În penumbra densă, aproape palpabilă, a coridorului colosal, pereții înnegriți de trecerea timpului păreau să absoarbă lumina în loc să o reflecte. Torțele înalte, aliniate de-a lungul zidurilor asemenea unor santinele neobosite, ardeau tăcute, ca și cum focul însuși ar fi fost intimidat de grandoarea locului. Mult mai îndrăzneți, pașii grei ai lui Chronos răsunau nestingheriți pe dalele de marmură neagră, ca o bătaie lentă de ceas cosmic, în timp ce bătrânul se apropia agale de sala Consiliului. Fiecare ecou al lor părea să conțină povestea unei ere apuse, murmurând secretele uitate ale eternității prin toate cotloanele sanctuarului ce purta pe umerii săi de piatră greutatea mileniilor trecute. La fel ca venerabilul zeu al timpului care, deși era în întârziere, nu părea să se grăbească. Stăpânii timpului fuseseră convocați în miez de noapte, fără explicații, ceea ce ridica unele semne de întrebare. Cel puțin în mintea celui mai în vârstă membru al Consiliului, căruia un sentiment bizar, de neliniște, îi dădea târcoale. Ceva nu era la locul lui iar un fior straniu și rareori experimentat, care îi străpunse simțurile, amplifică semnalul de alarmă pe care se încăpățâna să i-l tot trimită o parte ascunsă a subconștientului, influențat poate de liniștea apăsătoare, aproape tangibilă, care domnea în Palatul Timpului. Unde erau ceilalți zei? Unde era larma care de obicei anima coridoarele cu ecouri divine, adeseori obositoare? Cine a convocat Consiliul în creierii nopții, îndrăznind să nu ofere explicații? Și, cel mai important, din ce motiv?

Se opri în fața intrării încercând să își stăpânească neliniștea, își aranjă în dreptul umerilor mantia întunecată, ce părea croită din umbra nopților eterne, și, când se simți pregătit, împinse ușile masive de bronz, care se deschiseră cu un scârțâit prelung ce sfâșie fără milă tăcerea de mormânt. Păși cu o ușoară ezitare în sala circulară a Consiliului Stăpânilor timpului, pe care o găsi goală. Ferestrele uriașe, pe care erau pictate clepsidre imense, ce simbolizau scurgerea inevitabilă a timpului, păreau distorsionate sub influența razelor Lunii roșiatice, care le brăzda cu nuanțe sângerii. Tronurile masive de aur ale zeilor timpului își așteptau ocupanții obișnuiți, aruncând umbre lungi și amenințătoare în lumina spectrală ce se prelingea prin vitraliile înalte. Ceea ce îi provocă bătrânului un nou fior rece, de această dată înfășurat în jurul șirei spinării precum un șarpe ce-și strânge prada înainte de lovitura fatală. Ori ca șarpele de pe toiagul lui Esculap, deși acela probabil nu a încercat niciodată să-și îndrepte mușcătura letală spre inima zeului medicinei, așa cum părea să încerce cel existent în mintea bătrânului Chronos. Un șarpe imaginar, cu o strânsoare cât se poate de reală, simțită pe fiecare vertebră, și o mușcătură pe măsură, mai ales în dreptul inimii. Reală și din ce în ce mai rece, la fel ca veninul ce se răspândea prin toate cotloanele sufletului străvechiului zeu, paralizându-l cu o teamă pe care nu o mai simțise de milenii.

Bătrânul încercă să-și potolească senzația insuportabilă gonind șarpele fantomatic din minte, însă îl readuse când privirea îi alunecă fără voie spre simbolul gravat pe fiecare tron de aur: Uroborus, șarpele care își înghite propria coadă, a cărui formă circulară reprezintă ciclul nesfârșit al timpului. Nu era cel mai potrivit mod de a simboliza veșnicia mai ales acum, când o fantasmă cu forma unui șarpe îndrăznea să îl atace pe Chronos, care se chinui să își aducă aminte cine propusese acel simbol și din ce motiv îl acceptaseră membrii Consiliului. Însă acea amintire îndepărtată se încăpățână să se scufunde și mai mult în hăul nesfârșit al subconștientului, ascunzându-se printre nenumărate alte amintiri prăfuite de timp, asemenea unor pergamente antice într-o bibliotecă uitată. Oricum, nu asta conta, ci absența Stăpânilor timpului. Oare unde era toată lumea?

Nu apucă să caute răspunsul, că o voce apărută de nicăieri îi întrerupse șirul gândurilor:

– În sfârșit ne-a onorat cu prezența ultimul invitat al petrecerii date în cinstea reîntoarcerii mele! Mă așteptam ca un zeu al timpului să ajungă la timp, dar dacă timpul ne așteaptă pe toți, cum să nu aștept eu cea mai vârstnică zeitate temporală? Bine ai venit la petrecerea mea surpriză, mărite Chronos! Apropo, mi-ați pregătit una, nu? Altfel ar fi puțin penibil să apar neinvitat la o petrecere, apoi să plec cu cadourile. Nu mai contează, ne descurcăm noi, important e că ai ajuns înainte de final. Ia loc, nu te jena! Simte-te ca acasă! Doar ești la tine acasă, fie vorba între noi.

Chronos tresări iar un nou fior, mult mai violent decât precedentul, îi străbătu trupul, amplificându-i bătăile inimii până când sunetul lor sălbatic păru să răsune în sala goală, împrăștiind ecouri distorsionate, ca niște avertismente murmurate de zidurile negre. Se întoarse spre locul din care emanase misterioasa voce, iar privirea îi fu absorbită de un colț semiobscur al sălii, unde umbrele începură să prindă viață sub ochii săi. Se strânseră laolaltă într-o spirală hipnotică până conturară o siluetă ce se desprinse cu o grație nefirească de mantia tenebrelor care o ascunseseră până atunci. Necunoscutul păși spre zeul timpului cu un calm terifiant, sfidând parcă până și greutatea aerului înțesat de solemnitatea încăperii. Chipul său, luminat treptat de reflexiile roșiatice ale vitraliilor înalte, purta zâmbetul perfid al unui prădător ancestral ce nu se obosea să-și ascundă cruzimea îndelung șlefuită. Privirea sa, rece și pătrunzătoare, părea născută în focul primordial al creației, arzând mai puternic decât flăcările torțelor ce vegheau în tăcere de-a lungul pereților. Se opri în mijlocul încăperii, își lăsă aripile negre să se desfacă precum o perdea de întuneric, apoi își deschise brațele într-un gest teatral, ca și cum ar fi așteptat aplauze. Surprins, Chronos își strânse toiagul în mâini, degetele sale lungi și noduroase încleștându-se necontrolat în jurul lemnului lucios.

– Lucifer, îngăimă el încercând să ascundă senzația de vulnerabilitate care îl cuprinse când realiză că prezența îngerului decăzut și absența membrilor Consiliului nu puteau fi decât conectate. Simțeam eu un șarpe prin preajmă, dar nu mă așteptam la cea mai dizgrațioasă târâtoare.

– Hai să nu recurgem la jigniri, că lumea are pretenții de la noi, îl opri decăzutul. Mă rog, de la tine are pretenții, că mie îmi pune în cârcă toate păcatele zeilor și muritorilor. Ai o vârstă, o educație, ce rost are să decazi la nivelul mahalalei? Hai să vorbim civilizat, ca două zeități respectabile, adevărate modele de urmat pentru muritori și nu numai. Dacă nici noi nu predăm lecții valoroase, ce rost mai au zeii?

– Tu nu ești zeu, ci un șarpe care și-a trădat stăpânul, a infectat alți îngeri cu veninul lui spurcat, a corupt omenirea și a umplut planeta de demoni! tună zeul timpului.

– Bun, deci continuăm jignirea cu șarpele, mormăi Lucifer ca pentru el.

– Un șarpe care nu are ce căuta în Palatul Timpului și, mai ales, în sala sacră a Consiliului! continuă Chronos. Unde sunt ceilalți zei ai timpului, târâtoareo? Ce ai făcut cu ei?

– Eu te aud și îți înțeleg nemulțumirea, încercă îngerul să îl calmeze, dar refuz să mă las agresat verbal sau să continui o discuție necuviincioasă care nu poate duce decât la o relație de tip agresor și victimă. Propun să te retragi mental într-un loc fericit, în care să te simți în siguranță, să tragi adânc aer în piept și să cânți cu patos „Kumbaya”, iar eu îți promit că vei deveni mai fericit. Dacă nu, știu niște tehnici secrete de acupunctură tantrică…

– Unde sunt?!? zbieră zeul rămas fără urmă de răbdare.

Lucifer nu se pierdu cu firea, ci își dădu ochii peste cap și oftă adânc, puțin prea teatral.

– Bine, nu mă mai joc cu tine, că nu ești deloc de gașcă, spuse el pe un ton ușor plictisit. Vrei să știi unde sunt colegii tăi? O să te ajut să îi găsești singur. Fă doi pași la stânga și întinde palma în față. Hai, curaj, că nu te mușcă nimeni. Deocamdată…

– Nu am chef de jocurile tale, mârâi Chronos. Spune-mi imediat unde sunt!

– Dacă nu ne jucăm, nu-i găsim, zâmbi fals îngerul decăzut. Și vrem să îi găsim, nu? Până nu e prea târziu, mai ales pentru ei.

Zâmbetul fals îi dispăru brusc iar privirea i se întunecă la fel de rapid, eclipsând razele Lunii sângerii care i se furișau pe chip prin ferestrele înalte. Zeul timpului ezită pentru câteva clipe, însă alese să intre în joc, neavând altă variantă. Făcu doi pași în lateral, își mută toiagul în mâna stângă și întinse dreapta în față, așteptând următoarea mișcare a îngerului. Nu apucă să își îndrepte privirea către el, că simți în palmă ceva cald și straniu la atingere. Privi cu atenție pata aurie de pe mână și, înainte să fie atins de un nou strop, realiză ce era: ichor sau sânge divin, un fluid eteric ce curge prin venele zeilor. Își ridică privirea spre tavanul în formă de ceas pentru a căuta sursa picăturilor și rămase șocat de priveliștea terifiantă care îl aștepta: la câțiva metri deasupra sa, prinși în dispozitive grotești de metal și sticlă, Stăpânii timpului se zvârcoleau în agonie. Aion, zeul timpului ciclic și al zodiacului, Aeternitas și Heh, zeii eternității, Bangun Bangun, zeul timpului universal, Gegute, Kruonis și toate celelalte divinități ale timpului erau prinse ca niște insecte într-o pânză metalică de păianjen. Tuburi translucide le străpungeau venele, extrăgându-le ichorul divin picătură cu picătură, iar gemetele de agonie le erau înăbușite de măști metalice ce le acopereau fețele. Însă ochii, acei ochi divini plini de durere și groază nemărginită, spuneau totul.

– Ce ai făcut, nenorocitule?!? tună Chronos, vocea sa puternică făcând vitraliile să tremure iar aerul din jur să vibreze, ca și cum timpul ar fi reacționat la furia sa.

Lucifer își întoarse lent privirea spre zeu, iar un zâmbet tăios îi brăzdă chipul. O rafală de vânt rece se strecură în încăpere, de parcă întunericul însuși ar fi aplaudat spectacolul.

– Calmează-te, bătrâne, că nu sunt morți, spuse îngerul decăzut. Știi că zeii nu pot fi omorâți atât de ușor. Și nici nu vreau asta. Cel puțin nu acum. Deocamdată am nevoie doar de zeama din venele voastre și bănuiesc că preferați să fiți storși puțin, dar vii, decât invers. După ce iau ce îmi trebuie, vă dau drumul. Promit! Pe cuvânt de înger!

Mândru că fiecare cuvânt al său se înfipse ca o lance invizibilă în mândria zeului timpului, își mută greutatea corpului pe un picior, iar aripile negre îi fremătară ușor, ca două umbre vii ce bântuiau pereții întunecați. Chronos își încleștă și mai tare degetele în jurul toiagului, simțind cum valuri de furie îi urcau din piept spre gât, amenințând să-i scape într-un urlet necontrolat. Încercă să își păstreze calmul, însă priveliștea care îl înfiorase cu câteva clipe în urmă îi devoră orice urmă de rațiune.

– Nu valorează nimic cuvântul unui blestemat, mârâi el. Eliberează-i sau vei plăti crunt pentru asta! Acum!!!

Îngerul decăzut nu fu deloc intimidat de strigătul care făcu zidurile să vibreze amenințător sub greutatea zecilor de ecouri care le loviră simultan, încercând să găsească o portiță de scăpare din sala Consiliului. Căscă plictisit, apoi întrebă:

– Și dacă nu vreau, ce faci? În afară de a-ți ocupa locul în insectarul meu, lângă celelalte muște? Pardon, Stăpâni ai timpului, cum vă place să vă autointitulați crezând că o să impresionați pe cineva cu titluri stufoase. Ce poate face o biată musculiță în fața măreței tarantule care i-a rupt aripile și a încolțit-o? În afară de a se preda pașnic pentru a spera la o fărâmă de îndurare?

– Ești nebun, șopti Chronos și făcu un pas înapoi. Ridică mâna dreaptă iar timpul se solidifică în jurul său, formând o armură strălucitoare din fragmente de secunde înghețate. Toiagul din mâna stângă se prefăcu într-o coasă făurită din cea mai pură esență a timpului, lama sa fiind o cascadă de momente trecute și viitoare, tăioasă precum limita dintre „acum” și „atunci”. Pregătit de luptă, bătrânul zeu al timpului începu să caute un punct slab al adversarului înainte de a-l ataca.

Îngerul nu păru impresionat nici de această dată. Oftă adânc, apoi pocni din degete. Într-o clipă, din umbre se iviră siluete întunecate, servitori demonici ai lui Lucifer, cu ochi roșii strălucind sub glugile negre, aripi de întuneric solidificat și gheare croite din coșmaruri condensate.

– Prindeți-l! ordonă decăzutul, vocea sa nemaiavând nimic din calmitatea anterioară, fiind doar un răcnet infernal, plin de furie necontrolată.

 Primul demon spre năpusti spre Chronos, însă zeul pivotă cu grație iar coasa sa tăie prin țesătura timpului. Prinsă în tăietură, creatura urlă, jumătate din trupul său îmbătrâni instantaneu mii de ani și se transformă în praf, în timp ce cealaltă jumătate reveni la forma sa umană înainte de a se dezintegra în neant printr-o implozie. În alt demon zeul aruncă nisip al timpului din clepsidra pe care o purta la gât, blocându-l într-o buclă temporală. Alți doi atacară simultan din flancuri; bătrânul îi închise în două câmpuri de dilatare temporală, încetinindu-le mișcările până lăsară impresia că se deplasau prin gelatină. Imediat, coasa temporală dansă prin aer, trecând prin carnea lor ca prin abur. Dar pentru fiecare demon învins, alți doi se materializau din umbre.

– De ce faci asta? strigă zeul în timp ce para un nou atac.

– Pentru că pot! replică Lucifer. Și pentru că meritați! Și pentru că sunteți doar rotițele mașinăriei mele care în sfârșit… Știi ce? Prea multe explicații inutile. Băieți, toți odată pe el! Aduceți-mi-l acum!

O mulțime de demoni țâșniră din tenebre spre Chronos, care se apără cu înverșunarea unei furtuni cosmice, transformându-se într-o tornadă de lovituri și manipulări ale timpului. Îmbătrâni instantaneu un inamic până îl prefăcu în praf, întineri altul până redeveni neantul din care fusese zămislit, opri timpul complet în jurul unor demoni, transformându-i în statui de carne întunecată pe care le spulberă cu o singură lovitură. Fiecare mișcare a sa era un dans mortal pe o simfonie a distrugerii auzită doar de el, dar simțită de cei care îndrăzneau să îl înfrunte. Însă, oricât de feroce lupta zeul timpului, demonii erau mult prea mulți. Unul reuși să-i desprindă de pe umăr cureaua armurii temporale, altul îi zgârie fața cu ghearele sale de întuneric condensat. Încet-încet fu împins spre centrul sălii, acolo unde conducătorul Infernului aștepta precum un păianjen în mijlocul pânzei sale, pregătit să dea lovitura de grație. În încercarea disperată de a evita înfrângerea, Chronos apelă la o ultimă soluție: se închise într-un câmp de dilatare temporală de formă sferică, în interiorul căruia timpul trecea cu o viteză amețitoare, oferindu-și astfel răgazul necesar pentru a-și vindeca rănile și reface puterile divine.

– Impresionant, recunoscu Lucifer. Dar plictisitor.

Cu ajutorul unui lanț trase de pe tavan trupul aproape inert al unui zeu al timpului, pe care îl aruncă cu furie peste Chronos. Impactul sparse bula temporală ca pe o sticlă banală, fragmentele ei risipindu-se în neant. Într-o clipită, servitorii demonici îi prinseră bătrânului zeu brațele și picioarele, forțându-l să se prăbușească în genunchi pe dalele reci, iar Lucifer îi înfășură în jurul gâtului un lanț gros, indistructibil, făurit dintr-un metal misterios. Zeul se zbătu cu înverșunarea unei stele muribunde până își simți puterile părăsindu-l complet precum nisipul dintr-o clepsidră spartă. Coasa i se prăbuși pe podea cu un sunet cristalin ce părea să marcheze nu doar sfârșitul luptei, ci chiar al ordinii timpului. Iar armura sa din secunde înghețate se topi ca un cub de gheață pe nisipul fierbinte al deșertului în toiul verii, fiecare fragment al ei devenind doar o amintire spulberată de vântul uitării.

– E unul dintre lanțurile care l-au ținut pe Prometeu legat de vârful muntelui, în caz că te întrebi de ce ai rămas fără puteri, îi șopti îngerul. E făcut de făurarul Olimpului, deci e inutil să speri că îl vei putea desface cumva. Dar poți să încerci, că speranța moare întotdeauna… nici nu contează a câta, important e că moare. Odată cu voi, „slăviții” zei ai Pământului.

– Timpul… nu iartă… mai ales pe cei care cred că îl pot stăpâni, murmură Chronos înainte de a fi ridicat câțiva metri deasupra solului și prins într-un dispozitiv grotesc alături de ceilalți zei ai timpului. Simți pe gât înțepătura rece a metalului extras din Imhullu, arma cu care zeul Marduk despicase monstrul Tiamat cu multă vreme în urmă, și văzu cum un tub translucid începu să se umple cu ichorul său auriu. Durerea inimaginabilă care îl cuprinse nu era doar trupească, ci și extinsă la un nivel existențial profund. Simți cum însăși esența sa temporală era extrasă pentru a fi coruptă, fisurându-se astfel țesătura realității. Era ca și cum toate momentele, trecute, prezente și viitoare, îi erau smulse cu forța, lăsând în urmă doar un gol incomensurabil. În timp ce conștiința i se estompa, realiză cu groază că acesta nu era sfârșitul, ci începutul a ceva mult mai întunecat. Ultimul său gând zbură spre linia temporală pe care o văzuse, dar pe care sperase să o evite – cea în care timpul murea, iar haosul domnea nestingherit.

– Timpul… nu iartă, șopti Chronos privindu-și îndurerat frații ce zvâcneau spasmodic în jurul lui, în timp ce ichorul li se scurgea tot mai încet, fiecare picătură parcă luptând din răsputeri pentru a rămâne în venele divine. Nu iartă… niciodată, murmură el înainte ca o mască de metal să îi acopere fața, reducându-i cuvintele la un oftat stins ca ultima rază de soare devorată de abisul nemilos al asfințitului.