facebook

Mașina roșie de Dan Covaci

   Ieșisem din schimbul doi. M-am dus la Profi să îmi iau o felie de pizza și o fanta. Cerul era ca tărtăcuța masculilor sextagenari care își pun funingine în zăpada capului și le iese indigo. Funniest shit.

 Stăteam pe-o bordură, făceam trotuarul, oi fi fost într-o campanie electorală. Un tip a venit la mine să mă întrebe dacă am o țigară, i-am dat una. A fost un musafir, l-am servit cu o felie de pizza, un ecler, o măslină, cognac și un rulou cu șuncă. Am pus puțină muzică, i-am pus apă minerală într-un pahar cu talpă, salată de boeuf, etc. Man, îs un om sociabil. Avea vorba de vulpe, ochi ageri, ca de pistolar, îmi țineam telefonul cu dinții. Oricum, mereu m-am înțeles cu ăștia, nu știu de ce, dar eu mă înțeleg cu oricine. Țin minte că ieșeam de la liceu, eram clasa a XI-a, și în drumul spre casă, eu și pletele mele treceam pe lângă un bar de ăla de a X-a speță. Clădire frumoasă, conică și înaltă, între două străzi, poartă hainele unui bar în care Beethoven și-ar fi băut țapul de bere. Mă rog, de atunci nu l-a mai renovat nimeni, dar totuși are farmec. Ta-da-da-dam! Ta-da-da-da-am! Mă strigase din urmă un obișnuit al barului, bănuiesc. Stătea pe treptele de la intrare, erau vreo șase pași ascendenți, până la culmile dealurilor lui Bacus, sau Dionis. Grecia și Roma cred că erau colegi de bancă. Mi-a zis: „Băăi!” Strident și apăsat. Ce să mai? Astăzi mă bat. Vrei scandal? Îți dau eu scandal de nu-l poți duce; vorba lui Vadim Tudor. Să știți că are niște poezii chiar okay. Bețivul se arăta a fi un om înalt, „caricaturesc”, arăta ca Goofy din Mickey Mouse. Brunet, ciocolatiu, cu barbă, păr sârmos. Avea niște ochi goi la mijloc, triști și nervoși la extremități, cam ca toți oropsiții, așa-i au și câinii de pe stradă.

 –Îmi place stilul tău, (mă gândeam că are alte intenții cu mine, nu ar fi prima dată când se dă un bărbat la mine) să știi că și eu eram așa.

 M-am uitat la el, avea o geacă gri de fâș, pantaloni de poliester albastru lucios, pantofi de lac, șosete în dungi roșii și negre. La gât avea o cravată neagră cu Goofy jucând baschet. Nu arată ca mine, dar l-am crezut. M-a întrebat dacă vreau o țigară. Chiar voiam una, atunci nu aveam nici un leu, deci no means to buy one. A fost o întrebare picată din cer. M-am așezat pe o treaptă, și omul meu a dat drumul la vorbă. Mi-a spus că locuiește vis-a-vis, că i-a murit mama anul ăsta, că el era un baschetbalist cunoscut, dar s-a accidentat, apoi societatea baschetbalistă l-a renegat. După ce m-a văzut că fumasem cinci țigări deja, s-a confesat că, la rându-i, e un împătimit al tutunului; are și o pipă, deci e rafinat și alea, avea o nevastă… A șasea țigară pe care mi-o dă. De fiecare dată când scoate una din pachet își linge degetele ca să se lipească filtrul de vârful lor, astfel s-o scoată mai ușor. Mi-a fost scârbă prima și ultima dată. Între astea două eram la același nivel cu el, eram o oglindă a lui,  purtam și eu o cravată cu Goofy jucând baschet. Tăceam și mă dedicam lui. Îs plin de empatie, le dau voie să mi se confeseze, toți vor să fie ascultați. Eu nu judec și nici nu sar la concluzii. Ce mă interesează pe mine faptul că nu sună plauzibilă mărturia ta, sau că e plină de umbre, ca cele cincizeci de umbre ale lui Grey? Nu mă interesează că nu îmi spui. Vrei să te mintă cineva, ca să te minți că tu ai dreptate, tu ai procedat corect. Amândoi știm adevărul și asta mă lasă rece. E un joc, un alt joc de-al oamenilor.

Pentru mine viața e absurdă, plicticoasă. Lucrez într-un fast-food. Am văzut oameni „at their lowest point”, am văzut disperare și sărăcie, compromis, crimă, muncă în folosul comunității. Și toate îs atât de plictisitoare! Vreau să sar dintr-un avion fără parașută, de două ori ! Evenimentele îngrădite mă omoară, mă simt ca un șoarece de laborator într-un labirint. Totul e controlat în viețile simple. Controlat și limitat pentru că nu îți permiți altceva. Ce rămâne, ce e ieftin, milă a providenței, o milostenie, second hand. Second hand life, second hand experience, asta-i ce am, asta-i viața simplă.

  Voiam altceva, aveam sindromul omului sătul, fiecare îmbucătură din ce aveam în farfurie îmi făcea rău. Voiam să i-o dau in cap celui care mi-a servit farfuria asta de carton plină cu mici de la Kaufland.

Ce-i drept, omul părea să se descurce, nu îmi părea un om stupid, găinar, linge blide, kutya fasz. Eu aveam nevoie să scap de stenahorie. Săream dintr-un tren în mișcare dacă era nevoie, îmi era indiferent dacă era stupid sau nu. Seara îmi  mai luam motorul și mergeam pe șina de tren, voiam să aud, când tranversam un pod,ciaca-ciacaul trenului,strigătul de panică al unei matahale aflată în fața neputinței sale. Un bizon de metal care știe că din cauza constituției sale e pe cale să îți facă rău. Era adrenalină, era ceva care te face să simți că ești în viață și că nu e plictisitor. M-am plictisit și de asta, mai săream noaptea în Someș, dar m-am lăsat,destul de repede. Apa e necurată, aveam un gust amar, după, de zici că aveam treizeci și cinci de monede de 10 bani in gură, date ca rest la un bar boschetăresc. Noi îi zicem ,,boski-bar”.

–Tu știi ce ușor se fură o mașină?

–Ia nu zău!

 ,,Așa a început incursiunea mea în lumea mafiotă.” Sau alt titlu de film: ,,Așa am cunoscut-o pe mama voastră….de nesuferiți ce sunteți că numai idile și utopie aveți în cap.” Foarte bune ambele filme, regizorul pare că se uită drept în sufletul societății, cu niște ochi ca a lui Jean Paul Sartre.

Îmi povestea că el aduce mașini din Anglia, și că e mult mai mare organizația asta de furat mașini. Is unii care le iau ca sa le dezmembreze, ăștea-s ,,găinarii”. Alții se ocupă doar cu mașini ieftine, și le vând în târguri sau pe OLX. „Proprietarul nu mi-a dat fiscalul pentru că, eu îi făcusem o lucrare, și nu a avut bani să mă plătească, pe mine și pe meșterii mei, așa că mi-a dat mașina asta ca și garanție că îmi aduce banii,” sau mai știu eu ce.

 El se ocupa cu mașinile la comandă, el doar făcea muncă de teren. De acte și restul se ocupau cei de la,, birou,” ca să zic așa.

M-am arătat interesat, el s-a arătat interesat de interesul meu. E o oportunitate pe care nu mai vreau s-o ratez pentru că simt cine știe ce instanță morală în sufletul meu, că am un loc în rai, cum s-ar zice, care mă face să nu recurg la Onlyfans chatting pentru că îs unii ciudați cărora li se scoală când văd o gravidă, ceea ce e greșit. Puteam să fac grămezi de bani. Am un talent la vânzări, deși nu mi-a plăcut să-l folosesc niciodată. Corectitudine și ,,oamenii au dreptul să știe adevărul, să aleagă singuri”.,, Manipularea e greșită.” Ce să-ți povestesc? 

 –E bine să mai ai unu cu tine, în caz de orice.

 Mi-a zis ,, în caz de orice” cu o culoare de roșu aprins in obraji, ochii lui albaștri, a unui cap blond tuns highfade, se făcură ca de gheață. Era un englez acum,din cap până-n picioare. Tip solid cu acel compleul nelipsit, și sneakerșii ăia care, pentru mine, nu se potrivesc la nimic. Îs prea mari și colorați. Strică orice outfit.

 Mi-a plăcut tensiunea din ,, in caz de orice”, m-a revigorat, zici că am băut 3 energizante. Creierul mi-a dat o frântură de sentiment dintr-un trecut, nu prea îndepărtat, când luptam în cușcă. Nu m-au ținut mult, cică nu aveam o atitudine sportivă. Nu m-am dus pentru sport, m-am dus că am vrut să bat niște tipi fără să dau de vreun caz penal. Idioții, se cred bărbați! Ce e și cu bărbăția asta ? Etichete date de societate, atât de vagi și pline de ceață că nu înseamnă nimic, doar ele pentru ele însele. Îs niște pești care înoată cu burta-n sus.

Mi-a mai cerut o țigară, de data asta mi-am lins degetele înainte s-o scot din pachet.

–Ce e neînregulă cu tine ? Dă-mi alta, nu-mi trebuiesc balele tale.

M-am trezit, așa cum se trezește un somnambul. Am multe momente automate, creierul îmi zice că nu mai are nevoie de consimțământul meu pentru a întreprinde o acțiune. Cine știe ce am mai făcut și nu mi-am dat seama? Sincer acuma, nu e o întrebare retorică. Aud tot felul de povești de la cei care au fost prezenți. Poate așa se explică de ce mă încearcă un nod în gât când sunt într-un magazin și sună alarma. Mă gândesc că poate am furat ceva, fără să îmi dau seama.

  Se făcuse ora 1, am luat amândoi un taxi până la zona rezidențială a orașului. Taximetristul era o gură spartă, ne credea ceva bogați dintr-o țară săracă. L-a văzut pe englez, eu tot plete aveam și un bun tricou cu ,,Sex pistols”, mi-am pus, de curând, un cercel în nas. Ne zicea bancuri, și că știe câteva fete, dacă vrem să ne distrăm. Când văd lingăi mă feresc de ei. Is hiene, cârtițe slinoase. Cele mai rele ființe de pe pământ. Mi ciudă când folosesc dihotomia bun/rău; cuvinte goale care sunt autosuficiente. Aș vrea să îi dau un pumn în gât de fiecare dată când îi văd râtul că se întoarce să se hlizească la mine. Aș înjura, dar nu am nici un respect pentru așa ceva. Nici să beau nu mai vreau. Sunt mort. Abia aștept să se întâmple ceva. Simt adrenalina de parcă ar fi un parfum de femeie, mă ascute, și îmi place. Mă simt un animal.

Am coborât cu o stradă mai în jos. Englezul era rece, o zi la serviciu lângă un stagiar. Îmi dă să fac lucruri simple. Nu îl aud, îmi bate inima în cutia craniană. E un concert în capul meu, timpanele dau să iasă din casa aia a groazei în care cântă Ozzy Osbourne. Simt că trăiesc! Deși mi se pare totul simplu, ușor. Sunt stupid că mă las excitat de ceva ce poate fi atât de benign.

 Casa tipului era o fortăreață, un palat al opulenței, era o burtă plină. Nu știu dacă există rafinament într-o burtă plină, sau doar snobism. Nu am avut parte de atâta lux niciodată. Zici că era un templu grecesc, stâlpi de marmură, gazon fals, deși suntem într-o zonă de câmpie, nu-i văd rostul. Grilaj de fier,, făcut frumos, cu dichis, șefu’, ca porțile cimitirelor”. O fi snobism până la urmă, sau încredere oarbă în decența comună.,, Oameni cu frica lui Dumnezeu, cum să fure ei din munca mea cinstită?” Necunoscătorii ar zice că îs oameni crescuți,,afară”. Ei fură mult mai mult; când bogăția e mare, sărăcie e și mai și. Lăsați-mă, vă rog, cu astea, numai utopie aveți în cap! Delirul foamei.

 În curte erau înșirate o treime din mașinile ,,Țiriac Collection, ” nu am venit după un Ferrari California, nici după un Bentley. Noi furăm la comandă. Am venit după un Mercedes 300SE din 1963, culoare roșie, ca orice Dacie frumoasă. Mai lipsea blonda, din păcate am doar un blond, cu un obiect lung și ascuțit, un fel de cheie mai mare… Aoleoo!

–O să te învăț și pe tine să faci asta, acuma nu am vreme. E mai complicat decât pare.

–Da, ce-i așa greu ?

–Taci odată!

Aproape că s-a răstit la mine.

–Tu ai probleme cu nervii, prietenaș.

Clinchetul ăla stupid polua liniștea serii, suna de parcă un șoarece a găsit o bucată de pâine uscată, sau niște piulițe au căzut pe gresia de la bucătărie din cauză că tu nu i-ai ținut lanterna lui taică-tu cum trebuia, deșii ți-a zis s-o ții așa, nu așa, sau încolo, pămpălău ce ești! Am devenit puțin impersonal. Îmi cer scuze.

–Mă duc să mă piș.

–Nu, nu ai voie să te piși, pișă-te pe tine!

–Mai bine mă piș pe capul ăla al tău, că nu se vede diferența.

Cerul s-a aprins, sau cel puțin perimetrul casei. Se făcuse lumină, o lumină albastră, de extratereștrii sau de bogătași. Am vrut să îi fac o remarcă răutăcioasă englezului, să-i zic că acum o să nimerească gaura, dar nu am putut. Văzusem un munte de om venind înspre noi. Se întâmplase într-o fracțiune de secundă. I-am sărit la gât. Iarăși Ozzy Osbourne îmi era în cap. Sângele îmi pompa în vene cu o viteză de zece ori mai mare. Mă desprinsesem de sol timp de două minute, așa am simțit. Un bolovan mi-a izbit tâmpla. Ozzy de ce taci?  Era un țiuit, nu mai era nici un ritm. Eram pe jos, și muntele deasupra. De ce mă aflu mereu în situații de astea? De ce taci, spune-mi ceva! Ești mut ?! Nu am putut sa articulez nimic, doar un gâgâit. În puseurile de adrenalină simțeam iarăși parfumul de femeie, că sunt un animal. L-am mușcat de mână. Un urlet de gigant a speriat liniștea nopții, îl speriase și pe englez, cred. Stau de o oră aici, cred că s-a dus deja. Iarăși nu aud nimic, nu mai pot să gândesc. Ozzy iar cântă! De data asta îi bag degetele în ochii. Îl fac reclamă la Căpitan Morgan. Morții lui de brută mută, burtă mută, burtă multă! De data asta chiar că nu mai aud nimic, îs fără speranță, mor. Ochii îmi sar din orbite, îs ca două cepe. Cercelul din nara stângă, o lovitură de bici puternică, dată de un văcar bine hrănit, mi l-a mutat în partea dreaptă. Îs amorțit, nu mai văd, nu mai aud. Și-a pus cele două sute de kilograme pe pieptul meu, și mă strânge de gât. Aerul nu are pe unde să iasă, sper să trag un pârț, ceva. Nu se mai poate, nu mai simt că trăiesc. Aș privi în zare daca aș avea cu ce. Englezul i-a stins luminile cu un stingător de mașină. Văzusem o cometă care s-a spart într-un Himalaya de România. Am vrut să îi dau câteva picioare. Englezul m-a luat de acolo, așa cum iei o haină de pe balcon când vezi că se apropie ploaia.

Am tăcut tot drumul, auzeam doar sunetul mașinii, cârâitul arcurilor și cum bubuie motorul. Nici nu cred că e așa mare, 1.6 maxim. Am dat drumul la radio. E fătuța aia din Moldova care mâțâie despre cât de greu îi e. L-am oprit, am aprins o țigară, a vrut și englezul una. Mi-am lins degetele. S-a enervat, am început să râd cu gura larg deschisă, mă înțepa coșul pieptului, și din nas îmi țâșnea sânge, eu râdeam…

 – Tâmpitule, murdărești mașina.

  De atunci eu și englezul eram de nedespărțit. M-a dus prin toată Europa. La început eram surprins că nu este doar despre mașini, dar aia e. Am bani în sfârșit. Nu mai simt foame sau plictis, dar tot simt un gol. Presupun că mereu o să-ți lipsească ceva. Măcar cei de lângă mine îs mai mulțumiți, par să mă respecte. Familie, alt nume de pește cu burta la soare.Îs alți oameni pe care îi cunoști, cu viețile lor și viciile lor. Vă leagă sângele și un nume, în rest banul vorbește. Când nu aveam un leu soră-mea nici nu vorbea cu mine. Mă simt, totuși, okay, să zic așa. E mai bine golul ăsta decât golul din stomac. Te obișnuiești cu orice, mai puțin cu foamea.

 Trecuse doi ani, eram într-un apartament din Spania. Blondul era dezbrăcat în sufragerie, acum arată ca un spaniol, cu buzz cut, cercei in urechi și tatuaje. Stătea pe o canapea, o mulatră stătea la picioarele lui. Eu nu prea iubesc prostituatele, urăsc să știu că alți bărbați au fost acolo unde urmează să fiu. Nu pot să le sărut sânii, nu le las să mă sărute. Doar sloppy toppy. Îs un ciudat la partea asta. Câteodată mă gândesc cum aș proceda dacă aș afla că iubita mea m-a  înșelat cu un tip, să zic, ani de-a rândul, și eu aș afla abia astăzi. Ugh!

 Mă plimb prin apartamentul ăsta, beach loft, sau cum i se mai zice? Aș fi vrut să ajung aici altfel, dar hei! Contează că am ajuns. Îmi place mult să mă trezesc cu miros de portocale, cu limba asta lălăită și focoasă în urechi, cu marea în nas și în privire. Spania e oglinda cerului: albastru și galben de ambele părți ale Ecuatorului.

–Auzi, Paul? Du-te și du-le tu banii.

–Bine, bine, Tony Montana!

–Hei! Say hello to my little friend!

Crede că știe să îl imite pe Al Pacino. Secretul stă să zici ” Imma tell you somethin’ ” repede și răgușit, ca să te calibrezi. El doar strigă. Pacino pare a fi un neuro divergent, e all over the place. Astea îmi erau gândurile în timp ce duceam geanta de plajă plină cu bani oamenilor care mă așteaptă în partea de sud a Barcelonei. Eram pe motor, mai făceam câte un wheelie. Aud heavy metal de fiecare dată când îs pe motor. Din cauza asta îl iau ori de câte ori am ocazia. E un shot, îți pune sângele în mișcare. Vreau să accelerez continuu, urăsc semnele care îți spun ,,stop,” să nu-ți zic de oamenii care îmi spun cuvântul ăsta.

  Întâlnirea e pe o străduță, în spatele unor blocuri. Motorul meu tuna când am trecut prin gang. So much for being inconspicuous. Și ei aveau o mașină roșie—ha! roșie ca orice Dacie—deci tot acolo e. Mă rog, astea le vezi în filme, e normal să vezi așa ceva, chiar dacă nu e, închizi ochii și mergi mai departe, nu vrei să pățești ceva. Nu am simțit nimic, nici tensiune, nici heavy metal. I-aș mușca de ureche pe ăștea doi care arată ca șef Scărlătescu, doar să aud oleacă muzica aia nebună. Pitbull it’s a go to look aici, în Barcelona. În Belgia toți arată ca Vance Joy. Îs numai trei oameni pe tot mapamondul.

–Hey, misters world wide, nice wheels!

–They are stock, what do you mean?

–Nevermind. I meant to say I have a foot fetish.

Le-am dat geanta de plajă, motorul meu suna la unison cu sirena de poliție care se apropia.

–Well, that’s my signal.

  Drumul înspre casă era lin. Roțile molestau asfaltul spaniol. Pluteam ca o barcă limitată la viteza de 200 km/h. Abia atunci sunt împăcat, când aud că e forțată la maxim, că nu mai poate. Limita, asta vreau s-o știu, limita fiecăruia. Tu cât de departe poți merge?

M-am oprit să mănânc ceva. Acum doi ani nu îmi permiteam luxul ăsta. Mâncam doar acasă, cartofi prăjiți și ouă. Acum mănânc ceea ce nu știam că există. Îmi place să stau, să reflectez la asta, mai ales aici și acum, pe o bancă în fața unei rulote street food, la un taco, uitându-mă la mare și la cerul ăsta albastru-violet. I-am luat și blondului un cartof spaniol, pentru că mi drag. Un gest fratern, că mna! am crescut cu frați.

  Ora 22 m-a prins pe balcon. Blondul era cu prostituatele lui la un cartof spaniol. Eu fumam o țigară. ” Imma tell you somethin’ this city is mine! Est to West, South Pole to North Pole, get that ?! I have more money than I can count, and I can count up to 10, even 20. Fuck this, even 30 on a good day! Get that? Imma tell you somethin’…”

 Văzusem mașina roșie, pe la sfârșitul reprezentației. Nu-i a bună, nu coboară nimeni din ea.

 –Blondule, cred că barosanii din Anglia tocmai ne-au concediat.

–De ce spui asta?

–Mașina șefilor Scărlătescu e parcată jos.

–Stinge becurile, o să vină cu niște amortizoare.

Frate! În sfârșit, muzică bună.

Mi s-a rupt filmul. Primul șef , era pe jos, fără o ureche. M-am retras pe balcon, aveam sânge la gură. Auzeam un solo de tobe puternic. Trebuie să mă mișc, l-am văzut pe al doilea șef că se îndreaptă spre camera blondului. El nu are sânge pentru așa ceva. Nu mai puteam de nerăbdare, am numărat până la trei, cinci, zece, douăzeci. Suficient timp, nu mai pot. Am dat să intru. Ochii lui se uitau la mine, am văzut trădare, rânjeau. Ochi goi, triști și nervoși la extremități, așa-i au și câinii de pe stradă. Mi-a izbit tâmpla cu tocul pistolului. Fără efect. Mi-am lovit țeasta cu ambii pumni, ca un strigăt de luptă, un semn de dominanță. ,,Te omor!”, i-am zis în glasul pe care nu-l înțelege. I-am dat un cap în gură. Mi s-a rupt filmul. La final râdeam, râdeam tare. Păsările zburau în altă direcție, pereții tremurau,erau roșii, roșii ca și cele trei cadavre, făcute LEGO, din porbagajul unei mașini roșii . Mă simt bine, acum știu limita blondului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *