Necunoscutul

„Al cincilea cadavru a fost găsit azi, cel mai probabil, același criminal…” sunt știrile pe care le aude Olivia, venind de la un televizor din altă cameră, în timp ce inima îi bate puternic ca un strigăt de ajutor, o premoniție la ce va urma. E în baie, cu mâinile pe chiuvetă, se privește în oglindă destul cât să își recunoască în ochi disperarea, acel prieten vechi ce îi e alături de la prima minciună pe care s-a făcut că o crede, în urmă cu trei ani. Dacă lacrimile ar lăsa răni, obraji ei ar avea poteci de cicatrici, dar altfel, fața ei încă pare mai tânără decât vârsta ei. De parcă tot ce a trăit, fricile și anxietatea se ascund doar în mintea ei, iar în exterior, chipul ca de porțelan încă atrage priviri.

Iese din baie cu pași mari spre pivniță. Mâinile îi apasă acum pe o clanță a unei uși încuiate. Ușa de la pivniță, ce rămâne ca un soldat în picioare. Ciocăne, întâi cu un pumn, încet de parcă încă nu e sigură că vrea să i se deschidă, apoi din ce în ce mai tare, până ce aduce și celălalt pumn la datorie. Iat-o în șorțul ei cu cea mai bună gospodină, pătat de sos bolognese, bătând puternic în ușa de la subsol pentru a se asigura ca acel Ajutor înfundat pe care l-a auzit a fost doar un zgomot făcut de șobolanii de care nu mai scapă. Pe partea cealaltă a ușii cineva o descuie.

         — Bogdan, tu erai? își întreabă soțului care se strecură prin ușa deschisă și o închide rapid în urma lui, fiind acum față în față cu ea. Ce se întâmplă? Mi s-a părut că aud o voce de femeie din pivniță.

Bogdan arata ca un puști, deși liniile din jurul ochilor și privirea împăienjenită îi adună mai multe decenii. Înalt, ciufulit, cu o cămașă cândva alba și scoasă din pantaloni, arată ca un adult prea obosit ca să mai doarmă, dar cel mai mult arăta ca o persoană plină de regrete. Deși aspectul putea trece neobservat, ochii îl dădeau de gol. Olivia îi poate citi furia în ei, de parcă sunt două cărți deschise. Îl privește sperând să găsească ceva din acel Bogdan de acum 10 ani încă în el, rătăcit printre fumuri de țigară și alcool, dar spera încă acolo, pregătit să plece din capul lui, să își lase acolo tot bagajul din trecut. Dar nu primi niciun răspuns ce ar fi făcut-o să se simtă mai în siguranță. Din contră, simte o frică ca o presimțire, de parcă aerul devine tot mai rarefiat, și fiecare gură pe care o lua ar putea fi oricând ultima. De câteva luni, el e schimbat, ea stă cu copilul mai mult la părinții ei, iar conversațiile dintre ea și Bogdan se termină după trei replici.

— Ți-am spus sa nu intri niciodată acolo! urlă el.

— Dar mi s-a părut că aud un ajutor, se tângui ea, evitând să îl privească în ochi.

— Asta nu e treaba ta! zbieră, iar cuvintele răsunară în capul ei ca scrijelitul unghiilor pe tablă, tot ce voia să facă era să le scoată din cap și să își acopere urechile de teamă să nu intre din nou.

Privirea încă îi e îndreptată spre podea, de parcă frica o îmbrățișase și îi ținea cu forța capul în jos. Dar teama se risipi când observă pumnul lui încleștat. „Ăla e sânge?” gândi ea văzând pete roșii pe degetele lui. La fel și câteva picături pe papucul lui de casă. Papucii cumpărați împreună când au fost prima dată la mare. El, ea și copilul lor, Matei. Pe vremea când Bogdan râdea și cu gura și cu ochii, pe vremea când ea avea voie să pună întrebări. Vocea mamei îi veni în minte ca într-un vis, spunându-i cât de puternică e. Ridică privirea spre el, își îndreptă spatele și strânse pumnii atât de tare că semilune de sânge îi apărură pe podul palmei.

— Nu ai nici un drept să îmi spui mie care e treaba mea. Vreau să mă lași să intru acum, și acccentuă acum privindu-l în ochi cât de autoritar putea, spera că destul. Casa asta e și a mea. A venit timpul să mai faci și tu ca mine, continuă ea ținând cât mai mult de voce să nu tremure, ca și cum ar întinde o sfoară.

Colțurile gurii lui Bogdan se ridicară ca prinse de două cârlige și scoase un râset hidos. O sfida, iar furia se mută spre Olivia ce își simți corpul mai puternic decât era de fapt și se împinse în Bogdan cu toată puterea ei. Dar cele 50 de kg ale ei nu cântăreau la fel și pentru el, care nu avea nevoie decât de puțin din puterea lui pentru a o imobiliza. O ținu de umeri, apăsând din ce în ce mai tare în pielea ei fragilă. O durea cum nu credea că e posibil doar de la o apăsare, dar nu voia să spună nimic, ar fi părut slabă. Bogdan își aplecă capul spre a o privi de la același nivel în ochi. Simți un fior rece în timp ce el o privea, „probabil așa s-ar simți dacă ar îngheța Iadul” gândi ea.

Următoarele lui cuvinte au fost ca un cuțit în inima ei de părinte:

— Nu uita de Matei, are nevoie de o mamă în viață.

Nu era ce voia să audă Olivia, dar era ce avea nevoie. Suspectase de mult că el e cel pe care îl caută poliția de câteva luni, că atunci când Matei e la bunici, iar pivnița încuiată, el nu meșterește ceva. A fost naivă pentru că a ales asta. Tăcerea din ea, din ochi, din voce, din gânduri, voia să plece.

— O să sun la poliție, reuși ea să articuleze strângând în ea tot curajul de care avea nevoie.

Zâmbetul de pe fața lui se topi ușor. Olivia simți o lovitură, auzi un strigăt, probabil al ei, iar după, ca și cum cineva a apăsat întrerupătorul, întunericul o înveli lăsând doar liniște în jur. Deschise ochii, iar o durere de cap apăru imediat, înainte ca să poată privi în jur. Vru să ridice mâna pentru a-și acoperi locul de unde simțea durerea, dar nu reușea. O sfoară rigidă era încolăcită de-a lungul încheieturilor ei ca un șarpe flămând și fiecare mișcare o zgâria și adăuga mai multă panică.

Privi podeaua pe care se afla, era în pivnița luminată doar de o fereastră. Întinsă pe cimentul rece, legată la mâini și la picioare. Sfoara era cea pe care o folosea și ea la treburile casnice, la nevoie, ca un mod sadic de a fi legată din nou de casă, de parcă oricât ar încerca să scape, casa o va înghiți din nou. Încă avea șortul pe ea, peste o rochie scurtă „de casă”, cum îi spune ea. Rochia care are buzunare. Telefonul mobil încă îl simțea în buzunar, ascuns de șorț. Mereu îl ținea lângă ea când Matei era plecat. Să poată răspunde imediat, în caz că e ceva. Bogdan nu îl observase. Dacă ar ajunge la el ar putea să sune la poliție. Trebuia doar să găsească ceva cu care să taie sfoara.

Inspectă cu privirea în jurul ei la pivnița în care nu mai intrase de cel puțin jumătate de an, că nu mai avea voie. În stânga, era vechea tricicletă a lui Matei, încă murdară pe roți. Iar în dreapta, legată de un stâlp de rezistență, o fată. Rezemată de stâlp, mâinile ei înconjurându-l și legate la încheietură mult mai strâns decât ea. Olivia uită să respire, o privea cu ochii umezi, voia să țipe, dar glasul i se oprise în gât și orice ar fi strigat, nu ar fi fost de ajuns să exprime groaza pe care o simțea. Avea o lovitură la cap și sânge închegat pe de-a lungul firului de păr brunet. Ochii îi avea închiși, fața îi era plină de praf, iar buzele uscate. Hainele îi erau și ele murdare, rupte, iar la unul dintre genunchi o pată mare roșie. Îl căută cu privirea pe Bogdan, așteptându-se să iasă dintr-un colț întunecos, cu același zâmbet zgrunțuros, care era convinsă că îi va apărea de acum în coșmaruri. Dacă va scăpa cu viață din propria ei casă.

Trase aer în piept, încercând să își adune tot curajul, păstrând în minte imaginea cu Matei, ca o dovadă a nevoii de a lupta. Bogdan nu strânsese legăturile puternic, poate ca un semn că știe că nu va încerca să scape, știe câtă putere are asupra ei. Cu picioarele legate la glezne, și mâinile la încheietură, se târî spre fată. Căută în amintiri ce mai auzise la știri legat de el. Cum le omora? De ce? Își aminti doar că le-au găsit îngropate într-o pădure la câțiva km de ei, fără inimă. Oare în serile când el gătea, ce gătea de fapt? Vina năvăli în mintea ei ca o cascadă și simți cum îi vine să vomite doar la gândul că el a putut sa facă asta și că ea știa,  dar nu voia să recunoască. Își scutură capul de parcă toate gândurile ar fi fost muște de care vrea să scape. Continuă să se târască, simțind genunchii cum aduc și ei un plus de durere. Ajunse lângă fată și se ridică în genunchii. Fata nu părea să aibă mai mult de douăzeci și ceva de ani. Olivia oftă prelung.

— Trezește-te, îi spuse, în timp ce cu mâinile legate o împingea, rugându-se ca încă să fie în viață.

Fata deschise încet ochii, de parcă pleoapele grele opuneau rezistență și întoarse ușor capul spre ea.

— A..apă, spuse aproape fără glas.

 Olivia se simți mai neputincioasă ca niciodată. Avea un nod în gât, ochii umezi și își mușcă buza puternic. Privi încă o dată pivnița și căuta raftul unde ținea uneltele de grădinărit. Știa că sunt aici și că o să fie și o foarfecă acolo, una care ar putea să taie sfoara. Cu coada ochiului privi și ușa, întrebându-se dacă Bogdan se pregătește să aducă ceva pentru a scăpa de ea. Zări dulapul, nu era departe, și se târî din nou spre el, lăsând în urmă o potecă ușor însângerată de la genunchii neacoperiti. Ajunse în fața raftului, patru sertare înalte „și prea puțin timp”, gândi ea. Cu mâinile legate căută prin toate sertarele. În ultimul sertar, simți cum pipăie conturul mânerului foarfecii, o luă și își elibera picioarele.

— Vin acum, îi spuse fetei, sperând că nu și-a pierdut cunoștința din nou. Durerea de cap încă pulsa, dar dorința de a supraviețui îi ținea piept. Se ridică în picioare, merse către fată și îi tăie sfoara ce îi lăsase urme adânci în piele.

Eliberată, se ridică în picioare. Picioarele îi tremurară, dezechilibrându-se, ajunse din nou în fund și își întinse picioarele ispășită.

— Nu pot, spuse ea cu vocea scăzută rezemându-se de stâlp.

—O să îți aduc apă, vin imediat, îi spuse Olivia alergând spre ușă, sărind treptele. Păstra foarfeca cu ea, în caz că se va întâlni cu Bogdan. Mâinile încă îi erau legate și deși căuta modalități cum să se dezlege, toată concentrarea se duse spre cum să scape mai repede de acolo. Lăsă ușa larg deschisă la piviniță și întră în bucătărie, deschise ușa frigiderul, luă o sticla de apă și coborî cât mai repede înapoi. Îl căută cu coada ochiului pe Bogdan, pe holul casei, dar nu era acolo. O urmă de speranță îi înflori în minte.

Ajunsă în pivniță, îi dădu apa fetei, pe care o bău dintr-o răsuflare, iar Olivia își mușcă din nou buza, de teama ca lacrimile să nu îi inunde fața.

— Poți să stai în picioare acum? o întrebă pe tonul cald cu care vorbea și cu Matei atunci când se lovea.

— Da, mulțumesc. Vă rog, lăsați-mă să plec.

— Asta facem. Ai putere să tai sfoara mea, te rog? Eu sunt Olivia. Și o să fie bine, plecăm imediat de aici.

— Ana.

Cu mâinile acum eliberate, Olivia o îmbrățișă pe Ana și o ajută să urce scările. Îi simțea corpul firav tremurând, de parcă ar ajuta un copil în convalescență. Și-ar fi dorit să poată să îi adune toată teama, să îi șteargă amintirile cu Bogdan și să o ducă în sănătoasă înapoi. Dar, știa că acest lucru nu e posibil. Și dacă o să scape cu viață, Ana va avea mereu această amintire, ca o cicatrice după o luptă cu o boală lungă, zâmbetul ei nu va fi mai întreg, pentru că o parte din el i-a fost furat, ca un puzzle căruia îi va lipsi mereu o piesă.

— Poți să te rezemi pe mine, doar să ieșim din casă, apoi ajungem la mașină și te duc la spital și la poliție. O să am și foarfeca la mine, în caz că ne întâlnim cu el, zise Olivia conducând-o afară din casa pe Ana.

            Olivia respiră adânc când au ajuns afară din casă și chiar dacă nu aveau vecini în apropiere, se simțea mai sigură pe ea. Pe cer, soarele își împărțea ultimele raze, pregătindu-se de apus. Căută mașina familiei, dar nu era parcată.

„Bogdan a plecat cu ea” gândi Olivia, în timp ce căuta alte soluții. Își aminti de telefon. În toată fuga, uitase că are telefonul cu ea. Un urlet ce nu ar fi putut fi acoperit cu nimic, un urlet ce îți intra în oase și îl cari cu tine toată viață, sparse tăcerea. Era Ana. Mașina Oliviei se apropia de ei, și la volan era Bogdan zâmbindu-le, iar pe scaunul pasagerul, o altă fată inconștientă. Mașina lor roșie, culoarea preferată a lui Matei, cea cu care îl duc la școală. Mașina lor de familie, acum martoră la un șir de crime, iar acum se apropie de ele cu viteză, gata de noi victime.

— Fugi în casă, reuși Olivia să spună și o împinse pe Ana în față, care începu să alerge cu energie, știind că e ultima șansă să scape cu viață.

Mașina se opri în fața Oliviei. Probabil Bogdan nu voia să scape așa ușor de ea. Prea multă istorie pentru un sfârșit atât de rapid. Privirile li se intersectară pentru câteva secunde. Olivia căută o urmă de empatie în ochii lui, de umanitate, dar tot ce vedea era doar un entuziasm, ca înaintea unui meci pe care e sigur că îl va câștiga. Se hotărî să alerge spre Ana, înainte ca Bogdan să coboare din mașină.

— Vino după mine, îi spuse, și intrară amândouă în casă, iar Olivia o conduse în baie și încuie ușa în urma lor. Se întoarse către Ana și duse un deget la gură, sperând ca Bogdan nu a văzut unde au intrat.

Îi auzi pași apăsați ai lui Bogdan, ca un sunet de luptă. Știa unde sunt. Sună la Poliție, în timp ce pe fundal Bogdan încerca să deschidă ușa, iar Ana plângea în hohote, ca într-un tablou al disperării. După câteva încercări, liniște, părea că Bogdan a plecat de lângă ușă.

„Se duce să aducă ceva să spargă ușa, sau vrea să intre pe geam”, gândi Olivia cu o teamă ce o cuprinse ca un monstru cu ochi sticloși ce se pregătește de masă. Căuta cu privirea ceva ce o va ajuta să se apere.

—Poliția e pe drum, îi spuse Anei, ca o încurajare, de care amândouă aveau nevoie.

Mai aveau nevoie doar de câteva minute, doar atât și viața lor, va fi din nou, a lor. Dar câte se pot întâmpla în câteva minute? Câte vieți nu au fost distruse, începute, sfârșite în mai puțin de atât? Ana țipă din nou, în timp ce lama unui topor își făcea loc prin ușa de lemn a băii, rupând-o în două. Toporul se retrăgea și venea cu o nouă lovitură. Viața Oliviei i se derulă prin fața ca un carusel. Se dădu un pas în spate, departe de ușă, dar în fața Anei. Lacrimile îi curgeau acum pe față, ca într-o cursă, dar glasul ei pieri. Brusc, sunetul plânsului Anei, lemnul tăiat de topor și vocile din capul ei, nu mai erau singurele care se auzeau. Pe stradă, lângă casa lor acum, sunetul de girofar veni ca un cavaler care salvează prințesa din focul ucigător al dragonului.