Spovedania unei copilării fără fond

de Diana Mihaela Voica

„David este si va rămâne întotdeauna cel mai bun prieten al meu”

Domnul doctor Teodorescu crede că tratamentul obișnuit nu mă ajută să fac progrese, motiv pentru care mi-a spus că va trebui să facem mici schimbări.Consideră că ar fi timpul să încerc să povestesc întâmplările din jurnal ca și cum le-aș retrai și nu ca ceva de care îmi amintesc pur și simplu.Se pare că problema mea necesită metode mai puțin convenționale din cauza impersonalității de care dau dovadă când mă portretizez în propria mea viață.Acest lucru a fost cel care a dus la eșecul jurnalului inițial, în care povesteam ce s-a intâmplat și cum îmi amintesc lucrurile.Aparent, confesiunile mele sunt prea vagi, prea reci în momente de importanță majoră și mult prea sensibilizate de lucruri total nesemnificative. Întotdeauna povesteam la persoana a treia, de parcă nu vorbeam despre mine de fapt. Deși are rețineri în ceea ce privește efectul pe care il va avea asupra mea realizarea anumitor aspecte ale trecutului meu, este de asemenea mult mai convins de faptul că nu vom obține niciun rezultat, fie el negativ, fie pozitiv, dacă rămân la platitudinea sentimentală de acum și nu încep să mă identific cu persoana care a trecut prin întâmplările asociate copilăriei mele.Așadar, de ce nu?Atâta timp cât nu îmi măresc doza de pastile, o să fac tot ce iși doresc.Niciodată nu mi-a plăcut să înghit pastile.Mi se pare că te fac atât de conștient de faptul că ești obligat să înghiți ceva încât e aproape inevitabil să nu te îneci.Poate chiar își doresc să mă înec.Iar de data asta David nu mă mai poate salva.Oamenii cred că vor să fie conștienți de toate lucrurile din jurul lor,dar nu au habar despre ce vorbesc.Inconștientul, lucrurile pe care le facem fără să gândim, din simpla obișnuință sau reflex,sunt lucrurile care ne mențin încă la suprafața apei.Amintește-ți că ești în ocean și o să te scufunzi brusc.Gândește-te la diametrul pastilei și o să te îneci.

A doua încercare a jurnalului

Cândva în timpul verii, casa de vacanță din pădurea Radovan, eu la vârsta de 7 ani

Simt soarele care îmi arde puțin pielea și nisipul care îmi deranjează spațiul de sub unghii.Câteva fire răslețe de păr îmi intră în ochi,dar dintr-un motiv anume nu mă deranjez să le dau la o parte.Sunt în grădina din fața casei, lângă o dună de nisip imensă care există acolo cu un scop pe care nu îl știu, dar care mă intrigă.Cei 7 ani de viață de până acum nu mi-au explicat ce fac dunele de nisip din curțile caselor.În orice caz, cui ii pasă?Grebla mea roșie de jucărie nu intreabă prea multe.Soarele îmi face capul să fiarbă și deși devine incomfortabil,cumva mă simt ca și cum e normal.

Îmi construiesc o casa din nisip și îmi doresc să fie casa mea din viitor.În ea o să locuiesc eu și mama.E casa în care mama o să fie mândră de mine și o să mă iubească mai mult decât orice.Casa în care vom fi fericite toată viața, chiar dacă tata a ales să plece.Nu e o problemă.Oricum n-aveam atât de mult nisip încât să construiesc o casă pentru trei oameni.

Cu ideea asta în derulare,ca și cum mi-ar fi citit gândurile,aud vocea mamei din interiorul casei:

-Diana? Diana, vino aici! Am o surpriză pentru tine.

Ceva în vocea ei mă face să cred că e nervoasă.Probabil iar a vorbit cu domnii în costum.Mereu e nervoasă când vorbește cu ei.Și,de asemenea,de fiecare dată când e nervoasă are câte o surpriză pentru mine.Este fie un joc nou,fie o provocare,în orice caz o distragere de la realitate.Cred că vrea să nu realizez cât de supărată este de fapt.

Mă ridic din duna de nisip și încerc să scot cât de mult nisip pot de sub unghii înainte să îl vadă și să o supere și mai mult modul în care arăt.Mă îndrept cu pași rapizi spre casă și cu o expresie de îngrijorare pe chip.Mamei nu prea îi place nisipul în locuri unde nu ar trebui să fie.

-Psss!

-Hm?

-Pssst!

Devin confuză.Mă opresc pentru că pot să jur că cineva încearcă să îmi atragă atenția.

Mă uit în jur și pitit lângă duna de nisip stă un băiețel cam de-o seamă cu mine.Mic și palid,plăpând,cu ochii albaștri și o expresie jucăușă,copilul acesta îmi face semn să vin spre el.

Mă gândesc că orice ar vrea să spună, ar fi bine să se grăbească.Nu vreau să o fac pe mama să aștepte.Și totuși nu l-am mai văzut niciodată până acum.De unde o fi apărut?

-Vino aici!

Să merg?Mama mă strigă din nou.Ar trebui să plec,nici măcar nu îl cunosc.Iar mama o să se sperie și o să se supere și mai mult dacă o fac să aștepte.Plec spre casă, lăsându-l în urmă.În timp ce alergam spre locul de unde se auzea vocea mamei, întorc capul să îl mai văd încă o dată.E tot acolo, însă acum expresia jucăușă s-a schimbat și el stă în picioare,cu grebla mea roșie în mână, în timp ce o lacrima i se prelinge din ochii lui de un albastru atât de pur.

8 ani, dormitorul din apartamentul nostru cu doua camere

Dormitorul meu e scăldat în întuneric.Singura speranță de lumină vine din dreptul draperiilor care, deși închise aproape total, mai sparg uneori negrul cu ajutorul binevoitoarelor faruri de mașini trecătoare.Aud pași puternici și zgomote grave de pe hol.Dar ce mă obsedează momentan este faptul că am sentimentul că e cineva sub patul meu.Mă decid să ignor și încerc să închid ochii, dar mama mea plânge în hohote undeva în afara camerei mele și îmi e frică de ce prevestește asta.Dau pătura puțin la o parte și mă întind în așa fel încât corpul meu să rămână în pat, însă să pot privi sub acesta.Încerc să deslușesc ceva în întuneric.

-Vino aici!

Vocea jucăușă nu m-a luat prin surprindere în mod special.Cei doi ochi albaștri care lucesc sub pat nici atât.

-Vino aici,hai să jucăm v-ați ascunselea cu mama ta.Haide,e un loc sigur unde să ne ascundem.Am putea să câștigăm de data asta.

Mă ridic din pat și picioarele îmi ating dușumeaua rece ca gheața.Aranjez pătura în așa fel încât să fie cât de cât ordonat.Mamei îi place ordinea.Mă întind pe podea și încep să mă târăsc sub pat.Băiețelul stă cu un zâmbet ciudat pe fața și iși întinde mâinile de parcă ar vrea să merg în brațele lui.Îl cheamă David, deși nu știu de ce sau de unde știu asta.Știu doar că pielea lui palidă mă sperie uneori și că plânge puțin cam des, deși uneori mi se pare că o face doar ca să obțină ceea ce vrea.Nu îi place când nu îl ascult.Am auzit-o pe mama spunând odată când plângeam că asta se numește șantaj emoțional.Nu știu exact ce înseamnă,însă cuvintele astea îmi vin în minte uneori când îl văd plângând pe David.

Ușa se deschide cu o pufnitură și ajung în brațele lui David.Fața mea privește direct spre scheletul patului.

-Cine nu e gata, să-l iau cu lopata!Mama intră în cameră cărând o lopată reală.Îi place prea mult să își intre în personaj.Brațele lui David se strâng și mai mult în jurul meu.

Tremur.

Aud zgomotul dulapurilor pe care mama le deschide și le închide în căutarea mea,aud răvășeala de pe pat și vocea ei care aproape devine impacientată.

-Diana,unde ești?E doar un joc,nu mă speria,copilule.Unde te-ai ascuns?

Dar pot să simt un zâmbet în glasul ei la finalul propoziției.Dinții încep să mi se miște incontrolabil, lovindu-se unii de alții.Aud hârjâitul lopeții târâte pe dușumea.Îmi înfig caninii în brațul care mă ține atât de strâns ca să opresc zgomotul produs de coliziunile dinților mei.

E total liniște.

Lui David îi apare un zâmbet în colțul gurii și mă strânge și mai tare.Mă gândesc să ies de sub pat căci nu-mi doresc ca mama să se îngrijoreze pentru mine,dar David șoptește:

-Nici să nu te gândești.Nu poți să strici jocul,stai aici.N-o să ne găsească, de data asta chiar avem o șansa să câștigăm.

Dar imediat ce David termină de spus asta, simt lopata atingându-mi spatele.Îmi întorc privirea de la David și văd niște ochi mijiți ce încearcă să distingă în întuneric.O mașină trece pe stradă și pot să văd chipul mamei ce zâmbește malițios.Cu o mână ridică cuvertura încercând să vadă mai bine sub pat, iar cu cealaltă mână mă împunge cu lopata încercând să marcheze sfârșitul jocului.Părul ei e ud leoarcă și mă întreb cum căci nu a mai plouat de cel puțin 3 zile.Mașina a trecut de strada noastră mult prea repede așa că acum camera e înecată iar în întuneric,dar pot să simt că ea nu și-a mișcat poziția niciun centimetru.

-Te-am găsit, șoptește cu o voce spartă în timp ce indeasă lopata sub corpul meu si mă trage afară.

David îmi apucă încheietura.Mă pune să mă trag de pătura ce atârna pe partea opusă a patului unde stă mama, căci poate reușesc să scap de pe lopata ce vrea să mă sustragă de sub pat.Dar David a acționat prea târziu și lopata deja mi-a scos jumătate de corp de sub protecția patului.Simt o mână rece pe glezna mea și sunt sustrasă cu totul din ascunzătoarea mea.Stau întinsă cu spatele lipit de dușumeaua care îmi ingheață mijlocul.În camera e tot întuneric beznă, dar disting formele evidente.Secundele trec și nimic nu se întâmplă.Respirația îmi devine din ce în ce mai greoaie și nu îmi pot lua ochii de la figura ce stă în picioare în fața mea.

Într-un final, silueta începe să se miște.Mama se așează pe mine, cu corpul ei aproape paralel pe al meu.Are o expresie stranie și încă mai ține în mâna dreaptă lopata.Își apropie gura de urechea mea dreaptă și șoptește lin:

-Ți-am spus că o să te găsesc.

Capul meu se întoarce din instinct spre locul de sub pat unde David are mâinile întinse de parcă încă așteaptă să câștigăm jocul.

12 ani și o baie cu spumă

Niciodată nu fac baie decât dacă există o cantitate majoră de bule de săpun.

Intru în baie, iar apa e fierbinte,dar nu mă deranjează.Pielea mea devine roșie ca focul cu timpul care trece și David se așază pe capacul de toaletă.

-Știi, ai putea să pornești apa rece.Nu strică să faci o baie liniștită,nu e ca și cum o să vină să verifice dacă apa e încă fierbinte sau nu.I-ar arde mâna dacă ar verifica,e conștientă.

-Hei, termină!Mama m-a rugat să nu mai dau drumul la apa rece.Vrea să fie sigură că fac o baie călduță și primitoare,spun eu zâmbind tâmp ca un copil ce pare fericit.

-Primitoare?Te fierbe, spuse David aproape râzând.Dacă stai mai mult de 5 minute acolo o sa mâncăm supa de Diduț.Va fi specialitatea zilei.

Începem să râdem și îmi dau seama că a fost o greșeală.

Ușa de la intrarea în baie se bușește puternic de cadă.Mama stă în prag cu o expresie furioasă.David nu mai zâmbește.

-Diana,începe ea pe un ton blajin,dar care ascunde clar un final tunător,dragul meu copil,de câte ori ți-am spus că atunci când dorm,tu iți închizi gurița ta simpatică și mă lași să mă odihnesc?Finalul propoziției se termină cu un zâmbet înclinat.

-Îmi pare rău, mamă.David a spus..

Simt apa fiartă în nas,în ochi,pe față.O mână îmi ține capul sub apa care îmi arde obrajii și mă gândesc că David probabil e trist să vadă că asta se intamplă iar.Mereu pierdem jocurile mamei.Am crezut că de data asta măcar o să îmi amintesc să trag mai mult aer în piept înainte să mă scufunde.

Durează mai mult decât ultima dată.Nu prea pot să mai respir.Jocul se termina de obicei până acum.Nu pot să mai stau nemișcată sub apă prea mult timp, simt că îmi pierd controlul.Învățasem că dacă nu mă mișc îndeajuns de mult timp,presiunea ce mă ține sub bulele de săpun dispare.Dar acum nu merge.De ce nu merge?

-Ridică-te! Haide,urlă David. Diana, hai hai hai.Nu putem să pierdem chiar atât de josnic, vreau să lupți pentru câștigul ăsta.Nu putem să pierdem chiar orice joc.

Încep să mă panichez și să lovesc cu picioarele apa.Mâinile mele se încleștează pe mâna care mă ține la fund și încerc să o îndepărtez în timp ce mama mârâie printre dinți:

-Uite surpriza, draga mea, asta e surpriza de data asta.Dacă tot iți place să te joci atât de mult și totul ți se pare amuzant..viața nu e un joc, iubita mea, în viață nu râzi..

Dar nu pot să mă concentrez pentru că am gust de apă cu săpun în gură.Mă înec și ard în același timp. Picioarele mele lovesc cada ceva mai domol.Frica îmi acaparează orice mușchi și devin incapabilă să mă mai mișc.

Ochii mi se închid și căldura devine din ce în ce mai suportabilă.Încă îl aud pe David,dar cred că a iesit din baie căci vocea lui e ceva mai înfundată.Poate că în sfârșit câștig jocul.Încep să zâmbesc privind bulele de săpun de deasupra mea.

Două mâini mă scot de sub apă și mă trântesc pe covorul din baie.Simt cum capul meu se izbește de podea și simt o durere surdă în urechi.Ușa de la baie se închide zgomotos și David mă ridică în fund făcându-mă să tușesc încontinuu.

-Ușurel.Te rog,nu mai plânge.Îți promit că o să câștigăm până la urmă.

14 ani și o foame cumplită

-Și gata, spuse David arătând spre un fel de aluat năclăit.Ar trebui să fie comestibil.Vezi?Și n-ai avut nevoie decât de apa și făină.Putem să facem rost de făină. Și le punem în tigaie sau ceva asemănător..

15 ani și o plimbare cu mașina

-Mamă, nu vreau să merg.

-Ba vei merge.Dacă ai avut energia necesară să faci gălăgie toată dimineața, sunt sigură că ai energia necesară să te urci în mașină.

-Mamă, am dormit toată dimineața.Nu am mișcat un deget,era total liniște.Nu încerc să te mint.

-Urcă-te în mașină, spuse ea aproape sâsâit.

Inima începe să îmi bată puternic.David este în spatele meu,ținându-mă de mână.Mânuța lui mică și albă ca varul nu a crescut deloc de când l-am văzut pentru prima oara.E ciudat să văd că acum mâna mea îi acoperă puțin pumnul micuț.Și totuși,tot el pare mai puternic decât mine.Mama are un moment în care pare că mintea ei s-a oprit pentru o secundă,iar apoi începe să plângă în hohote.

-Te rog, Diana, urcă în mașină..

Mă uit la David care iși zgâlțâie dezaprobator capul.Scoate limba la mama, însă aceasta nu pare să observe.Încep să plâng știind că o să îl dezamăgesc pe David iar.Îmi întorc privirea către mama care își lasă lacrimile grele să i se scurgă pe față și mă urc în mașină.

David urcă lângă mine pe bancheta din spate.Închid ușa.Mama stă lângă mașină uitându-se în gol câteva minute de parcă nu ințelege de ce fața ei este udă dintr-odată și apoi, aproape teleghidată, urcă pe scaunul șoferului și începe să conducă.

David e tensionat.Pot să simt asta căci văd cum mânuța lui micuță strânge puternic materialul din care e făcută bancheta mașinii.Ochii lui albaștri licăresc ciudat și se uită fix în față de parcă așteaptă să se întâmple ceva.

Mașina pornește lent la început, dar prinde viteză pe parcursul drumului.Casele la început numeroase încep să se rărească în timp ce viteza se schimbă de la 20km/h la 140km/h.Ajungem să traversam în mare viteză drumuri mărginite de câmpuri pustii și mă întreb dacă aici s-ar putea găsi grâul din care îmi zice David că se face făina pentru scovergi.

Mă uit din nou în față.Mama e tăcută și chipul ei e inexpresiv.

Capul meu se lovește puternic de scaunul din față când o frână bruscă îmi depășeste puterea de reacție.David aproape cade de pe banchetă și mă grăbesc să îl ajut să se redreseze.Mama mă privește în oglinda retrovizoare.Nu înțeleg ce se intâmplă sau de ce am oprit ținând cont că nu e nimic pe drum sau pe lângă acesta.Mă uit la David care are sânge în colțul capului.Reușeste să se reașeze pe banchetă și privind din nou la drumul din față,ochii i se măresc în mod considerabil.

-Diana, ieși din mașina, șoptește el împietrit.Mâinile îi cad în poală și se comportă de parcă durerea cauzată de lovitură i-a dispărut brusc.Diana, acum.

Mă uit la drumul din față, dar nu pot vedea nimic altceva decât lanuri de grâne și ce-i drept, ceva mai încolo un pod înalt ce trece peste un râu.Mă uit iar în oglinda retrovizoare, iar mama râde isteric, cu o expresie de pură fericire.Sincer nu îmi amintesc ultima dată când am auzit-o râzând.Cred că ultima dată a fost când tata era încă aici, dar aia este o altă eră a vieții mele, ceva mult prea îndepărtat ca să mai pară real.

-Diana, deschide portiera acum.

David devine disperat,iar mașina începe să accelereze din nou.

-Diana, sari, urlă David.Mașina ia o direcție ciudată, mai mult îndreptată spre râu decât spre pod.

-Mamă?

-Copilul meu drag, hai să ne mai jucăm o dată.Am o surpriză.Și spunând asta, mama apasă și mai puternic pedala de accelerație.

-Sari acum am spus, țipă David atât de tare încât aproape simt că îmi sparge timpanul.

Nu pot să îl dezamăgesc pe David iar.Dar ce se va întâmpla cu mama?

Adrenalina începe să-mi curgă prin vene.Mașina prinde viteză.Mă uit la David cu o hotărâre nestrămutată.Vreau să câștig măcar o dată jocul.Așa că mâna mea atinge sistemul de deschidere a ușilor și sar din mașina care deja prinsese o viteză considerabilă.

Durerea la impactul cu asfaltul mi se extinde în tot corpul.Simt cum capul îmi zvâcnește și cum pietricele îmi pătrund în răni, dar e o durere ce nici nu se poate compara cu ce simt când il văd pe David încă pe bancheta din spate în timp ce mașina sare de pe marginea podului direct în râul aflat dedesubt.Mama nu iși întoarce privirea, ochii ei rămănând constant ațintiți în față, însă David, singurul meu prieten, singurul meu protector adevărat, stă lipit de geam privindu-mă cu ochii mari si albaștri, plângând și zâmbind în același timp.Simțeam că mă privește cu mândrie și durere în același timp.Mașina cade de pe pod și se scufundă în râu.Aud bufnitura,însă nu pot vedea nimic.Încerc să mă ridic, însă niciun nivel de adrenalina nu reușește să îmi miște picioarele.Așa că îmi pun toată forța în mâini și ignor șiroaiele de lacrimi încercând să mă arunc și eu de pe pod ca să pierd jocul alături de David.Nu pot să câștig singură.Simt că amețesc, David…și cred că adorm.

 

Doctorul Teodorescu îmi citește jurnalul.De la moartea lui David și a mamei mele în acel accident am fost plimbată în tot felul de spitale.Am învățat o grămadă de lucruri.Aparent făina nu e o chestie atât de scumpă pe cât credeam.Și când îti moare cel mai bun prieten, primești budincă.

-Ne abuza, nu-i așa? Pe mine și pe David.

Domnul Teodorescu își scoate ochelarii.

-Da, Diana, din păcate.Atât fizic,cât și emoțional.

-Țin minte că ne era foame mereu.Îmi amintesc bătăile cu lopata.Si simulările de înec.Nimic altceva.David a suferit mult.

-Ai suferit mult, Diana.Mama ta avea și ea, de asemenea, probleme destul de mari.Din păcate, băutura a devenit al ei David.Mama ta suferea de boli mintale destul de grave, iar băutul cred că i-a exacerbat simptomele și a făcut loc pentru unele noi, unul din ele fiind demența.Nu pot fi sigur, însă există posibilitatea ca o decepție mare să o fi adus în pragul acesta.

-La ce te referi prin al ei David?

-Mă refer la un mecanism de protecție.Nu știu dacă știi, însă mama ta a fost un pacient de-al meu cu mult timp în urmă.Ea și tatăl tău au venit împreună pentru terapie de cuplu.Se certau deseori pe modul în care își doreau să te educe.Mama ta considera că ai momente de agresivitate subită și dorea o educație mai autoritară, iar tatăl tău spunea că sunt doar pusee de creștere.El era cel ce iți lua apărarea mereu.Așa că în mod normal, ai portretizat o ființă asemănătoare care sa treacă alături de tine prin viață.Știi că tatăl tău avea, de asemenea, ochi albaștri?Un alt David pierdut de demult.

Înghit în gol.Aș vrea să plec, dar mă găsesc zâmbind timid.

-Desigur, aveți dreptate, mă scuzați.E pueril să mai gândesc așa.

-În orice caz, simt că facem progrese.O să discutăm mai multe data viitoare.

-Desigur.

„Of, oameni naivi”

David este si va rămâne întotdeauna cel mai bun prieten al meu.Am câștigat jocul.

Nu voi mai fi o victimă niciodată.Nimeni nu va mai fi.Am de gând să câștig jocuri pentru toți copiii.Părinții sunt auxiliari, noi toți ne putem descurca îndeajuns de bine și singuri.Bisturiul furat acum ceva timp de la o asistentă neglijentă atârna greu în bzunarul meu când îmi amintesc cuvintele domnului Teodorescu –„o să discutăm mai multe data viitoare”.Acesta are o fetiță de 15 ani pe care o certa la telefon zilele trecute pentru că se murdarise toată în nisip si va fi nevoit să stea o seară întreagă să îi scoată tot nisipul de sub unghii.Îmi amintesc expresia lui David care îmi face cu ochiul. Să inceapă jocul.