Ziua de luni se terminase așa cum se isprăvea orice început de săptămână, plin de frustrări și oboseală. Către amiază începuse să plouă chinuitor și violent, vântul turbat străbătând Bucureștiul cu miliarde de bisturie, amenințând dușmănos puținii trecători din oraș.
Mă întorceam de la serviciu, iar poarta care scârțâi, îmi crescu tulburarea. În lumina reflectorului, montat ca lumină de veghe, prind cu coada ochiului o umbră gri-albăstrie, nuanța mea preferată, prelingându-se printre trandafirii uscați. Părea un trunchi uman fără cap, mișcându-se rapid cu ajutorul a șase membre, prin mișcări bruște ale brațelor și întoarceri neașteptate, în unghiuri ascuțite. Mergea ca și când nu exista un centru de comandă, modificându-și direcția după cum una sau alta dintre mâini decidea să aibă control.
-Nu cred, mormăi mai mult ca să-mi fac curaj.
Derutată, îmi caut cheile în geantă, aruncând, din când în când, ocheade către fundul grădinii. În stânga mea, la capătul terasei deschise, prind cu coada ochiului aceeași umbră albastră, venind către mine cu mișcari rapide. Una dintre mâini este ridicată asemeni unui cap monstruos. Văd, într-o fracțiune de secundă, degetele pline de noduri, cu unghii late, albicioase și pielea acoperită cu puf argintiu. Monstrul este cumplit, dar și atrăgător într-un mod ciudat.
Prind cu arătătorul inelul greu de metal și scot cheile cu mâinile tremurande, apoi privesc din nou capătul terasei. Umbra dispăruse însă, lăsând pe gresie urme agitate de palme. Descui și intru în casă cu inima bătându-mi ca o tobă Taiko, însă mă izbeste fumul gros care iese din bucătărie.
-David, urlu către etaj, unde ar putea să fie fiul meu cel mare și singurul care avea permisiunea să folosească aragazul. Daviiiid!…
Îmi acopăr fața cu eșarfa groasă și mă reped la bucătărie, unde fumul se revarsă în valuri negre prin ușa cuptorului. Deschid fereastra, rotesc butonul aragazului, apoi scot cu o cârpă friptura făcută scrum și urlu din nou:
-Daaaaviiiiid!… Ovidiuuuuu!…
Ascult cu atenție, în timp ce arunc tava în chiuveta. Nimic. Privesc apoi fereastra prin care ies vălătucii încecăcioși, gata să prind o umbră în cadrul geamului, încercând să intre în casă.
Sunt momente în viață când, într-o clipă, faci raționamente și iei decizii pe care, în mod obișnuit le-ai lua în ore, poate zile. Acum era o astfel de situație. Mă îngrijorez pentru copii, îi văd cianotici, cu pieptul ridicat spasmodic de ultimele convulsii ale asfixiei. Mă văd alegând să intru întâi în camera lui Ovidiu care este mai mic, cu un diagnostic de astm bronșic încă de acum un an, deschizând fereastra dormitorului, făcându-i respirație artificială și înnebunită de spaimă că David ar putea să se sufoce în dormitorul lui, pradă hotărârii mele de a-l salva mai întâi pe fratele lui. Și îmi amintesc umbra albastră a mâinii ridicate, care mă privește cu vârfurile degetelor proeminente, din capătul terasei.
Văzusem, la 11 septembrie 2001, in timp ce turnurile Word Trade Center se prăbușeau arzând, cum oamenii săreau de la etajul 100 de teama focului, deși nu aveau nici o șansă să trăiască. Asta pentru că, atunci când te confrunți cu mai multe pericole, cel mai apropiat fizic îți va genera instinctiv decizia de a ignora orice altă amenințare posibilă. Hotărăsc că vedeniile mele, oricât de înspăimântătoare ar fi, sunt mai putin primejdioase decât imposibilitatea de a respira. Deschid geamul de tot, privesc în întuneric apoi, refuzând să mă gândesc la orice altă nenorocire, mă reped spre scări.
Deschid ușa dormitorului lui Ovidiu și încremenesc. Patul este neatins, jucăriile în ordine – iar asta mă sperie cel mai tare pentru că niciun copil de șase ani nu menține ordinea!
Ușa camerei lui David este la câțiva metri de mine. Văd prin întuneric foile de hârtie lipite de el de-a lungul timpului și pe care desenase cranii înnegrite și amenințări directe la adresa celor care ar dori să intre în camera lui fără a-i cere acordul.
Se apucase să deseneze monștri încă de acum doi ani când, ca și mine, începuse să aibe coșmaruri. Creaturile din desenele lui erau aceleași cu cele din visele mele. Era o chestiune de timp până când David va începe să îi vadă și aievea, așa cum îi vedeam eu, în vise lucide, în timp ce lucram sau făceam cumpărături, ori cand îi sarutam de “noapte bună”. Clar, David îmi moștenea nebunia, cum îi spunea fostul meu soț care, de la primele desene ale copilului, i-a pus eticheta de “țăcănit ca tine” și a refuzat să-i mai vadă pe amândoi.
Rămân o secundă mai mult decât îmi propusesem în fața ușii pline de desene și recunosc în treacăt umbra albastră cu trunchi și șase mâini, desenată pe o pagină dictando. Respir adânc și deschid. Trece o veșnicie până înțeleg imaginea reală a camerei, printre toate imaginile terifiante din mintea mea. Copiii dorm, amândoi înghesuiți într-un colț al patului imens, de viitor baschetbalist NBA, televizorul mergând cu sonorul la minim și arătând imagini cu inundațiile din Coreea de Sud. Cel mic este întins pe spate, ridicat pe pernă, iar David stă cu capul sub colțul aceleiași perne, cu o mână pe piciorul fratelui său. Fumul intră pe ușă odată cu mine, în vălătuci gri.
-David! Ovidiu! strig și mă reped la ei.
Îi îmbrățișez așa, somnoroși și arțăgoși. Nu vor să se trezească și mormaie lucruri care, în mod obișnuit, m-ar enerva cumplit.
-Dorm, mamaaaa, se agită David, ca și când ar vrea să-l trezesc.
Ovidiu se freacă la ochi și își șterge firul subtire de salivă prelins pe perna fratelui său. Se ridică și își freacă obrazul de umărul meu, ca un pisoi. Nu știu ce să aleg: să mă supăr că au fost pe punctul de a incendia casa sau să mă bucur ca sunt in viata. Aleg ultima variantă și îi sărut pe amândoi.
Brusc, ecranul televizorului începe să pâlpâie, iar lumina predominant albastră se transformă într-una sângerie. David sare în picioare, privindu-mă cu ochii măriți de groază.
-Ce e? Cosmar?, întreb instantaneu.
-Nu cred. Nu știu… David se bâlbâie clatinându-se pe picioare. A fost aici, îmi spune.
Respir adânc. Ziua încă nu se terminase.
-Cine, David? Cine a fost?
-Un monstru, l-a desenat David ieri, îmi răspunde Ovidiu în locul fratelui său, care încearcă să-și recapete răsuflarea.
-David? accentuez eu. Cum adică a fost aici?
-Știi că am coșmaruri. Și stiu că ai și tu… Mi-a spus tata înainte să plece.
-Și mie, adăugă Ovidiu șoptit. Dar eu nu l-am crezut, am crezut că glumește…
Îi privesc pe amândoi rece, încercând să-mi păstrez calmul. Fostul meu soț a întrecut orice limită; îmi propun în treacăt să am o discuție cu el, cel târziu săptămâna viitoare.
-David, spune-mi ce monstru a fost aici, spun ferm, încercând să-i prind privirea agitată.
-Cel cu șase mâini. Este albastru și are corpul acoperit de licheni, l-ai văzut și tu. Pe ușa, adăugă el înciudat, ca și cum aș fi responsabilă pentru toți monștrii din lume, care nu au altceva de făcut decât să intre în camera copiilor mei și să îi privească.
-A fost un vis, spun și îl privesc intens, sperând cu toata puterea să îl conving că ceea ce știam că a fost real era, de fapt, un vis.
David mă privește cu ură. Are toate motivele să o facă. De la mine a moștenit darul de a vedea monștri. Talentul cu care îi desenează l-a moștenit de la taică-su, cel care i-a abandonat din cauza mea. Dacă nu ar fi avut darul, cum sarcastic îi spunea fostul meu soț, am fi fost și acum o familie. Probabil, am fi mers cu ceilalți părinți la meciurile lui, ar fi putut să doarmă liniștit și să nu se mai ascundă de colegi povestindu-le tot soiul de aventuri prea ciudate pentru a fi reale, doar pentru a justifica somnolența din clasă și refuzul de a merge cu ei în tabere.
Dar îl avea. Iar când desenele lui zilnice au început ilustreze bestii luptându-se cu o ferocitate de neimaginat, tatăl lor și-a făcut bagajele și a plecat. Ceea ce încă nu știa niciunul dintre ei, iar eu aflasem abia astăzi, era faptul că Marc nu plecase doar din cauza lui David si a desenelor sale, ci și din alte motive mult mai greu de tolerat de către un puști de 16 ani. Iar motivul fusese o colega, întâlnită la petrecerea de acum un an, la finalul unui traning. Era cu zece ani mai tânără decât mine și cu zece kilograme mai ușoară, argumente ciudat de rezonabile la vârsta de 42 de ani, dar de neconceput la cei 16 ai fiului nostru. Voi discuta însă amănuntele astea cu ei mai târziu.
-Mama, știu că nu am visat, accentueaza el tăios, cu același ton ca mine. A fost real. Eram amândoi în cameră, Ovidiu se smiorcăia, cum face de obicei, că vrea să se uite la desene animate, iar eu voiam să văd meciul. L-am trimis la el în cameră, dar mi-a zis că se simte ciudat, că vede ceva cu colțul ochiului.
Încremenesc.
-Mama, știi ce înseamnă asta, mă privește el la fel de intens și aproape disprețuitor, convins fiind că îl consider imatur în ciuda experiențelor pe care, este adevărat, eu le neg în fața lui, dar pe care el le trăiește deja de doi ani.
Da, știam. Așa a început și la mine, la 14 ani. Cu coșmaruri, apoi cu vise lucide, cu desene de chipuri monstruoase, pe care le făceam aproape în transă, și figuri pe care le surprindeam cu coada ochiului, strângând din dinți să nu urlu de groază. La David a început la fel. Dar Ovidiu? Ovidiu are șase. Nu se poate!
-Nu se poate, spun parcă împotriva dorinței. Ovidiu are numai șase ani.
-Da, mama. La mine au început la 14 și la tine la fel. Mi-a spus tata. Și mi-a confirmat și bunica.
-Când ai vorbit cu ea? îl chestionez iritată de convorbirea cu maică-mea.
-În iunie, înainte de a muri. Și ea a avut nebunia… sau darul… ce-o fi asta.
-Mama mea ti-a spus?
Mie mama nu îmi spusese nimic niciodată. Doar că exagerez și că am o imaginație prea bogată, pe care nu reușeam să o țin sub control. Îmi dau seama că exact același lucru îl spusesem, la rândul meu, propriului copil.
-Mama, miroase a fum? intervine Ovidiu.
David se oprește din legănatul obsesiv și privește spre ușă. Am uitat să deschid ferestrele când am intrat în dormitorul lui, iar camera este invadată de un abur subțire, înecăcios.
-David, cred că ar fi bine să ne oprim un pic din discuție. Ați lăsat friptura în cuptor toată după-amiaza, cred. Am deschis eu jos, în bucătărie, geamurile. Ați fost norocoși că nu v-ați asfixiat.
-Ai deschis geamurile!? strigă David. Dar… monstrul a fost aici!!!…
-David, trebuie să-ți revii, îl privesc cu asprime. Nimeni nu a fost aici, insist eu împotriva propriei voințe. Iar voi ați fost pe punctul de a da foc întregii case. Nici măcar nu am plătit-o. Iar banca nu ne poate lua decât colecția ta de monștri de pe ușă pentru a o vinde vreunei galerii de artă cu gusturi macabre și îndoielnice, încerc eu fără succes o glumă.
De la parter se aude brusc zgomot de mobilă răsturnată. Este inutil să neg. David mă privește exact cum o priveam eu pe maică-mea atunci când încerca să-mi spună că ceea ce văd eu nu există. Cu ură. Și dispreț. Și cu același tip de complicitate pe care îl au doi condamnați la moarte care au reușit să fugă împreună în ultima clipă și pe care îi leagă nu doar lanțurile, ci și experiența morții amânate.
-Ce facem? mă privește el intens, apoi se întoarce și scoate de sub pat două bâte de baseball.
Iau una dintre ele. Îl privesc de jos în sus. La 16 ani, fiul meu cel mare, cu alura lui de baschetbalist, mă depășește în înalțime cu cel putin 50 de centimetri. Iar corpul lui, încă adolescentin, are mușchii unui bărbat de 20. David îmi zâmbește surprins de privirea mea admirativă și care, în mod cert, nu își avea locul și rostul în situația dată, îmi ia bâta din mână și mi-o întinde pe cealaltă.
-Uite una mai bună pentru înălțimea ta, mama, adăugă protector, în timp ce îmi întinde instrumentul de lemn, cu mânerul roșu.
Nu sunt obișnuită să fiu protejată de el. Și nici nu știam că bâtele de baseball sunt diferite ca dimensiuni. Dar are dreptate. Până la urmă, trebuia să acționăm pentru a ne proteja și, indiferent de ceea ce simțeam în acele momente și, indiferent câte secrete ascunsesem față de ei, indiferent cât de mult ar fi vrut să fiu suportivă și să îi confirm că era real ceea ce vedea și desena deja de doi ani, era momentul să renunțăm la ostilități și să facem echipă.
Ovidiu era, probabil, singurul care nu ar fi reușit să se apere în cazul unui atac. Desigur că nici noi nu eram mai bine dotați din punctul ăsta de vedere. Mie nu mi se întâmplase niciodată să fiu atât de aproape de monștri. Știam că mă urmăresc, îi prindeam cu coada ochiului uneori, în întuneric, le simțeam uneori respirația puturoasă în spatele meu pe străzile înguste și întunecate ale periferiei, dar niciodată, niciodată nu au apărut la lumină.
Ar fi trebuit să îmi pun întrebari încă de când am văzut monstrul pe terasă. A fost greșeala mea. Însă aveam de ales între a muri asfixiați și a muri sfâșiați de un monstru a cărui existență nu putea fi dovedită de nimeni altcineva decât de mine și copiii mei. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu puteam dovedi nimic. Noi doar știam. Atât. Știam că există și altceva decât ceea ce vedeau ceilalți. Dar nu puteam proba nimic. Și tocmai de aceea deveneam din ce în ce mai conștientă de faptul că nu puteam chema pe nimeni în ajutor. Poliția ne-ar fi râs în nas. Iar Silviu, șeful secției la care cartierul nostru era arondat, fost coleg de clasă, îmi purta o ură susținută de acum 17 ani când, la terminarea liceului, am luat decizia de a-l părăsi, după o relație de doi ani (o veșnicie, la 19 ani ai nostri) și să merg cu Marc la bal.
David mă privește de la înălțimea celor 192 cm, de jos în sus, cam cum te-ai uita la un șef de trib, în ciuda faptului că sunt cu aproape o jumătate de metru mai jos decât el. Eu trebuie să iau decizia. Și are dreptate să mă și urască. Până la urmă, puteam măcar să nu fac copii, dacă tot exista riscul să moștenească nebunia mea. Nu ar fi existat, dar nici nu ar mai fi suferit.
În mod straniu, faptul că fiul meu are un motiv întemeiat să mă urască, mă linișteste brusc. Redevin mama obișnuită să ia hotărâri ferme și rapide pentru protejarea familiei.
-Ok. Nu au fost niciodată atât de aproape de noi ca acum. S-ar putea să nu fie unul singur, ci mai mulți.
-Mamaaaa, se alintă Ovidiu. Ia-mă în brațeeee, spuse ridicând mâinile către fața mea.
Îl ignor. Nu am timp de dezmerdări.
-Crezi că sunt mai mulți?, întrebă David, pregatit și el să amâne discuția despre cât de educativ am acționat până acum, pentru o perioadă mai calmă.
-Nu știu, dar trebuie să fim pregătiți. Și să ne protejăm, spun și mă ridic, ajutându-l pe cel mic să coboare din pat. Nu știu dacă ni se va întâmpla ceva, poate doar ne privesc.
-Poate sunt din altă dimensiune și se uită la noi ca la televizor, nu? continuă David pe jumătate sarcastic și pe jumătate plin de speranță că îi voi confirma.
-Ar fi bine să ne și plătească dacă tot suntem actori, încerc eu o glumă nereușită.
Spre surprinderea mea, David începe să râdă, relaxându-se. Probabil ca pericolul are efect umoristic asupra lor pentru că amândoi mă privesc cum se uitau la strâmbăturile lui Jim Carrey. Și nu sunt sigură că este un compliment.
Din bucătarie, un alt zgomot, mult mai puternic decat primul, îmi întrerupe reveria maternală. Sunetul vaselor sparte se contopește cu al lingurilor de inox care lovesc gresia, iar apoi îmi străpung creierul cu un ac gros, înrosit în foc. Îl văd pe David cum se încordează și îl îndepărtează protector pe Ovidiu de ușă.
-Du-te în fotoliu, Ovidiu.
-Mami, ce se întamplă jos?, întrebă el cu vocea subțiată de spaimă.
Probabil ca abia acum a înțeles că suntem în pericol. Merge pe vârfuri, ca de fiecare dată când se simte nesigur, și se îndreaptă către ușa balconului lângă care David și-a pus fotoliul. Amenințarea abia simțită îl face, pentru prima dată în viața lui, prudent.
Îi fac semn lui David să se ascundă în spatele ușii, iar eu rămân vizibilă în dreptul intrării. Intenția mea este să atrag monstrul către mijlocul camerei, permițându-i fiului meu, mult mai puternic decât mine, să îl lovească pe neașteptate. Și pentru orice eventualitate, să am la îndemână obiecte pe care le pot arunca și împiedica apropierea rapidă a creaturii. Mă sprijin de masă, încercând să prind o agendă cu marginile metalice, în timp ce copiii s-au poziționat unul în spatele ușii, celalalt ghemuit în fotoliu.
Îi privesc pe amandoi cu îngrijorare. Sunt prea mici pentru a se înfrunta cu demonii și, în același timp, nu pot să nu remarc curajul cu care David privește către ușă, mâinile puternice strângând bâta de basebal și atitudinea hotărâtă. Un lucru este clar: acum este bărbat și va face orice îi stă în putință pentru a se și a ne apăra.
Lumina se închide brusc, doar mobilul lui Ovidiu licărește pe masă, lângă agendă. Mă apropii încet de ușa întredeschisă și încerc să pătrund cu privirea întunericul de pe hol. Rețeaua de umbre pare mai densă și mai complicată decât de obicei, dar nu văd nimic la sol care să semene cu monstrul albastru de mai devreme.
Încerc să-mi imaginez cum aș putea reacționa când va ataca și dacă nu ar fi mai simplu să-l chem pe șeful poliției, în ciuda urii susținute pe care mi-o purta. Până la urmă, ar fi spus doar că sunt nebună, iar cu asta sunt obișnuită.
Mă uit dupa telefon, însă îmi amintesc că am geanta în bucătărie. A rămas însă telefonul lui Ovidiu, lucind intermitent pe masă. Îl iau și mă apropii de David care încă ține în mână bâta de baseball pentru a fi apărată în cazul în care aș fi atacată. Este, de fapt, fostul meu telefon și am în agendă numărul lui Silviu pe apelare rapidă.
Un zgomot de geam spart, urmat de un urlet îmi oprește mișcarea. Mă întorc către fotoliu și văd cea mai îngrozitoare imagine din lume. Ușa de la balcon, făcută în întregime din sticlă, este complet sfărîmată, iar Ovidiu prins între mâinile monstrului. Una dintre maini îi ține gura deschisă, în timp ce restul se strecoară în interior, printre dinți. Pe măsură ce monstrul se prelinge în interior, capul lui Ovidiu se deformează, modificându-și forma craniului și dimensiunile.
David, care se întorsese către fotoliu, începe să vomite compulsiv. Chiar și pentru un adolescent fascinat de filme și povești de groază, ceea ce se întampla cu Ovidiu era totodată neverosimil și dezgustator. Urlu în telefon un “ ajutor” pe jumătate disperat, pe jumătate nerăbdător, apoi apuc cu ambele mâini două dintre brațele monstrului care încă nu intraseră în gura fiului meu cel mic. Copilul s-a rostogolit lângă fotoliu, iar capul, acum mai mare decât întreg corpul lui, se zbate, ca și cum oasele craniului s-ar fi transformat în gelatină, iar în interior ar fi avut o haită de demoni. Văd fugitiv, în ochii măriți de groază, degetele uneia dintre mâinile monstrului, apoi pleoapele îi acoperă globii oculari și încep, la rândul lor să se zbată.
Lângă mine, David, care își revenise, mă privește îngrozit, sperând într-o minune. Este înspăimântător să vezi cum proprii copii așteaptă de la tine, ca părinte, să îi salvezi, iar tu să nu ai nici o soluție. Cele două mâini pe care le apucasem, îmi alunecă printre degete și dispar în gura larg deschisă. Ovidiu își deschide ochii măriți de groaza și durere, iar apoi… Imaginea devine terifiantă. Limba i se lungește, vârful se divide și capătă mici protuberanțe asemeni unor degete și se înfășoară în jurul încheieturilor mele.
Urlu în timp ce David încearcă să mă desprindă din strânsoarea membrelor acoperite de puf argintiu. Mâinile îi alunecă, iar strânsoarea aproape că îmi dislocă oasele. Ovidiu se zvârcolește ca și cum monstrul nu a pus stăpânire pe el în totalitate, iar el încearcă să-l respingă cu ultimele puteri. Urlu îngrozită și încerc să mă retrag, trăgându-l pe podea. Brațele și picioarele îi sunt moi, ca și cum ar fi mort, doar torsul și capul se agită continuu. Mîinile îmi sunt trase cu putere în interiorul gurii. Încearcă să mă înghită. Mâncată de propriul copil? Simt cum limba alunecoasă și puternică mă aspiră înauntru și închid ochii îngrozită.
Urmeaza un spasm, iar încheieturile îmi sunt eliberate brusc. Nu mai simt nicio mișcare. Deschid ochii și îl văd pe David ținând cu ambele mâini o toporișcă rămasă de când Marc mergea cu el în excursii. Corpul lui slab, cu membre prea lungi, este încordat, zguduindu-se în ritmul în care lovește. Are privirea imobilă, ca în transă, iar pe față i se preling șiroaie de sânge.
Urlu la el, însă nu mă aude. Mă întreb dacă realizează că este frate-sau. Toporișca mușcă scurt din trupul lui Ovidiu, care doar tremură, o masă informă gelatinoasă. Bucăți de carne și fragmente ascuțite de os îmi intră în piele. Îl strig încă o dată, dar nu aude. Doar înfige înnebunit lama metalică în corpul din ce în ce mai mic și însângerat.
Aud mașina de poliție oprind în fața casei, cu girofarul aprins. Luminile albastre și roșii invadează camera copiilor. David se oprește și privește derutat rămășițele corpului fratelui său. Nimic nu dovedește prezența monstrului. Capul lui Ovidiu și torsul – sau ce a ramas din ele – au revenit la dimensiunile obișnuite. Aud strigăte de afară, apoi ușa de la intrare. În câteva secunde vor fi aici. David mă privește derutat, apoi se uită șocat la corpul fratelui sau.
-Mama, șoptește cu ochii în lacrimi.
-Da, puiule, îi spun calmă. A fost… Sigur a fost…
Îi iau toporișca din mână exact în momentul în care Silviu, însoțit de alți trei polițiști, năvălesc în cameră. Imaginea lui David, îngrozit de ceea ce a făcut, dar liniștit de cuvintele auzite pentru prima oară, îmi arde retina.
*
Am încheieturile prinse în cătușe, iar Silviu mă privește dezgustat, în timp ce își pune mâna deasupra capului meu înainte de a mă băga în mașină. Câțiva vecini, adunați în fața ușii de la intrare, vorbesc în șoaptă, înconjurându-l protector pe David. Iși așteaptă tatăl, anunțat chiar de șeful politiei în urma cu 10 minute. Nu prind decât cuvinte disparate. Faptul că am fost considerată nebună de tot orașul în timpul liceului nu mă va ajuta prea mult în explicațiile pe care va trebui să le dau. Demonii pe care îi desenam și despre care vorbeam în tinerețe își vor fi găsit abia acum adevărata răzbunare.
Nu mă tem prea mult, o mamă care și-a ucis copilul într-o criză psihotică este un diagnostic care îmi va aduce câțiva ani într-un spital de psihiatrie și atât. Nu sunt viabilă pentru pușcarie, sunt prea nebună, îmi spun și surâd. Unul dintre polițiști îmi vede zâmbetul și mă privește îngrozit. Mă refugiez în stânga banchetei ca să evit privirile tuturor. Aș vrea doar să dorm, atât. Vreau să fiu lăsată într-o cameră și să dorm. Sunt mult prea obosită și mă așteaptă câteva zile de interogatorii intense și priviri acuzatoare.
Dar măcar David va fi în siguranță, la tatăl lui. David nu va fi acuzat de nimic. Arma crimei era la mine, iar el, fiind minor, nici măcar nu va trebui să vină la tribunal. I se va lua depoziția în secția de poliție, unde va fi însoțit de tatăl lui.
Doi dintre polițiști intră în mașină și pornesc motorul. Amândoi îmi evită privirea. Este, probabil, prea mult și pentru ei. Mă aplec puțin și privesc pe geam să-mi văd, poate pentru ultima dată, fiul cel mare. Din mijlocul grupului de vecini adunați în jurul lui, băiatul ridică ochii și îmi zâmbește.
– Oprește, urlu la șoferul polițist. Monstrul este în David, oprește!!!!… Oprește!!!!…
Mașina însă trece ușor chiar pe lângă fiul meu. Buzele deschise într-un surâs sălbatic lasă să se vadă limba prelungă, cu mici proeminențe, asemeni unei mâini în devenire, acoperită de puf gri-albăstrui.