Jocul de la miezul nopții
Mi-e puțin teamă, recunosc! Însă, așa cum nu m-am lăsat dominat de niciun viciu până acum, nu voi permite nici acestei frici să-mi invadeze mintea. Sunt suficient de antrenat în acest sens! Iar asta nici n-ar fi singura provocare din viața mea! Dar, cu singuranță, e cea mai mare! În cazul în care demonii chiar există, desigur!
Despre zei și despre diavoli s-au spus multe de-a lungul timpului. Dar, din punctul meu de vedere, sunt simple teoriii și atât! Nimic demonstrabil științific! Mi-aș dori să cred în existența unui Creator a toate, însă, până să mă conving personal, rămân un agnostic.
Dacă m-ar auzi mama, s-ar supăra foarte tare! Familia ei e originară din India și, prin urmare, este extrem de religioasă. S-au stabilit în Anglia acum câteva zeci de ani. Au lăsat totul în urmă, mai puțin credințele lor magic-oculte, cum, în secret, le numesc eu. Ah, și zeii, da! Mulți zei, cu ale căror reprezentări bunicii mei au umplut întreaga mansardă a casei lor din Brent! Acum sunt la ei. Partea indiană a familiei mele tocmai a plecat la o nuntă. Se mai întorc abia mâine, pe la prânz. Englezul de tata, n-a avut încotro. A trebui s-o însoțească pe mama. Însă eu m-am sustras, invocând o migrenă ucigătoare.
Nunțile indiene sunt fastuoase, însă extrem de plictisitoare. Pentru mine, cel puțin! Efectiv, stai ore întregi pe un scaun și aplauzi. Mai întâi grupurile de dansatori profesioniști, iar apoi sutele de cadouri pentru miri. Plus că eu am o obsesie cu meniul. Cum, la astfel de evenimente, numărul invitaților poate depăși lejer o mie de persoane, mâncarea trebuie pregătită cu mult timp înainte. Iar în bucătărie, căldura nu doar că devine insuportabilă, ci și un mediu propice pentru colonii întregi de muște! Și chiar nu mai vreau să mă stresez la gândul că tocmai pe bucata mea de samosa niște insecte și-au făcut de cap…
Am mai încercat jocuri periculoase la miezul nopții și nu s-a întâmplat nimic. Însă acesta mă intrigă prin faptul că, deși unii spun că l-au finalizat cu succes, tot n-au reușit să scape de demonul pe care l-au invocat. În primul rând, eu nu cred că demonii sunt reali. În al doilea rând, cu siguranță, indivizii, n-au respectat regulile jocului. Sau, cel mai probabil, din cauza fricii care a pus stăpânire pe ei, au uitat să spună, la final „Muțumesc, poți pleca!”. Sau ceva de genul… Dar, în ceea ce mă privește, nu e cazul. N-am de gând să sar peste instrucțiuni!
Uitându-mă la ceas, văd că mai am doar cincisprezece minute la dispoziție. Deci, ar cam fi cazul să mă grăbesc. Merg să închid ușile, inclusiv pe cele de la debara și de la dulapuri și orice altceva s-ar mai putea deschide. Îmi pun telefonul pe silent și scot din priză toate dispozitivele care ar putea emite vreun zgomot. Apoi sting luminile peste tot și mă îndrept spre baia de la etaj. Privindu-mă în oglindă, la doisprezece și-un minut, conform regulamentului, aprind un băț de chibrit și îmi pun o dorință. Una mare, pe măsura provocării: să ajung bogat și celebru! Ce mă-sa! Măcar să știu una și bună! Nu mă încurc în mărunțișuri…
Din fericire, flacăra arde vreo 18 secunde, cât să apuc să-mi rostesc tot gândul. Iau asta ca pe un semn favorabil. Apoi mă întind pe jos și citesc regulile jocului, făcând incantația de rigoare. Adică îl invit pe cel făr-de-nume să ia parte la jocul meu. După care mă duc repede în camera de rugăciune a bunicilor și închid ușa în urma mea. Nu cred, neapărat, în nicio zeitate, însă nu sunt un inconștient. Orice măsură de siguranță e bine-venită. Dacă demonii există, cu siguranță se tem de zei. Iar acest lucru mă va pune și pe mine, oarecum, la adăpost. Știu că preț de aproximativ o jumătate de oră, până să-și facă apariția așa-zisa creatură, am răgazul să mă ascund. E musai să nu fiu găsit pâna la ora trei. Dacă rezist, eu voi fi fi câștigătorul iar entitatea va fi obligată să-mi îndeplinească dorința. În caz că te găsește ea pe tine mai devreme, nu mai există nicio regulă… Și nici vreo cale de-a întrerupe jocul… Așa că nu am decât o singură opțiune…
Reconfigurez rapid camera de rugăciune, în sensul că aduc în fața ușii masa pe care tronează impozant zeul Vishnu și plasez de-a stânga și de-a dreapta acestuia statuetele care-i reprezintă pe Brahma și pe Shiva. Așa cum am spus, niciun detaliu nu trebuie ignorat. Și, din câte îmi amintesc, Marele Vishu este protectorul bărbaților și zeul care luptă cu demonii, pentru ca armonia cosmică să nu fie perturbată. De unde știu? N-am spus c-aș fi lipsit de la vreo oră de educație religioasă, sau că n-aș fi asimilat cu interes întreaga doctrină a hinduismului. Dimpotrivă! Doar că niciun zeu n-a reușit să mă convingă. Încă!
Preț de jumătate de oră, într-adevăr, întreaga casă este cufundată într-o tăcere deplină. Îmi închid ochii, afundându-mă și eu în liniștea din interior și încercând să devin conștient de golurile dintre gânduri. Ce se află între aceste goluri? Tot eu, dar un eu tăcut și pașnic! Înconjurat de o grămadă de idei care vin și pleacă și pe care trebuie să le jonglez în capul meu. Sau să le dispersez pe toate, precum piesele de puzzle. Dar, indiferent ce aș alege, rămân tot eu cu mine însumi…
Până când un geamăt nepământean se aude de undeva de la parter… Urmat de zgomote de pași grei și de alte mugete… Mă uit la ceas, e unu fără un sfert! Șiroaie de sudoare rece încep să-mi stăbată fruntea. Brusc, ideea acestui joc nu mi se mai pare atât de amuzantă… Dar n-am încotro, trebuie să rezist! Și să sper că demonului îi va lua mult până să ajungă la mine! Și… să mă rog!?!
Sunetul obiectelor aruncate de pereți îmi sfredelește creierul. Scârțâitul balamalelor deschise cu furie mă scurtcircuitează. Îmi duc mâna la urechi, pentru a mai estompa un pic din intensitatea zgomotelor. Și a scâncetelor… Și a horcăielilor… Timpanele îmi zvâcnesc cu putere. Iar creatura înaintează. Acum e la etaj. Mă caută, răsturnând totul în cale… Și spumegă de furie… Oh, zei, cât timp o fi trecut? Cât timp, oare, mi-a mai rămas? Nu mă pot uita la ceas. Sunt incapabil să fac vreo mișcare. Toți mușchii corpului meu au încremenit în spatele statuii Marelui Zeu Vishnu și speră într-un miracol…
Pași grei se aud pe treptele ce duc la mansardă… Nu cred că demonul ar avea nevoie, în realitate, să urce scara. Are el metode mai rapide… Însă a încetinit, probabil, din cauza energiei pe care zeitățile o degajă. Sper din tot sufletul ca demonii să se teamă de zei! Acum știu: și unii și ceilalți sunt cât se poate de reali. Oare e târziu pentru pocăință?
Temperatura din cameră a scăzut brusc. E aici! M-a găsit! Dar încă nu îndrăznește să intre. Știe, totuși, că timpul său e limitat și, după câteva clipe de ezitare, riscă. Pentru că nu poate renunța la prada sa acum, când e atât de aproape. Scoate un răget infernal. Ușa zboară din țâțâni. Iar groaza care pune stăpânire pe mine îmi ridică fiecare firicel de păr de pe trupul meu. Nu îndrăznesc de mult să mă mișc. Dar acum nu îndrăznesc nici să respir, de teamă ca acesta să nu fie ultimul lucru pe care-l fac.
Nu mă vede, dar știe că sunt aici. A adulmecat aerul, puțin mai devreme. Ceva îl ține, totuși, pe loc, pentru că nu înaintează. Nici eu nu-l văd. Dar îi simt ochii negri holbați în direcția mea. Și, cumva telepatic, îmi strecoară prin piele tot veninul său. Apoi mi-l injecteză în oase… Doar că, mai mult decât orice, sufletul mi-l vrea! Mă vrea mort, dar în chinuri! Trebuie să sufăr groaznic și nu doar pentru câteva clipe, ci pentru eternitate…
Mă tem pentru viața mea… Mă tem pentru sufletul meu…
Pare să știe totul despre mine, despre trecutul meu, despre viitorul meu… Mă atacă psihotronic, încercând să-mi pătrundă în minte. Vorbește gutural, într-o limbă necunoscută, dar, culmea, îi pricep mesajul: nu va înceta niciodată să vină după mine! Va aduna toate legiunile de draci din Iad pentru asta, dacă va fi nevoie! Mă înjură și spune că îi aparțin, Apoi se oprește. Așteaptă câteva secunde. Se mai holbează o ultimă oară în direcția mea, după care se așterne liniștea… S-o fi făcut ora trei?
Mult timp nu îndrăznesc să mă mișc. Abia dacă mai respir… Dar când îmi dau seama că s-a îndepărtat, îmi adun ultimele forțe și mă târăsc până în baie, pentru a pune capăt jocului. Închid iar ușa în urma mea și spun, cu glas sfârșit: „Mulțumesc, poți pleca acum, prezența ta nu mai este bine-venită!” Conform instrucțiunilor, ar trebui să aud un zgomot, cât de mic, dar totul în jur e tăcere. Repet fraza de câteva ori, cu o nervozitate crescândă: „Mulțumesc, poți pleca acum, prezența ta nu mai este bine-venită!” . „Mulțumesc, poți pleca acum, prezența ta nu mai este bine-venită!” …
Abia după zece minute, un țipăt ascuțit și o ușă trântită pun capăt acestei agonii.
A plecat! În sfârșit! Se poate spune c-am câștigat, nu?
N-am putere să mă bucur. Încă fac eforturi consistente pentru a-mi recăpăta suflul… Dar oare s-a terminat totul aici? Încerc să nu alimentez niciun gând negativ. Trebuie să rămân întreg la minte.
Cobor. Doar pentru a constata că dimensiunea dezastrului e uriașă. Peste tot sunt lucruri răsturnate. Urme de noroi cu miros pestilențial îmi întorc stomacul pe dos. Îmi va lua ore bune să curăț întreaga casă. Încep prin a deschide larg ferestrele. Sincer, nu știu dacă voi putea scăpa fără a le împărtăși alor mei întreaga mea ispravă… Cum altfel să justific lucrurile distruse?
Pe la șapte dimineața, soneria telefonului mobil îmi înfrânează din verva cu care încerc să șterg urmele dezastrului. Însă ce e curios e că nu-mi amintesc să-l fi scos de pe silent… În fine, cred că e mama care vrea să verifice dacă sunt bine…
Și mai curios, apelantul e pe număr privat. Dar nu am o problemă în a ignora astfel de apeluri. Am tot felul de prieteni glumeți, iar mie îmi place să le țin hangul. Așa că răspund. La celălalt capăt, după câteva secunde de liniște, o voce guturală pe care încă n-am reușit să mi-o scot din minte, îmi sfredelește creierul din nou:
– Chiar crezi că se va termina vreodată? Adevăratul joc abia acum începe…
