verde, dar nu se aștepta să fie chiar atât de dezolant. Și de frig. Chiar dacă nu mai simțea frigul în sine așa cum și-l amintea, îl deranjau adierile tăioase ale vântului și pământul rece când încerca să se culce. Avusese timp să străbată pădurea de mai multe ori decât putea număra și învățase fiecare cărare, scorbură sau morman de frunze adunate peste cadavrul vreunui animal nefericit care a nimerit în drumul lui. Știa care sunt cei mai buni copaci pentru a se ascunde în rarele ocazii în care trecea cineva prin pădure, și cei care aveau scoarța cea mai blândă cu ghearele sale.
Cel mai des o vedea pe văduva bătrână care avea casa chiar în marginea de răsărit a pădurii. Se ascundea mereu cu dibăcie și o privea de la distanță, căci era curios și îi plăcea să urmărească oamenii măcar cu privirea, chiar și pe ea care parcă îl simțea că e aproape. Îl luă prin surprindere această dorință de a urmări oamenii, știa că nu îi era caracteristic, însă descoperi că nu putea să îi reziste, la fel cum nu putea rezista foamei, oricât de milă i-ar fi fost.
Multe lucruri care s-au schimbat la el erau neașteptate, însă înțelesese că nu se poate lupta cu el însuși. Așa îi spusese și omul acela, sau orice ar fi fost, când îl găsi în pădure. Nu prea mai reușea să-și amintească cum a ajuns să se întâlnească cu el, la fel cum nu mai reușea să își amintească și alte lucruri, precum felul lui preferat de mâncare, dar știa că atunci fusese speriat, mai ales când începu să-i vorbească. Se pregătea să fugă pe unde a venit, însă nu reușea să-și dea seama în ce direcția era asta mai exact, așa că se văzu nevoit să rămână și să asculte. De aici mintea îi devenea din nou încețoșată și își amintea doar frigul, durerea și foamea, multe zile și săptămâni la rând.
Acum nu mai conta nimic din toate astea însă. Alergă aproape toată noaptea prin pădure, pentru că în curând nu avea să mai fie singur, iar entuziasmul nu-i dădu voie să se culce nici măcar pentru câteva ore. Privea spre căsuța joasă învăluită în ceață, cu un șirag subțire de fum plutind deasupra-i, și parcă îi era dor să simtă căldura unei sobe, să audă trosnetul lemnelor uscate cuprinse de flăcări, dar știa că e imposibil.
Stând lângă peretele casei, chiar sub geamul Luciei, simți un regret undeva în adâncul său, o părere de rău să îi fure copilei ceea ce și lui, la rândul său, îi fusese furat, însă aceste sentimente au fost sugrumate nemilos de noua parte din ființa sa, iar el fluieră ușor, primind ca răspuns un geam deschis și o mânuță întinsă care cerea ajutor să coboare.
Îi promise că va avea grijă de ea, că îi va arăta toată pădurea și că o va lăsa să prindă și să păstreze toți gândăceii care îi plac și, dacă va vrea, o s-o învețe chiar să recunoască ciupercile. El avu destul timp să învețe să le recunoască de unul singur, chiar dacă bunica nu apucă să îl învețe prea multe la începutul verii. Poate vor pleca de aici, erau atât de multe păduri prin împrejurimi, așa își amintea el de la orele de geografie. Până și Lucia era fericită, o vedea pe chipul ei. Îi fusese atât de dor de fratele ei.
*
Bătrâna împinse gâfâind ușa de la camera copilei și o căută din priviri, nemaiavând glas să o strige. Camera era goală însă, patul aranjat frumos, cum a învățat-o, iar toate lucrușoarele ei erau așezate pe masa de lângă sobă. Bătrâna se lăsă să cadă pe pat, neștiind ce să creadă. Lăsându-și ochii să rătăcească prin cameră, văzu un teanc de desene pe jos, lângă pat, așa că întinse mâna să le ridice și începu să le răsfoiască. Le știa pe toate, căci Lucia i le arăta imediat cum le termina de făcut, însă se opri cu ochii ațintiți asupra unuia pe care știa sigur că nu-l mai văzuse, pentru că și-ar fi amintit sentimentele de groază și neputință care o încercau acum. Lăsă celelalte foi să cadă pe jos, împrăștiindu-se și acoperind podeaua, și simți din nou durerea aceea care parcă îi strângea tot pieptul într-un pumn de fier.
Pe foaie era desenată casa, cu pădurea din spate colorată într-un verde strident care îi dădea un iz parcă ireal, apoi bătrâna se văzu pe ea, ținând-o de mâna dreaptă pe copilă, amândouă îmbrăcate în hainele de duminică. Ea avea părul acoperit de un batic, cum purta mereu, iar Lucia își desenase buclele gălbui mai lungi decât le avea de fapt, cum se visa probabil că va arăta când va crește mare. Cerul albastru și soarele strălucind fără umbră de nor erau lucruri veșnic prezente în desenele copilei, fie că le făcea în toiul verii sau în cea mai rece și încețoșată zi a toamnei, așa că bătrâna nu putea în niciun fel să știe când îl făcu pe acesta. Mintea ei însă sărea deja de la un gând la altul, fără ca ea să mai reușească să le țină pasul, pentru că în desen, ținând-o pe Lucia de mâna stângă, era Teo.
Îl recunoscu datorită celorlalte desene ale Luciei, unde era desenat aproape la fel, numai că aici, ținând-o de mână pe sora lui mai mică, era mult mai înalt, iar unghiile îi erau desenate lungi, aproape cât degetele copilei. Nu părea să aibă haine, căci corpul îi era colorat cu o singură culoare, un gri închis, iar gura îi era deschisă într-un rânjet care îi arăta dinții albi sau, mai bine spus, colții.