Mexic

– Nu te uita în urmă. E un bărbat care ne urmărește, șoptesc eu, strângând-o de mână.

– Nick, mi-e frică! În ce ne-am băgat? bâiguie Jane, cu apa șiroind  pe borurile pălăriei bărbătești pe care o poartă.

Strâng cu putere mânerul genții încăpătoare de piele în care am o mică avere. A mers mult prea ușor la bancă, parcă prea ușor. Vărul lui Jane, șeful pazei băncii, mi-a  făcut rost de mulajul după cheile de la biroul directorului. Tot el s-a ocupat și de camerele video. Iar în deschiderea seifurilor eu sunt maestrul. Acolo-și ținea directorul banii, departe de ochii nevestei. Jane a ținut să meargă și ea, o incită grozav aventura. Ne-am îmbrăcat amândoi bărbătește, pentru a fi mai greu de găsit în căutarea ce va urma. Am intrat, am deschis repede seiful, am aruncat banii în geantă și am ieșit din birou, pe scara de serviciu. Jos era Jane, am plecat amândoi. Acum însă, un tip înalt, cu pălărie, se furișează pe urmele noastre.

– Stai liniștită, rezolv eu, încerc  să o liniștesc, iar vocea-mi e sigură ca o investiție în criptomonede.

Străzile New-York-ului, slab luminate în miez de noapte, sunt mitraliate acum de o ploaie diluviană. Sunt ud până sub piele, iar în plus, pe spinarea-mi costelivă îmi șiroiește acum o transpirație rece. Nu e de la frică. Mă oftic că am fost slab și am băgat-o pe Jane în asta. Ea e iubita mea de săptămâna asta și țin la ea. Când te joci însă de-a spartul seifurilor e foarte posibil să ai probleme. Eu sunt obișnuit cu asta, ea, nu. E târziu însă pentru regrete acum și oricum știa în ce se bagă. O strâng de mâna înmănușată și grăbesc pasul. Cunosc cartierul ca pe propriul buzunar.

Aproape de intersecția dintre 5th și 17 th Avenue e un bar “ Two hookers”. Merg des acolo. Poate prea des. Și nu numai la bar, ci și în camerele de la etaj, unde încerc să îmi tratez, cum pot eu mai bine, dependența de sex. Ușa din placaj murdar din spatele barului e cea pe care mă strecor des, în diminețile mohorâte.

Acum, ne năpustim amândoi în bar, prin ușile batante ce se deschid de obicei foarte lent. Mike, barmanul , îmi zâmbește, dar îmi pun degetul la gură ca să îi opresc orice dovadă de prețuire. Știu, mă iubește, mereu îi las bacșișuri dolofane, dar nu e timp de discuții acum. Ocolesc barul de un bej îndoielnic și fug către ușa din spate, trăgând-o pe Jane după mine. Preț de o secundă zăresc  în vitrina barului o pălărie care năvălește pe ușă în urma noastră. Trag în fugă o masă în coridorul îngust ce duce în spate și fug mai departe. Ies năvalnic pe ușa familiară din spate, iar Jane gâfâie din ce în ce mai tare. Și eu.

– Haide, mai e un pic, șoptesc eu și o trag pe Jane după mine, aproape cu brutalitate.

Alergăm în zig-zag pe marginile străzii acum, printre mașinile parcate alandala. Mașina mea e parcată la vreo 500 de metri mai încolo. Geanta devine tot mai grea, iar Jane s-a agățat și ea de trenciul meu larg.

– Fugi, hai, încă puțin, o îmbărbătez pe Jane, care respiră din ce în ce mai greu. “Ahhh, și i-am zis să nu mai fumeze” gândesc și mă mir de-un astfel de gând.

Gonim  amândoi cât putem, cocoșați printre mașini , dar tipul cu pălărie se apropie tot mai mult. Un pocnet de pistol se aude deodată. Și apoi o voce de stentor:

– Stai, stai că trag! Rămâneți pe loc și ieșiți la lumină cu mâinile la ceafă!

Tipul trăsese deja în aer  (oare chiar trăsese în aer?) înainte să someze, e clar că nu e loc de glumă. Îi fac semn lui Jane să iasă către mijlocul străzii. Las geanta cu bani lângă roata unei mașini și ies cu mâinile sus. Lumina unei lanterne îmi violează retina și cred că aceeași senzație o are și Jane. Sau poate că la ea e mai plăcut.

– Sunt sergentul Carter, aud vocea huidumei cu pălărie. Pfff, cine dracu sunteți voi? Nu semănați cu ăia doi de-i caut. Și de ce fugiți așa, că mi-ați scos sufletul! Au evadat doi criminali de la Sing – Sing. Credeam că voi sunteți și chiar dădeam lovitura dacă vă înhățam.

Îi impinge cu tocul pistolului pălăria de pe cap lui Jane. Părul ei inelat se revarsă peste trenciul pe care apa curge șiroaie. Pălăria ei se rostogolește pe caldarâm, până lângă o rigolă de canalizare aproape blocată de șuvoaiele de ploaie.

 –  Și tu de ce te îmbraci ca un bărbat?  se răstește el la Jane.

Dă apoi a lehamite din mâini, se întoarce pe călcâie înjurând amarnic printre dinți. Rămânem  amândoi cu mâinile ridicate în mijlocul străzii. Sergentul dă colțul străzii tot agitându-și mâinile ca niște lopeți.

Ne uităm câteva secunde unul la altul și izbucnim în râs, arâtându-ne cu degetul.

Mă aplec să ridic pălăria. Jane se apleacă și ea. În acel moment, aud o pocnitură surdă și o văd pe Jane contorsionându-se și căzând la pământ.

Simt o bucată de carne caldă pe obrazul drept. Tresar, o arunc repede cu mâna. După consistență, cred că era o bucată de creier. Văd cum sângele îi curge pe rigola de canalizare. Urlu de groază și mă arunc pe burtă în apă.

Mă târăsc, încerc să mă ascund după mașinile parcate. Gloanțele clipocesc în jurul meu. E o pușcă automată, iar rafalele ei sunt mai rele decât rafalele ploii. Dacă nu aș vedea scânteile gloanțelor la contactul cu caldarâmul și craniul trepanat al lui Jane aș crede că sunt martorul unui joc de calculator.

Simt o arsură în antebraț.  M-au atins și pe mine. Îmi pipăi mâna, sângerez, dar simt că nu o să mor din asta. Mă uit în spate, unde trupul lui Jane a rămas întins pe caldarâm. Urlu iar de durere și de furie, nu așa trebuiau să meargă lucrurile. Mă strecor târâș printre mașini și mă uit în locul unde lăsasem banii. Geanta a dispărut, dar numai de ea nu îmi pasă acum.

Mai aștept câteva secunde pe burtă. Cred c-a plecat pușcașul. A luat geanta și-a plecat. Apa mi-a pătruns până în măduva ultimului metatarsian. Mă ridic întâi în genunchi, apoi în picioare și aplecat, ajung până la mașină. Deschid repede portiere, îmi arunc pălăria și trenciul pe bancheta din spate și demarez în trombă.

Stoluri de gânduri negre, ca niște ciori croncănitoare îmi invadează capul. Imaginea lui Jane râzând și apoi imediat moartă în ploaia rece nu îmi iese din minte.

“ Mă dusesem la pont: Samuel Cross, directorul băncii Imperial, își ține banii în seiful din birou. Aflasem asta de la Alejandro, șeful pazei băncii, vărul lui Jane. Cu seiful m-am descurcat repede, sunt expert în asta. Înăuntru erau cam 800 de mii de “coco”, atent ambalate, în teancuri de câte 10000. Trebuia să mă întâlnesc apoi să îi impart fifty- fifty cu Alejandro. M-am gândit că e prea mare partea lui. Așa că am pus repede cam trei sferturi în geantă și am lăsat restul într-o pungă de plastic în ghena de gunoi de lângă scara de serviciu. Urma să mă întorc să îi iau mai târziu. Era șansa mea de a evada către o lume mai bună, mă săturasem de mici găinării. Jane mă aștepta jos, a vrut ea neapărat să îmi țină spatele. Și apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat.“

Ajung la micul meu apartament de pe 11^th Avenue. Descui, intru, mă descalț, îmi arunc toate hainele de pe mine. Las urme de apă în toată casa. Dau drumul la apa caldă.  Pe antebrațul stâng am o zgârietură de glonț care nu sângerează prea tare. O să mă bandajez după ce mă spăl.

Dau drumul la apă în cada mea mică și o clătesc un pic. Cred că ieri mi-am spălat adidașii acolo și au rămas câteva dâre de noroi drept ornament. Fac un pas în cadă și mă bucur că pot simți încă apa caldă pe trupul slab și înfrigurat. Era să nu o mai simt. Îmi spăl rana cu grijă și încerc să mă încălzesc sub jetul fierbinte pe care mi-l plimb pe pieptul costeliv și pe spate.

Deodată, aud zgomote în living, parcă s-a spart un pahar. Ciudat, am încuiat ușa, ce s-o fi întâmplat? Opresc dușul, văd clanța ușii cum se mișcă și nu mai stau pe gânduri.  Smulg perdeaua de la cadă și mă arunc orbește peste cel care tocmai a intrat peste mine. Încerc să îl lovesc în plex, dar dau orbește și par că sunt prea mic pentru un război atât de mare.

Mă lupt cum pot cu cel care năvălise peste mine. Îl simt sub perdea, e mare și solid. Îi încolăcesc mîinile în jurul gâtului și încerc să îl sufoc cu perdeaua de baie. El se învârtește cu mine în cârcă în mijlocul băii. O dâră de sânge de la antebrațul rănit colorează albul murdar al perdelei.

Când cred că am ceva sorți de izbândă, primesc din spate un pumn în ficat, care mă lasă fără aer. Mă prăbușesc chircit la pământ, gol și plin de sânge.

Nu era doar unul, ci doi intruși intraseră în casa mea. Samuel, directorul băncii și Alejandro, șeful pazei, mă privesc de sus. Alejandro se șterge de sânge. Cu el mă luptasem, se pare că reușisem să îi sparg buza de sus.

Samuel îmi aruncă un prosop uscat, de un alb îndoielnic. Nici nu mai știam că mai am unul.

– Nu ești o apariție prea sexy, acoperă-te, îmi zice Samuel printre dinții.

Îmi leg prosopul în jurul coapselor și încerc să mă ridic, clătinându-mă.

Alejandro își pune mâna uriașă pe mine și aproape că îmi smulge brațul, trăgându-mă în living. Bicepșii umflați îi joacă sub tricoul mulat. E clar, nu aș fi avut nicio șansă în lupta cu el. Mustața uriașă îi tremură ca o coadă de rândunică.

Pe Samuel îl știu de când cerusem audiența pentru credit. Era un pretext pentru a studia biroul și căile de acces. Samuel e îmbrăcat la patru ace și acum și burta-i uriașă prea generoasă îi tresaltă la fiecare pas. Ține în mână un pistol, un Colt 45 se pare, pe care îl agită în toate direcțiile.

Alejandro trage un scaun de la masă și mă împinge în el. Îmi strâng prosopul în jurul taliei, pudibond. Samuel îndreaptă pistolul spre mine și urlă:

-Pe cine crezi tu că fraierești, scârnăvie? Înțeleg să furi, am stabilit deja chestia asta cu Alejandro, dar unde e restul de bani? Credeai că nu o să ne prindem, că o să scapi așa ușor? Ce dracu’, mă, vrei să furi de la hoți?

Râde gros și strungăreața aia mare îmi dă fiori. Încerc să mă reculeg, respir adânc și spun:

-Boss, nu am știut că sunteți pe mână, că ești băgat și tu în treaba asta. Eu aranjasem cinstit lovitura cu Alejandro. Recunosc, pe el am vrut să-l trag în piept. Nu-nțeleg de ce ați înscenat toată tevatura asta, chiar nu-nțeleg! Și de ce ați omorât-o pe Jane? De ce? Ea nu avea vreo vină, eu am făcut tot planul!

Îl văd pe Alejandro că înghite în sec, mustața îi tremură iar necontrolat:

-Pe tine am vrut să te omor, nemernicule, dar ea s-a aplecat după nenorocita aia de pălărie chiar când nu trebuia. Ahhh, țineam la fata asta, dar asta-i soarta, nu e timp de lacrimi acum.  Într-un fel e mai bine, te am pe tine viu și o să îmi zici unde ai mătrășit restul de bani.

Vrea să pară de stâncă, dar o lacrimă i se prelinge discret din colțul ochiului stâng. Alejandro continuă, probabil să-și mascheze emoția:

-Man, ești un terminat, ai îmbătrânit degeaba în branșa spărgătorilor. Cum dracu să-ți iei gagica la o astfel de treabă? Ce, te duceai la o plimbare în parc? Ești distrus, man, îmi pare rău că te-am băgat în combinație. Oricum, după ce-mi recuperez banii, te rezolv și pe tine.

Samuel se plimbă în lungul și-n latul livingului, cu pistolul în mână:

-Alejandro, n-avem timp de filosofii acum. Leagă-l! Și pune-i și un scotch lat pe gura aia spurcată. Într-o oră jumate pleacă avionul și trebuie să mergem să recuperăm și banii.

Sam mă amenință permanent cu pistolul, iar mișcările lui sunt foarte agitate. Îi tremură mâinile foarte tare. Poate că s-a drogat, poate că e doar de la adrenalina dată de pistol.

Mă îmbrac repede, sub supravegherea lui Samuel. Apoi, Alejandro îmi leagă mâinile strâns la spate cu o sfoară din cutia mea de scule. Mult prea strâns. Și-mi aplică și un scotch albastru, lat, de tâmplărie peste fața-mi nerasă de trei zile.

Suntem toți trei în picioare. Samuel stă în fața mea, cu ochii ăia de pește mort înecați în osânză. Rânjește și îmi spune sacadat, aruncând scuipat prin strungăreața mult prea largă:

–  Ai întrebat mai devreme de ce am făcut asta. Nu o să te las nedumerit, oricum facem curățenie după ce ne dai banii. Banii ăștia sunt adunați în timp din conturile băncii. În ani de zile, o mie de dolari după alta, la fiecare bilanț lunar, puțin câte puțin, să nu bată la ochi. Acum a venit timpul să plec cu prada. Mâine începe conferința mondială a directorilor marilor bănci, la Guadalajara. E programată de mult. Dar eu și Alejandro vom rămâne acolo. Voi fi sărac, jefuit și nenorocit în mintea nevesti-mii, Consuela. Dar, în realitate, vom fi bogați și împreună.

Samuel se întoarce și îi aruncă o privire lubrică lui Alejandro. Nu știu dacă el s-a înfiorat, dar mie mi s-a făcut pielea de găină la mărturisirea asta. Nu neapărat de plăcere.

–  Gata, hai, du-ne la bani, suntem în întârziere, spune Samuel, ca trezit din reverie.

Samuel iese primul din încăpere. Alejandro mă impinge cu pistolul și-mi face semn să îl urmez. Mă ridic, ies, iar Alejandro încheie cortegiul. Afară plouă la fel de tare, parcă e programat Diluviul. Alergăm toți către Dodge-ul  lui Samuel. Se pare că în noaptea asta sunt blestemat să stau permanent ud. Sper să mai rămân și viu.

Mintea îmi lucrează febril. Dacă refuz acum să îi duc la bani, mă vor omorî și vor fugi cu restul. Mai bine încerc să trag  de timp, poate apare o șansă de salvare.

–  Mergem către bancă, spun eu încet. Cei doi dau din cap zâmbind, pare că se așteptau la asta.

Alejandro e la volan, eu și Samuel stăm în spate, el cu pistolul între coastele mele. Ștergătoarele se mișcă în draci, dar cu greu fac față potopului ce cade din cer. Străzile sunt pustii la 3 jumate noaptea. Luminile semafoarelor par niște faruri portuare pierdute pe timp de furtună.

Ne oprim la culoarea roșie. Pistolul lui Samuel îmi masează aprig ficatul. De pe o stradă laterală, un Ford Mustang apare brusc și intră direct în mașina lui Samuel. Șocul mă izbește cu capul de geamul lateral. Sunt amețit și scutur din cap. Încerc să ies. După câteva secunde, o siluetă se apropie repede de mașină și deschide portiera de pe partea lui Samuel. Două zgomote înfundate se aud aproape simultan.

Alejandro a căpătat o stea în ceafă roșie, Samuel una în frunte și au rămas amândoi țepeni, cu bărbiile-n piept. O mână înmănușată scoate din buzunarul de la piept al lui Samuel două bilete de avion.

Apoi, portiera dinspre mine se deschide și o mână sigură îmi taie legăturile.

-Ești bine, poți merge? se aude o voce plină de vigoare.

Dau din cap aprobator, am încă bucata de scotch la gură. Strâng din dinți și îmi trag tare scotch-ul la un loc cu fire de barbă negre și albe.  

-Ia tu servieta, Nick, te rog. Hai să mergem să luăm banii de la ghenă, până nu încep gunoierii treaba. Și-apoi să ajungem la avionul ăla spre Mexic. Ne-așteaptă mașina după colț. Să ne grăbim, poliția va ajunge din clipă în clipă.

Consuela, soția lui Sam, îmi zâmbește luminos și mă sărută, deloc cast. Dacă scap cu bine din afacerea asta, cred că o să mă cumințesc. Definitiv.