– Mami, mami, am găsit ceva!
Irina și-a mijit ochii, privindu-și odrasla de șapte ani cum alerga spre ea fluturând în mână ceva. Femeia a clipit, expirând zgomotos.
– De-atâtea ori ți-am zis să nu iei toate gunoaiele de pe jos, Ioana! Ce naiba!
– Dar mami, uite, e ceva deosebit!
Fiica ei era acum la câțiva pași de ea și Irina a văzut că în mâna fetei era un caiet vechi, cu o copertă cândva cafenie, acum cenușie, plină de pete ciudate. Ioana a strâns la piept obiectul ce îi stârnea greață Irinei, fericită nevoie mare, zâmbind așa cum nu o mai făcuse de când a murit tatăl ei, Doru. Au trecut doi ani de atunci și însuflețirea asta a fiicei sale, chiar dacă era legată de un obiect dezgustător, naiba știe pe unde găsit, a făcut-o pe Irina să se abțină din a smulge caietul din mâinile Cataleyei și a-i face vânt în mare.
– Ține-l un pic, mami, a continuat copila, atenția ei fiind furată de un val spumos, cred că am văzut o meduză!
Irina a întins automat mâna și înainte să apuce să-i spună fetei să nu se apropie de nicio vietate, a apucat caietul. Suprafața acestuia, rece, lipicioasă și rugoasă, i-a creat repulsie. Numai fața zâmbitoare a fiicei sale, care o privea cu încântare, arătând spre apă, a oprit-o din a arunca obiectul cât colo.
Ioana o privea insistent și Irina știa că nu are scăpare. A închis ochii, ca să nu și-i dea peste cap mult prea evident, și a cercetat caietul. Avea paginile lipite între ele, unele cristalizate, dar scrisul era lizibil, în cerneală albastră, care părea să nu fi fost afectată de intemperii.
Era un jurnal și, pentru că fiica ei o privea expectativ, se apucă să-l citească.
Ianuarie
Marea.
O aud și acum, după atâția ani, cum mă cheamă. Din adâncurile pustiului în care mi-am îngropat inima și chipul, valurile ajung până la mine, ling sarea de pe fruntea mea, mă strigă cu mii de voci. De undeva, un stol de pescăruși apare în noapte și îmi urlă la geamul deschis. Figurile lor fantomatice se risipesc abia când soarele se trezește pe partea cealaltă a orizontului.
De ce acum?
Nu mai sunt fata cu ochii de aur de altă dată. Pielea îmi atârnă, pătată, ca o meduză moartă, eșuată la mal. Părul meu, odată atât de bogat, negru și buclat, atârnă în fâșiuțe albe, adunând nisip.
De ce eu?
Casa îmi este pustie, un pătrat ce mă ferește de vânt, dar nu și de fierbințeala care se ridică din imensa pustietate din jur. Doar scorpionii, mișcați de oasele mele bătrâne, mă mai vizitează.
Iar noaptea visez tot felul de lucruri dintr-un trecut ce nu mi-a aparținut niciodată. Un trecut în care o fată oarecare a deschis larg fereastra și a văzut, pentru prima dată, marea. Era învolburată și lipsită de albastru, dar a chemat-o și ea i s-a supus. Și de atunci, viața acelei fete s-a schimbat pentru totdeauna.
Februarie
Casa în care tocmai am ajuns este o cameră de cămin. Camera pe care ar fi trebuit să o împart cu mama mea, dar ea a dispărut. Mereu dispare atunci când ar trebui să ia o decizie importantă în viață și, mai ales, atunci când trebuie să-și asume responsabilitatea pentru mine.
A dispărut când am rămas peste noapte la grădiniță, doar eu și educatoarea, o femeie ce mă privea compătimitor, pierdută și ea: cum trebuia să procedeze?
A dispărut când am mers în clasa I, fluturând un buchet trist de crizanteme și căutând, cu ochii speriați ai unui copil care descoperă lumea, femeia care urma să-mi fie învățătoare în mulțimea plină de flori, funde și râsete.
A dispărut la serbarea de Crăciun din clasa a V-a, când am jucat un rol important în spectacol și m-am pregătit mult pentru acesta.
A dispărut de atâtea ori, încât ar trebui să nu-mi mai pese că femeia care îmi este mamă e, de fapt, o adolescentă speriată ce fuge atunci când trebuie să stea fermă pe poziții.
Ne-am mutat recent într-un loc nou, pentru că apartamentul nostru a ars. Un apartament ce dădea spre un parc imens, plin de culoare, verdeață și copilărie. Acum, stau în singurul bloc – dacă poți numi bloc – o casă cu două etaje dintr-un sat uitat de timp de pe malul mării.
Clădirea a fost construită demult, în încercarea primăriei de a atrage turiști. Turiștii nu au mai venit, iar construcția tronează în mijlocul unui sat plin de miros de pește, babe stafidite și acre ducându-și veacul la poarta casei și certuri între stafii aflate deja cu un picior în groapă la birtul din sat.
În inima clădirii, doar o cameră este ocupată; cea în care îmi desfac bagajele și deschid larg o fereastră plină de praf.
Prima noapte e lipsită de vise, dar plină de frici, strigăte afară și pâlpâitul becului din baie. A doua noapte e plină de contemplare. A treia, de vuietul mării, care pare să se transforme după apusul soarelui într-o voce lugubră și să mă cheme, continuu.
Ceva în felul în care era scris jurnalul o neliniștea pe Irina. Părea să fi fost scris acum o mie de ani, după caligrafie, dar se vorbea despre școală, despre serbări… Ioana râdea încântată, sărind peste valuri, deloc atentă la ce făcea mama ei, așa că femeia nu a stat mult pe gânduri. A aruncat caietul în grabă la picioarele ei și l-a îngropat repede cu vârful pantofului, asigurându-se că nu se vede exact locul unde l-a ascuns. S-a grăbit să-și ia fata din apropierea mării, Ioana fiind mult prea entuziasmată de apă pentru cineva care nu știa să înoate.
– Mami, mami, uite meduzele!
– Le văd, dragă, dar trebuie să ajungem să prindem cina. Mergem?
Fata dădu afirmativ din cap, se uită în locul în care a stat Irina nu demult, dar nu a spus nimic. O fi uitat despre găselnița sa? Femeia nu a întrebat-o. Erau în întârziere.
Martie
Nu vreau să-i aud vocea, e prea stridentă, prea calmă și prea înfricoșătoare în același timp. O aud în fiecare noapte. Îmi strigă numele de parcă cele câteva silabe ar salva lumea.
Vacanța pe care a plănuit-o cu atâta migală îi era necesară, chiar dacă trebuia să meargă cu fiica ei. Ioana, cu entuziasmul ei debordant pentru orice fleac, o obosea cumplit mai des decât ar fi vrut Irina să recunoască. Semăna mult cu Doru la capitolul acesta, dar dacă soțului ei putea să-i zică să tacă din gură și să o lase în liniște o jumătate de oră măcar, să-și audă gândurile, nu putea să facă același lucru și cu fata ei – ce ar fi zis lumea?
Nici în vacanță diminețile Irinei nu erau liniștite. Ioana, care avea propriul pat în cameră, stătea cocoțată la picioarele ei, răsfoind ceva. Un miros rânced a ajuns la nările femeii și aceasta nu a putut să se mai prefacă.
– Ioana, ce, Doamne, ai adus în cameră?
Cu ochii cârpiți de somn, Irina a văzut obiectul înainte ca fiica ei să apuce să-i răspundă, iar asta a trezit-o complet.
– De unde ai… caietul? a întrebat ea, abținându-se în ultima clipă să nu zică „mizeria asta”.
Fetița o privea cu o strălucire nouă în ochi, iar acest lucru, sau mai degrabă prezența caietului nenorocit în patul ei, a făcut-o pe Irina să-și stăpânească o tresărire.
– Era sub perna mea, mami, a zis ea, continuând să-l răsfoiască. Știam că ești o magiciană și că atunci când m-am întors cu spatele l-ai făcut să se teleporteze în cameră!
Irina și-a scuturat capul, dorind să alunge senzația neplăcută ce i se aciuase în tâmple. Nu avea de condus cât era în vacanță, așa că nu și-a impus vreo limită când era vorba de numărul de pahare pe care le savura. Seara precedentă, în loc să bea doar cinci, „norma” ei obișnuită de acasă, Irina nu a mai stat să numere. Poate de asta o și durea capul atât de rău și poate că asta explica faptul că obiectul mizerabil din mâinile fiicei sale se afla acum în camera de la pensiune, nu acolo unde l-a lăsat.
– Mami, e un jurnal, a ciripit Ioana, deschizând la nimereală caietul, uite!
Și se puse pe citit pe silabe.
Aprilie
De nicăieri, a apărut mama. A venit fără să anunțe, cum face ea de obicei în escapadele ei. Doar că, de data asta, nu mă așteptam să o mai revăd.
Pare mai lipsită de griji ca niciodată, mai zâmbăreață și nu înțelege deloc câtă durere îmi provoacă. Este ca un copil care se întoarce de pe terenul de joacă, unde a lăsat prietenii pe viață, un joc neterminat, o comoară bine ascunsă, doar ca să vină acasă, unde lucrurile sunt mereu la fel, plictisitoare și cu ora de culcare clar stabilită.
Nu mă întreabă ce am făcut în tot acest timp. Știe că mă descurc, mereu am făcut-o, dar ceva în seninătatea ei mă pune pe gânduri.
În acea noapte, vocea amuțește, iar peste sat se lasă o ceață densă, care se oprește în fața geamului meu. De parcă ar fi o ființă vie, care mă privește cu singurul său ochi – o lună mult prea palidă pentru a fi adevărată.
– Hm, s-a încruntat fetița pentru prima dată de când au ajuns pe malul mării, mama aceasta e tare ciudată! Nu e așa minunată ca tine!
Și-a aruncat brațele în aer, mimând o îmbrățișare destinată Irinei. Femeia a zâmbit slab, încă cu gândul la ce a auzit mai devreme. Capul o durea groaznic și ceva o sâcâia rău de tot, dar nu-și dădea seama ce. Ioana continuă de unde a rămas.
Mai
Anii își lasă amprenta și singura constantă în viața mea e această cameră, pe care o împart ocazional cu mama. Pleacă și se întoarce, ca o umbră, fără a mai ciripi la întoarcere despre frumusețile vieții de dincolo de casă, dincolo de sat, dincolo de mare. Într-o zi, mi-a destăinuit că toate plimbările ei se învârt în jurul insuliței ce se vede în depărtare, dar nu o cred, nu o mai cred demult. Nu pleacă nicio barcă spre acel loc pustiu – o limbă de nisip, plină de pietre.
Dar mama insistă că lucruri miraculoase se întâmplă acolo și că, dacă aș asculta vocea… Îmi acopăr urechile cu palmele și încep să cânt. Cânt, ca să nu mai aud vorbăraia ei în vânt, despre lucruri care nu există, despre creaturi ce străbat mările, despre frumusețea ochilor-lună.
Refuz să trăiesc în realitatea ei.
– Ochi-lună, ce frumos! Ioana nu mai putea de încântare. Mami, o să vedem și noi ochii-lună?
– Draga mea, nu vrei să-mi faci o cafea? Așa cum facem acasă?
Fetița o privi confuză.
– Dar aparatul de aici e diferit de al nostru!
– N-are nimic, tu te duci să faci și eu te ghidez de aici!
Ioana aplaudă zgomotos.
– Bine, mami!
Irina trase caietul spre ea – la a doua atingere părea și mai dezgustător. A citit în gând restul notițelor.
Iunie
Mama a dispărut. A trecut o lună, un an, uite, se fac aproape cinci, nu le mai țin evidența, și ea nu se mai arată. Oare mama mea a fost doar un vis? O imagine pe care am păstrat-o mult timp după ce femeia a dispărut de pe fața pământului, lăsându-mă pradă minții mele bolnave?
Vocea din noapte a devenit mai tristă, mai răgușită, dar repetă, în neștire, numele meu. Mă cheamă și mi-e frică de ea; mi-e groază că într-o noapte voi ceda și voi deschide larg fereastra. Și mă voi lăsa privită de acei ochi palizi, care vin odată cu ceața, din când în când.
Iulie
Am trecut de vârsta când puteam fi luată în brațe de tineri plini de foc. Timpul a trecut peste mine ca o rafală de vânt – nici nu mi-am dat seama. Locul în care sunt, oamenii care mă înconjoară – pentru ei, sunt doar o fată bătrână și nebună într-o casă imensă, în care locuiesc doar șoarecii și stafiile. Mama a dispărut și nu mai am nicio speranță că o voi revedea vreodată.
Iar marea își întinde brațele spre mine, flămândă, de parcă în ființa mea ar exista cheia spre nemurire.
Am început să mă plimb serile pe plaja goală, aproape de apă, înainte să apună soarele. Încă mi-e frică de vocea care mă cheamă, de ochii nevăzuți care mă urmăresc uneori, de imaginile care se materializează pe ferestrele din casa mea.
Marea e o putere pe care nu vreau să o provoc. E calmă și deodată rea, furioasă, lovindu-se năpraznic de mal. Alteori e ca pâinea caldă – te îmbie să i te dăruiești. Dar eu știu mai bine – în apele adânci, de ani de zile, ceva așteaptă să mușc momeala.
August
Sunt prea slabă și nefericită. Și, mai presus decât toate, singură. Numele meu a dispărut pentru cei din jur – satul a murit, puțin câte puțin, și pentru oamenii rămași eu nu sunt decât nebuna bătrână din casa bântuită. Dar numele meu încă există în lume – pe buzele nevăzute ale vocii care mă cheamă, din nou și din nou, chiar dacă nu i-am răspuns ani la rândul.
Ceva mă face să vreau să-i răspund, acum, când din mine a rămas doar o arătare și o bucată de suflet. Ce poate să-mi ia mai mult de atât?
Restul filelor erau goale. Mintea Irinei era mai vraiște ca niciodată, dar s-a forțat să se ridice din pat și să se târască până la fotoliul de lângă cafetieră, unde o aștepta deja fiica ei cu o cană mare, aburindă.
– M-am descurcat, mami, știam eu că e un test, să vezi dacă pot să o fac singurică!
Irina și-a ridicat ochii din oglinda licorii din cană. Ioana era în culmea fericirii și ea nu avea de gând să-i taie din entuziasm cu adevărul ce ar fi fost evident pentru un copil mai mare – nici măcar nu s-a uitat în direcția fetei sale cât aceasta i-a preparat cafeaua.
După ce a băut cu sete, simțind cum cafeina începe să-i pună gândurile în ordine, Irina s-a așezat în genunchi în fața copilei și a luat-o de umeri, privind-o insistent.
– Ioana, dragă, să știi că nu putem păstra acest caiet.
– Dar de ce? protestă aceasta. E cel mai bun cadou pe care mi l-a făcut marea vreodată!
Irina se încruntă.
– Marea?
– Da, a venit spre mine și și-a întins mâinile, ținând caietul – a zis că e pentru mine și că m-a așteptat atâția ani!
Femeia și-a dat ochii peste cap, scuturând-o ușor.
– Ești deja atât de mare, și încă inventezi tot felul de povești! Unde ai găsit caietul ăsta și de ce ții așa mult la el? E un gunoi!
Fetița și-a tras nasul și s-a uitat cu determinare în ochii mamei sale, stăpânindu-și lacrimile.
– Nu inventez nimic! Și nu e gunoi!
S-a smucit și a ieșit din strânsoarea Irinei, luând-o la fugă spre ușă. Irina nu a oprit-o – psihiatrul i-a zis să nu se lase condusă de copilul ei, că ea este părintele și autoritatea, nu prietena Ioanei, iar asta era o ieșire pe care Irina a considerat-o un moft.
– Se va liniști și va veni înapoi, a zis ea, apucând cu două degete caietul și aruncându-l cât colo în șemineu, turnându-și primul pahar pe acea zi. Avea nevoie de el ca de aer.
Când s-a trezit, afară era deja întuneric, iar o lună palidă își arunca privirea prin ochiul mic al ferestrei. Buimacă, Irina a bâjbâit după telefon, dar mâna ei a lovit paharul, care s-a rostogolit pe podea cu un sunet surd. Înjurând, femeia s-a ridicat în capul oaselor, masându-și tâmplele. Era mult prea liniște și i-a luat câteva clipe să-și dea seama de ce.
Televizorul era închis, iar Ioana, nicăieri.
Ceața din capul Irinei s-a risipit instant și femeia a sărit ca arsă, căutându-și blugii aruncați pe podea și cheile de la mașină. A ignorat ușoara amețeală care a cuprins-o în clipa în care a trântit ușa de la intrare, fugind pe hol și sărind câte două trepte deodată.
În pensiune era liniște și nici fata de la recepție nu se zărea, becul cu lumină caldă de la intrare pâlpâind ușor. Aerul rece de afară a făcut-o să inspire adânc și să privească în fața ei. Strada era pustie, luminată de un singur felinar.
– Acolo e, a murmurat pentru ea Irina, luând decizia în ultima clipă să nu se urce la volan.
Cu un mers alert, aproape transformat în fugă, femeia a ajuns pe plajă, unde lumina palidă a lunii lăsa dâre argintii pe suprafața apei. Și aici era o liniște la care nu se aștepta, de parcă vântul ar fi părăsit locul în grabă.
– Ioana! strigă Irina, scrutând orizontul, văzând doar apă și nisip.
Inima îi bubuia în piept și în tâmple și abia acum începea să realizeze ce s-a întâmplat: a adormit, legănată de prietenul ei de ceva timp, băutura, și a uitat complet de copil. De Ioana, căreia îi plăcea să se bage în belele din pură curiozitate, pe care psihiatrul ei a numit-o bolnăvicioasă. „Trebuie monitorizată, doamnă,” i-a zis acesta la una dintre ședințe, „Ioana nu pare să aibă simț de autoconservare și fără alte teste, e neclar dacă asta e ceva patologic sau e doar o trăsătură specifică vârstei, dar pe care ea o are mai dezvoltată decât alți copii.”
– Ioana! a mai strigat ea o dată, sărind de-a binelea când a auzit un foșnet în spatele ei.
– Mami, nu trebuie să strigi așa, uite, sunt aici!
Irina s-a întors spre fiica ei, care s-a furișat ca o pisică, ceea ce nu-i era caracteristic – Ioana avea grația unui elefant. Un val de ușurare și recunoștință a acaparat-o pe femeie, ca în secunda următoare să simtă cum i se ridică părul la ceafă. Cu marea brusc devenită asurzitoare în spate și cu lumina lunii arătând ce era în fața ei, Irina abia se stăpâni să nu țipe.
Copila ei era udă din cap până-n picioare, șiroaie de apă cu spumă curgându-i din părul despletit. Avea rochia cândva albă sfâșiată la umeri, pe care se vedeau câteva dungi întunecate, ca urmele unor gheare. Poalele rochiei erau mânjite de ceva negru, iar genunchii Ioanei arătau de parcă fata s-ar fi târât prin sticlă spartă.
Stătea dreaptă, cu mâinile relaxate la nivelul șoldurilor, și o privea pe mama ei cu o seninătate ce o înfricoșa pe Irina.
– Ioana, dragă, ce s-a întâmplat? a bâiguit femeia, simțind cum sângele îi îngheață în vene.
Fata și-a aplecat capul într-o parte, privind-o pe Irina cu o mină naivă.
– Marea, mami, m-a chemat la ea și am venit. Ți-am zis că mă aștepta, nu?
Stăpânindu-și tremurul, femeia a făcut un pas spre fiica ei și i-a luat mâna în a sa, dar imediat i-a dat drumul, dezgustată. Era rece și lipicioasă.
– Trebuie să mergem la spital, Ioana, i-a vorbit Irina pe cel mai liniștit ton pe care-l putea imita în acea clipă. Ești rănită.
Fata a clătinat din cap.
– Mă duc la ea, mami, acolo mă simt cel mai bine.
Femeia nu înțelegea.
– Ești rănită, nu vezi? trebuie să te fac bine!
Ioana a pășit într-o parte și a ocolit-o pe mama ei, îndreptându-se spre mare.
– Ioana!
Dar fata s-a întors doar în clipa în care valurile au început să-i mănânce din picioare, făcând-o să dispară, puțin câte puțin. Irina nu se putea mișca și privea cu groază scena din fața ei.
– Mami, o să vezi, o să fie bine. Chiar și pentru tine, a adăugat ea, înainte de a se arunca în valuri, dispărând pentru totdeauna.
*
– E în stare de șoc, a spus doctorița de pe ambulanță, strângând tensiometrul. Puteți vorbi cu ea, dar după pierderea pe care a suferit-o… nu știu dacă acum e momentul.
Polițistul i-a mulțumit și s-a apropiat de femeia scoasă din mare cu o jumătate de oră în urmă. Avea părul năclăit și fuma a treia țigară, care îi tremura între degetele uscățive.
– Doamna Irina, ce s-a întâmplat? Îmi puteți spune? a încercat el să o abordeze cât mai ușor. Când a dispărut fiica dumneavoastră? Unde ați văzut-o ultima dată?
Femeia privea în gol.
– Doamna Irina?
Dar ea nu i-a răspuns. Polițistul a clătinat din cap; s-a dus să vorbească cu cei de pe ambulanță, timp în care femeia și-a terminat țigara.
La orizont, soarele începea să urce pe cer, luminând suprafața liniștită, de un verde smarald, a mării și nisipul auriu, pe care se vedeau urme de pași. Vântul șuiera un singur cuvânt.
– Irina, Irina, Irina…
Plaja fu străbătută de urletul animalic al femeii.
– A venit și după mine!